Apariţia mişcării socialiste în România

Slaba dezvoltare a industriei în România şi, ca urmare, a proletariatului industrial a împiedicat apariţia mai de vreme a mişcării socialiste. Mulţi dintre muncitorii proaspăt veniţi de la sate sau foşti meseriaşi păstrau încă speranţa că ar putea să-şi refacă o gospodărie proprie sau un atelier propriu. Predominarea atelierelor de cooperaţie capitalistă în industrie contribuia la menţinerea mentalităţii mic-burgheze printre muncitori.

Cu toate acestea, paralel cu mişcarea muncitorească şi-a făcut apariţia şi mişcarea socialistă, ca urmare a dezvoltării capitalismului; înainte de revoluţia din 1848 îşi făcuse apariţia în România socialismul utopic. Teodor Diamant răspândise ideile lui Fourier şi încercase să facă un falanster. Ion Ionescu de la Brad a cunoscut şi el fourierismul, fără să devină un adept hotărât al lui.

După căderea revoluţiei, printre exilaţii români refugiaţi în Franţa s-a răspândit influenţa socialismului mic-burghez al lui Proudhon, C.A. Rosetti însuşindu-şi unele dintre ideile acestuia. După 1864 numărul partizanilor concepţiei lui Proudhon printre intelectualii români mic-burghezi a crescut, dar în mod practic n-au fost acţiuni deschise în vederea organizaţii lor.

Utilizarea în cuvântările şi articolele lor a unor idei proudhoniste servea liberalilor radicali să atragă pe muncitori în cluburile lor. Încă înainte de 1864 începuse să se manifeste în România influenţa democraţilor revoluţionari ruşi, în special aceea a lui Herzen. La 23 ianuarie / 4 februarie 1867, în ziarul „Românul” apărea un articol despre Bakunin, prezentat ca prieten al lui Herzen.

La 28 martie / 9 aprilie 1864, când se dezbătea în România problema împroprietăririi ţăranilor, un român care fusese la studii în Rusia, de unde a fost expulzat pentru participarea lui la mişcarea democraţilor revoluţionari, Mihail Roşcovschi, termina de elaborat broşura sa Băgări de seamă asupra Legei rurale, dedicată reprezintanţilor comunei ruse din Londra, semnată Roşcovschi. Broşura, scrisă de inginerul Mihail Roşcovschi din Craiova, a fost trimisă cu o scrisoare lui Herzen la Londra.

Autorul, discipol al democraţilor revoluţionari, se pronunţa pentru înfiinţarea în sânul societăţii burgheze a comunei agricole, care trebuia organizată la început din cultivatori individuali cu loturi repartizate periodic în mod egal tuturor membrilor capabili de muncă ai comunei. Mai târziu, cultivatorii individuali trebuiau să lucreze în comun, împărţind produsele în mod egal între ei.

Roşcovschi credea că comuna agricolă va învinge în viitor proprietatea individuală fără luptă revoluţionară, din cauza superiorităţii muncii colective. Condiţiile economice din România favorizau apariţia mişcării socialiste, dar tot ele au făcut ca primele cercuri socialiste să aibă un conţinut mai mult democrat-revoluţionar şi să se orienteze spre ţărănime, nu spre proletariatul industrial, încă puţin numeros.

În anii 1869-1872, când pe teritoriul României activa revoluţionarul complotist rus S. Neceaev urmărit de aproape de agenţii ţarişti s-au organizat cercuri revoluţionare secrete la Galaţi şi Brăila, menite, între altele, să treacă clandestin în Rusia literatura revoluţionară. Curând apoi a început să activeze la Iaşi, ca socialist utopist, studentul în drept Eugen Lupu în jurul căruia s-a format în 1875 un cerc socialist.

Încă din 1871 Eugen Lupu ajuta unor emigraţi revoluţionari din Rusia, printre care şi Zamfir C. Arbure, să transporte peste Prut materiale revoluţionare. O influenţă certă a avut în rândurile intelectualilor şi muncitorilor înaintaţi din România Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, înfiinţată de Marx la Londra în 1864. Presa românească, în special „Familia” din Pesta şi „Telegraful” din Bucureşti, a făcut cunoscută publicului român activitatea ei.

Comuna din Paris, în care un rol important aveau membrii Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, a avut printre muncitorii din România un puternic ecou, pentru că ea a constituit primul stat proletar din istoria omenirii după ce sfărâmase aparatul statului burghez. Aşa cum arată Marx, revoluţia comunardă a fost „prima revoluţie în care clasa muncitoare a fost oficial recunoscută ca unica clasă care mai era capabilă de o iniţiativă socială; acest lucru îl recunoştea chiar şi marea masă a clasei de mijloc...”.

Cei mai avansaţi dintre muncitorii români începeau să-şi dea seama acum că proletariatul reprezenta o mare forţă mondială, de care burghezia se temea şi că în România chiar muncitorimea putea trece la luptă deschisă contra asupritorilor ei. Şi unele elemente avansate ale burgheziei mijlocii şi mici din România - C.A. Rosetti etc. - sperau că victoria Comunei din Paris va declanşa în toată Europa o nouă revoluţie burghezo-democratică, mai puternică decât cea din 1848, menită să sfărâme monarhiile absolutiste şi semiabsolutiste din centrul şi răsăritul Europei, fapt care ar fi creat posibilitatea pentru poporul român de a-şi desăvârşi unitatea naţională în cadrul unei republici democrate.

Mişcarea republicană populară care a avut loc la Bucureşti la 10/22 martie 1871, deşi n-avea nimic socialist în ea, a fost încurajată de izbucnirea cu patru zile înainte a revoluţiei comunarde. Numeroase izvoare menţionează participarea unor români la Comună şi la apărarea ei. Un român a putut fi un timp comandantul fortului Issy, altul comandantul artileriei din Montmartre. Dr. Cernătescu şi dr. Constantin Haralambie au fost chirurgi majori, primul în corpul franc al lascarilor de sub comanda lui Ferdinand Jeansaule, iar al doilea în batalionul „Eclaireurs federes”, ambele unităţi fiind compuse numai din cetăţeni devotaţi cu totul republicii.

Puternicul ecou al Comunei din Paris în România a contribuit la activarea mişcării muncitoreşti române, federalismul ei făcându-se simţit şi în organizarea Asociaţiei generale a tuturor lucrătorilor din România. În unele din articolele „Lucrătorului român”, organ oficial al Asociaţiei generale a tuturor lucrătorilor din România, şi în publicaţiile progresiste ale vremii se găsesc idei revoluţionare de provenienţă comunardă, de pildă strofa din poezia Vocea muncitorului, semnată M.C.: „Avuţii lumii azi ne botează, / Când strigăm pâine, de comunişti / Şi toţi ca unul ne împilează, / Strigând cu toţii: sunt petrolişti!”

Înfiinţată la 1/13 ianuarie 1875, Societatea studenţilor medicinişti români din Bucureşti a avut printre cei 12 întemeietori şi pe studenţii socialişti Const. Stăuceanu, C.I. Istrati şi Gheorghe Manicea. Curând, Societatea a intrat sub conducerea socialiştilor, căci în 1876 C.I. Istrati e preşedinte şi Alex. Spiroiu, şi el socialist, unul dintre cei doi secretari. În acelaşi an se făcea simţită propaganda socialistă în Clubul studenţesc din Iaşi, care în 1877 era dominat de socialişti.

O contribuţie importantă i-au dat mişcării socialiste utopice incipiente din România emigraţii democraţi revoluţionari din Rusia, care duceau lupta contra autocratismului ţarist în numele „socialismului” şi, în mod iluzoriu, se bazau „pe teoria că poporul este pregătit pentru socialism şi că prin simpla cucerire a puterii va putea fi săvârşită nu numai revoluţia politică, ci şi revoluţia socială”.

Născut la Nisporeni în apropiere de Chişinău, N. Zubcu-Codreanu a studiat în anii 1870.1874 la Academia de chirurgie medicală din Petersburg, unde a aderat apoi la mişcarea democrat-revoluţionară. Însărcinat cu trecerea clandestină a materialelor revoluţionare din România, în toamna anului 1874 a fost silit de poliţia ţaristă să se refugieze la Iaşi, unde a devenit prieten cu Eugen Lupu. În primăvara anului 1875 s-a înscris în anul V al Facultăţii de medicină din Bucureşti, pe care a terminat-o în anul următor. Totodată se ocupa cu trecerea materialelor clandestine în Rusia şi cu propaganda socialismului poporanist printre studenţi.

La Bucureşti s-a organizat în toamna anului 1875 un cerc revoluţionar secret, compus din români, ruşi, bulgari şi polonezi, la care, a participat şi N. Zubcu-Codreanu, împrietenit, între alţii, cu studenţii Paul Scorţeanu, Gheorghe Manicea, C. I. Istrati şi Constantin Stăuceanu. Membrii acestui cerc erau democraţi revoluţionari, socialişti utopici, care se bazau pe ţărănime spre a realiza ideile lor, nu cunoşteau decât puţin marxismul şi nu apreciau rolul de conducător al proletariatului în lupta pentru construirea societăţii socialiste.

La Bucureşti funcţiona organizaţia semilegală socialistă Societatea de cultură şi solidaritate între studenţi, la care participa şi N. Zubcu-Codreanu. În 1875 a venit din Rusia şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, a cărui activitate s-a făcut simţită în România ceva mai târziu, şi din Elveţia dr. Russel (Sudzilovski), care s-a înscris şi el la Facultatea de medicină. Ambii, formaţi sub influenţa poporanismului rus, au contribuit la întărirea mişcării socialiste române încă de pe atunci. Cercurile socialiste utopice au luat fiinţă şi s-au dezvoltat paralel cu mişcarea muncitorească spontană.

Terminând studiile în toamna anului 1876, N. Zubcu-Codreanu a fost numit medic de plasă la Puieşti, judeţul Tutova, unde a putut să cerceteze direct condiţiile grele de viaţă ale ţăranilor români. Partizan al socialismului utopic, după care ţăranii puteau constitui baza construirii societăţii socialiste, N. Zubcu-Codreanu, care cunoştea Manifestul Partidului Comunist al lui Karl Marx şi F. Engels şi vol. I al Capitalului de Karl Marx, ambele în traducere rusă, a putut să-şi verifice concepţia sa greşită, dându-şi seama că, pentru a se ajunge la o adevărată eliberare a poporului, nu era suficient să se înlăture absolutismul feudal, ci însăşi exploatarea moşierilor şi fabricanţilor.

Preocupat de problema puterii în stat, la Puieşti el a elaborat, sub formă de scrisori, remarcabilul său studiu Despre stat, proprietate, familie, publicat fragmentar în broşura O pagină din socialismul român, în care combate teoria burgheză a statului, arătând că acesta era un instrument al moşierilor şi burghezilor pentru exploatarea maselor muncitoare. „Pentru ca statul - scria el - să fie expresiunea liberei voinţe a tuturor membrilor societăţii, ar trebui ca toţi aceşti membri să fie independenţi şi interesele lor să fie în armonie. Dar mai poate fi vorba de o asemenea independenţă, când deoparte stau marii proprietari, iar de alta ţăranul jefuit şi lipsit de pâine? Când deoparte stă bogatul fabricant şi de alta proletarul doborât de muncă?”.

Intrarea în război a României a fost privită cu entuziasm de către socialiştii români. Însuşi N. Zubcu-Codreanu scria la 2/14 mai 1877 din Puieşti că s-a hotărât să se ducă pe front, ca medic în serviciul Crucii Roşii române. Între timp, la 26 mai / 7 iunie 1877, apărea la Bucureşti prima publicaţie socialistă română, „Socialistul”, scoasă de cercul socialist bucureştean, din care făcea parte şi N. Zubcu-Codreanu. În articolul Rezbelul, „Socialistul” combătea războaiele duse de monarhi pentru cuceriri şi jaf şi îndreptăţea războaiele de eliberare, cum era cel dus de România pentru cucerirea independenţei sale.

Suprimat de guvern, „Socialistul” a reapărut sub titlul Cuvântul, pe care însă guvernul liberal s-a grăbit să-l suprime. De asemenea, Societatea de cultură şi solidaritate între studenţi a fost desfiinţată, sub pretextul că era influenţată de „nihiliştii” ruşi. „Socialistul” a propagat idei democrat-revoluţionare, socialist-utopice, a atacat absolutismul monarhic şi fanatismul religios, a condamnat războaiele de cucerire şi a justificat războaiele de eliberare a popoarelor, plasându-se în acel moment pe cea mai înaintată poziţie ideologică în România.

N. Zubcu-Codreanu a fost numit în iunie 1877 medic de plasă la Costeşti, judeţul Argeş, al cărui prefect, C. Racoviţă, era un spirit progresist, iar ceva mai târziu dr. Russel la Curtea de Argeş. După câtăva vreme, N. Zubcu-Codreanu a devenit medic la spitalul Crucii Roşii din Piteşti, unde avea mult de lucru, fără să întrerupă legăturile cu cercul socialist din Bucureşti şi cu socialiştii din alte centre. Observând direct felul cum guvernanţii români făceau să apese asupra maselor ţărăneşti toată greutatea purtării războiului de independenţă, în februarie 1878 el a scris, sub pseudonimul N. Dragoş, vigurosul articol intitulat România, publicat în nr. 3 şi 4 din martie şi aprilie ale revistei revoluţionare ruse „Obşcina”, care apărea în Elveţia, şi în revista „Le „Travailleur” a francezului Elisee Reclus.

Notând că în România „încă nu a început propovăduirea socialismului”, el arăta că poporul protesta împotriva exploatării la care era supus, „sub forma unei nemulţumiri şi neîncrederi cronice faţă de cele două partide (liberal şi conservator) care îşi dispută la noi puterea în stat...”. Convins că liberalismul burghez nu va putea să îndrepte relele de care suferea societatea românească, N. Zubcu-Codreanu se întrebase încă de pe când era medic la Puieşti: „... Răsări-va oare şi pentru România adevăratul soare al regenerării sale?” adică al reorganizării ei pe baze socialiste.

Din Piteşti, la 4/16 februarie 1878, când războiul se terminase şi România devenea independentă, N. Zubcu-Codreanu dădea răspuns la întrebarea ce-şi pusese cu aproape un an înainte, comunicând d-rului Russel că în ultimul timp i-au crescut speranţele în posibilitatea organizării societăţii ce proiectase pentru România. Ca urmare, în primăvara anului 1878 s-a mutat de la Piteşti la Bucureşti, pentru a se ocupa mai temeinic cu propagarea socialismului. În timpul verii a mers în centrele importante ale ţării în acelaşi scop, întorcându-se mulţumit că terenul era pregătit pentru înfiinţarea Societăţii social-democratice şi a unui ziar socialist. N-a reuşit să vadă realizarea acestui plan, din cauza unor piedici ivite în cale.

În timpul războiului, socialiştii români au contribuit, sub conducerea lui N. Zubcu-Codreanu, la propaganda revoluţionară împotriva autocratismului ţarist în rândurile ofiţerilor şi soldaţilor ruşi. Numeroase broşuri şi cărţi cu conţinut revoluţionar, revista „Obşcina” şi gazeta „Obşcee Delo”, apărute în Occident în limba rusă, au inundat în 1877-1878 librăriile din România, în special pe cele din Bucureşti, unde se aflau în trecere mulţi ofiţeri şi soldaţi ruşi. În septembrie 1878, Zamfir C. Arbure a sosit din Elveţia la Bucureşti, stabilindu-se în România cu dublul scop: să intensifice trecerea materialelor revoluţionare în Rusia şi să contribuie la organizarea mişcării socialiste române, pe care N. Zubcu-Codreanu voia s-o grăbească.

Poliţia militară ţaristă, îngrijorată de propaganda revoluţionară făcută în rândurile armatei ruse, care se afla încă pe teritoriul României, a reuşit să aresteze pe Gherea şi a pus la cale arestarea lui N. Zubcu-Codreanu şi Zamfir C. Arbure, care erau supuşi ruşi. Prinzând la timp de veste, aceştia au reuşit să fugă din Bucureşti, primul la prietenul său dr. Russel la Curtea de Argeş, al doilea la Ploieşti, unde a fost ascuns de un simpatizant al mişcării socialiste. Zdruncinat de o neobosită activitate, N. Zubcu-Codreanu s-a îmbolnăvit grav şi, deşi nu avea decât 28 de ani, a murit la 31 decembrie 1878 / 12 ianuarie 1879. Prin moartea sa, mişcarea socialistă română începătoare pierdea pe unul dintre cei mai devotaţi luptători pentru cauza poporului în momentul când începea să se consolideze.

Şi în România, ca şi în toate celelalte ţări europene, socialismul şi mişcarea muncitorească au existat la început separat. „Faptul că mişcarea muncitorească era separată de socialism - observă Lenin - determina slăbiciunea şi lipsa de dezvoltare a amândurora: necontopite cu lupta muncitorilor, teoriile socialiştilor rămâneau simple utopii, deziderate pioase, care nu exercitau nici o influenţă asupra vieţii reale; mişcarea muncitorească rămânea o mişcare cu obiective mărunte, fărâmiţată, lipsită de semnificaţie politică, de lumina ştiinţei înaintate a timpului său”.

De această slăbiciune a lor au început să-şi dea seama în anii 1877-1878 unii dintre muncitorii şi socialiştii români. În vederea strângerii rândurilor lor şi a contopirii într-un singur şuvoi a celor două mişcări, încă în cursul anului 1878 se lucra la constituirea Societăţii social-democratice menţionate. Sarcina contopirii mişcării muncitoreşti cu socialismul ştiinţific va reveni însă deceniilor următoare.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …