Antim Ivireanul

Antim Ivireanul (circa 1660 - 3 septembrie 1716) - mitropolit al Ţării Româneşti, cărturar medievalist, tipograf, caligraf, gravor, xilograf, pictor, desenator, miniaturist, teolog, episcop şi orator religios. Originar din Iviria (veche denumire a Georgiei), a avut o tinereţe zbuciumată. Luat rob de turci, este dus la Constantinopol, unde avea să-şi dezvăluie înzestrarea pentru xilogravură, pictură şi broderie. Învaţă acum limbile turcă, greacă (veche şi modernă), arabă. Venit la Bucureşti (în intervalul dintre 1688 şi 1690) ca tipograf, în urma unei solicitări a domnitorului Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul ajunge nu peste multă vreme în fruntea tipografiei domneşti. Călugărindu-se, îşi schimbă numele mirean, Andrei, chemându-se acum Antim.

În 1691 scoate de sub teascuri prima sa tipăritură, Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Un an mai târziu, semnează pentru prima dată Antim Ivireanul. În 1694 apare Psaltirea, prima carte imprimată numai de el în româneşte. Egumen la mănăstirea Snagov, tipăreşte aici, până în 1701, 14 cărţi (în româneşte, greceşte, în arabă, în slavonă), în jurul lui Antim Ivireanul se formează, treptat, o adevărată şcoală tipografică: Mihail Ştefan (sau Iştvanovici), Gheorghe Radovici, ieromonahul Dionisie Floru. Părăsind Snagovul poate şi în urma unor intrigi, Antim Ivireanul revine la Bucureşti, unde timp de 4 ani, până în 1705, face să apară 15 tipărituri, cele mai multe în greceşte.

La 16 martie 1705 este ales episcop al Râmnicului, înfiinţând încă o tipografie. Prin lucrările editate, Antim Ivireanul ripostează, în numele Bisericii Ortodoxe, tendinţelor de extindere ale catolicismului şi calvinismului, decis să apere puritatea doctrinei de imixtiunile heterodoxe. Convins că limba română este în stare să exprime conceptele teologice şi poate servi la oficierea serviciului divin, episcopul nu şovăie să o introducă în biserică, unde slavona începuse a-şi pierde supremaţia. La Râmnicu Vâlcea, ca şi la Târgovişte, publică, în româneşte, scrieri de bază pentru slujbele bisericeşti. Contribuţia sa ţine mai mult de prezentarea artistică (ilustrarea cu gravuri, realizarea unor frontispicii, de asemenea majusculele, vinietele, executate în xilogravură).

În 1708, e înălţat la suprema demnitate ecleziastică a Ţării Româneşti. Dacă activitatea tipografică îi înlesnise ascensiunea, amestecul în politică îi va aduce sfârşitul. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu este cât pe ce să-şi piardă scaunul mitropolitan. Iertat, păstoreşte în tihnă sub Ştefan Cantacuzino. Acum înalţă Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (1713), astăzi Antim, unde ar fi dorit să fie înmormântat. Mai puţin iertător decât Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat îi obţine caterisirea. Acuzat de vrăjitorie şi de alte „meşteşuguri sataniceşti”, dar şi de uneltire contra puterii otomane şi a domnitorului însuşi, imprudentul vlădică e condamnat la surghiun, în peninsula Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. În drum spre locul exilului e măcelărit de cei din escortă, rămăşiţele fiindu-i azvârlite în Tundja, un afluent al Mariţei.

Înzestrarea artistică a lui Antim Ivireanul a fost bogată. Excela în xilogravură, dar era şi îndemânatic desenator şi un caligraf cu slovă măiastră. A fost editor şi tipograf, a tradus sau a compilat, a scris cărţi el însuşi. Dintre cele 38 de cărţi tipărite de Antim Ivireanul, 24 au apărut în româneşte. Sunt, în general, tipărituri religioase, dar şi texte cu caracter didactic şi moral sau chiar scrieri laice, precum Alexandria şi Floarea darurilor.

Este autorul a patru lucrări, la alte zece scrie predosloviile sau închinăciunile, la cinci compune versurile omagiale şi la alte şase, „cuvântul de iertăciune” de la sfârşit. O remarcabilă valoare artistică are o prelucrare, fastuos ilustrată, a Bibliei, intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament. Transpunând integral în româneşte principalele cărţi de cult, Antim Ivireanul contribuie, în mare măsură, la naţionalizarea serviciului divin, fiind considerat un creator al limbii liturgice.

Scrierile ce îi încununează opera sunt predicile sau Didahiile, după denumirea lor grecească. Păstrate în manuscris, ele au avut o circulaţie redusă. Fie că e vorba de predica propriu-zisă sau sintetică, de omilie, pareneză sau panegiric, ceea ce frapează în aceste rostiri este că ele trec dincolo de cadrele înguste ale cazaniei, aşa cum poate fi întâlnită la Coresi sau la Varlaam, cu configuraţia ei stereotipă şi substanţa abstractă. Fireşte, Antim Ivireanul nu improvizează, el urmează regulile omileticii, având în minte pilda oratoriei bizantine (şi îndeosebi pe Ioan Hrisostom şi pe Theofilact). Cuvântările lui, care conţin pasaje de fină exegeză teologică, nu sunt însă nicidecum o expunere seacă şi pedantă. Predica are viaţă, culoare şi, în mişcarea ei, când solemnă şi înfiorată de simţăminte sublime, când lirică şi unduioasă, când aspră şi poruncitoare, se simte freamătul personalităţii aprige a Ivireanului.

Originalitatea didahiilor stă în modul în care mitropolitul ştie să cearnă şi să prelucreze ideile sau tezele din care s-a inspirat, dar mai ales în stilul lor cuceritor. El nu se urcă la amvon doar pentru a săvârşi un ritual. Vrea să instruiască, să educe, să deştepte conştiinţele somnolente. Cu indignare, vehemenţă sau cu mustrări părinteşti, denunţă păcatele obştei, îndeosebi ireligiozitatea şi nesupunerea în faţa cârmuitorului. În fond, Antim Ivireanul e un moralist, auster, veghind cu ochi de Argus la păzirea bunelor moravuri şi irumpând tonitruant când i se pare că neregulile au întrecut măsura. O utopie creştină a perfecţiunii, în lumina supranaturală ce se revarsă din înalturi, se întrevede şi în didahiile acestui prelat cu un sentiment absolut al valorilor morale. Construcţia unei predici urmează un plan riguros.

După introducerea în subiect sau textul şi formula de adresare (plină de smerenie şi umilinţă creştină), vine exordiul (având ca punct de pornire anumite imagini din realitatea înconjurătoare ori unele principii şi maxime evanghelice), tratarea (în care se face uneori loc tâlcuirii alegorice) şi, în fine, încheierea, între legendă şi istorie, între real şi ireal, didahiile, respirând aerul pur al „Cărţii cărţilor”, pleacă de la litera ei, însă dezvoltă, se poate spune creator, premisele pe care străvechile istorii, ca nişte basme doldora de tâlcuri, le oferă.

Accentuate cu mistică fervoare, unduindu-se ca sub line adieri sau înăsprindu-se şi congestionându-se în mânii viforoase, aceste cuvântări ar putea fi luate drept o emanaţie spontană a inspiraţiei unui arhiereu cu improvizaţia fecundă. Aproape nimic rigid şi trudnic în discursul viu, cu suavităţi curate şi descărcări fulminante, al lui Antim Ivireanul în tipare care îi îngrădesc, dar nu-i reprimă imaginaţia, el toarnă o materie abundentă, pulsatilă, trasă apoi prin ţevăria fină a unui excurs teologic, cu o finalitate moralizatoare rareori disimulată. Retorica lui este hotărât tranzitivă, catharctică şi cu o dominantă psihagogică.

„Doftor al sufletelor”, precum Iisus, s-ar voi preotul acesta intolerant de felul său şi absolutist în viziunile terestre şi escatologice care îl posedă. Îndemnând socratic la cunoaşterea de sine, el se osteneşte prin „lucrarea cuvântului” să salveze sufletul celui care, lipsit de „coiful mântuirii” şi de „pavăza credinţei”, poate ajunge „vrăjmaş luiş”. Idealul său etic, dedus din experienţa mirobolantă a personajelor biblice, se aşează ca sub o „stea noao” sub raza unui umanism creştin, care este un sigiliu al epocii. Paradoxul ar fi că acest cărturar cu o imaginaţie spectaculoasă şi terifiantă a răului, care s-ar fi desfătat, desigur, citind terţinele Infernului lui Dante, are o statornică încredere în posibilitatea unei lumi mai bune. Meliorist, propunerile lui de combatere a strâmbătăţii şi a stricăciunii conţin însă şi o doză de himeric.

Mijesc în didahiile lui Antim Ivireanul şi muguri narativi, însă firul epic, subţiat şi lăsat în umbră de spectacolul ideii şi de mizanscena oratoriei, se fluidifică sub arcanele unui lirism alegoric, somptuos şi cu o vână de dramatism. Amprenta de naturaleţe, cu turnura oralităţii, dar şi un rafinament al simplităţii coexistă în perioadele încărcate cu tropi, amintind de arhitectonica arborescentă a barocului. Momentele de beatitudine a revelaţiei, de apoteoză mistică, ambitusul sublimităţii imnice şi sunetul elegiac, amplele interogaţii („întrebăciuni”) retorice şi apostrofele învolburate se intercalează cu paragrafele analitice, cu buchetul lor de noime şi de învăţăminte. Dacă predicile, cu ţesătura lor înflorată, vădesc o predispoziţie de a plasticiza, fără ornamentaţie excesivă, ele se înfiripă şi în structuri muzicale, polifonice, într-o gradaţie când suitoare, când coborâtoare, între care şerpuieşte în efluvii incantaţia.

Comparaţiile, înavuţite cu pilde din „cărţile” Scripturii sau din Sfinţii Părinţi, metafora, cu falduri grele sau vaporoase, sunt „stâlpările” unei parabole pulsând de sensuri. Prin această artă a cuvântului, exprimând o întreagă gamă de stări sufleteşti, mitropolitul se comunică şi pe sine, cu spiritul său neliniştit, tumultuos, dar şi contemplativ, pătimaş şi duios, frământat şi capricios. Antim Ivireanul, cel mai de seamă orator bisericesc la noi, a dat prin suita de didahii străluciri literare elocvenţei sacre.

Opera literară

  • Predice făcute pe la praznice mari, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioan Bianu, Bucureşti, 1886;
  • Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Erbiceanu, Bucureşti, 1888;
  • Din Didahiile ţinute la Mitropolia din Bucureşti, ediţie îngrijită de Ion Cornoi, Bucureşti, 1895;
  • Predicile ţinute la Mitropolia din Bucureşti, prefaţă de Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, 1911;
  • Predici, prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915;
  • Predici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1962;
  • Didahii, postfaţă Florin Faifer, Bucureşti, 1983;
  • Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1997.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …