Anglii, iuţii şi saxonii

„Trupuri înalte şi albe, ochi albaştri crânceni şi părul de un blond roşietic; stomacuri nesăţioase, veşnic înfometate, înfierbântate cu băuturi tari; tineri treziţi târziu la dragoste; inşi care beau cu neruşinare zi şi noapte”. Saxonii şi anglii au temperamente violente. Le vor păstra; după 15 secole caracterul lor - cu toate regulile stricte ale unui cod protocolar născut din această violenţă însăşi - va rămâne mai puţin suplu decât acela al unui celt sau al unui latin.

În timpul invaziilor, ei acordă puţină importanţă vieţilor omeneşti. Plăcerea lor favorită este războiul. Istoria lor seamănă cu „aceea a corbilor şi a găilor”. Dar „dincolo de această barbarie nativă există înclinaţii nobile” şi mai ales „o anumită seriozitate care-i fereşte de sentimente frivole”. Femeile, la ei, sunt caste şi căsătoriile pure. Bărbatul, după ce şi-a ales o căpetenie, îi rămâne credincios.

Crud faţă de duşman, el se dovedeşte loial în cadrul grupului său. „Bărbatul din această rasă poate accepta un superior, este capabil de devotament şi de respect”. Pus la încercare de înfricoşătoarea forţă a naturii mai mult decât locuitorii din ţări cu o climă mai blândă, el este religios. Are o imaginaţie exaltată şi tristă. Pustiurile în care a trăit sunt diferite de acelea în care s-a zămislit aspra poezie biblică, ele însă l-au pregătit s-o înţeleagă. Când va descoperi Biblia, va căpăta o pasiune sinceră şi durabilă pentru „Cartea cărţilor”.

E uşor să-ţi imaginezi o debarcare a unei bande de saxoni. Împinşi de maree spre un estuar, barbarii urcă un râu sau merg de-a lungul unui drum roman; găsesc o villa înconjurată de ogoarele sale sau colibele unui cătun celt. Nici un ţipăt, nici un glas. În faţa uşilor - cadavre; restul locuitorilor au fugit. Ceata e înfometată; au mai rămas câteva păsări, câteva animale; se vor opri aici şi, deoarece pământul e desţelenit, îl vor cultiva. Dar saxonii se feresc să se stabilească în villa romană. Mai întâi că e pe jumătate arsă şi, apoi, cu siguranţă, barbarii aceştia superstiţioşi se şi tem de umbrele stăpânilor asasinaţi. Cu atât mai puţin, oamenii aceştia obişnuiţi să trăiască în aer liber, ţărani, vânători, pădurari, se vor duce să locuiască în oraşe.

După scurt timp micile cetăţi romane vor fi abandonate. Germanii, ajunşi într-o ţară nouă, îşi respectă vechile lor obiceiuri. Doboară copaci şi construiesc o casă din trunchiuri de arbori pentru şeful tribului, nobilul, iar pentru ei înşişi barăci de pionieri. Pentru repartizarea pământurilor, banda va urma tradiţia germanică. Satul (town, township, de la cuvântul saxon tun, gard) va fi proprietarul colectiv al câmpurilor, dar fiecare va avea partea sa determinată. Înainte de venirea romanilor, celţii cultivau pământul într-un mod primitiv. Desţeleneau un câmp, semănau, recoltau şi, după ce pământul era secătuit, porneau mai departe. Saxonii au metode mai eficiente.

La unele triburi ogoarele comunei sunt împărţite în trei câmpuri, din care unul va fi lăsat în pârloagă timp de un an pentru ca pământul să-şi recapete vigoarea. Pentru desţelenirea solului se dă foc ierburilor, a căror cenuşă serveşte de îngrăşământ. Apoi se împarte fiecare dintre cele trei câmpuri comune în parcele, separate prin fâşii înguste de iarbă. Parcelele atribuite fiecărei familii sunt repartizate în locuri diferite ale celor trei câmpuri, astfel ca toţi să aibă parte egală din pământul bun şi din cel rău. Şi păşunile sunt împărţite, până în ziua cositului. În sfârşit, se împrejmuieşte o pădure comună, în care porcii vor găsi ghindă şi oamenii vreascuri.

O comunitate rurală de zece până la 30 de familii, iată ce e satul, celula vieţii anglo-saxone. Ea e administrată din punct de vedere economic de o mică adunare, denumită moot, care se întruneşte sub un copac sau pe o colină, unde se decide repartizarea câmpurilor, numărul vitelor pe care este îndreptăţit să-l trimită fiecare la păşunile comune, retribuţia acordată păstorilor şi ciobanilor comunităţii. Tot aici se desemnează reprezentantul oficial al satului, reeve, care este în acelaşi timp primar şi administrator al domeniului comunal, un wood-reeve, care se va ocupa de păduri, precum şi pe plugarul care va mâna plugul comunal.

Mai totdeauna se află în sat şi un nobil, thegn sau thane, căpetenie de război, care are dreptul de a cere redevenţe în natură sau în muncă. În acele vremi primitive clasele societăţii sunt destul de vag definite. Mai jos de nobil este omul liber, care nu datorează nimic nobilului pentru pământurile sale în afară de trinoda necessitas, adică serviciul de război, reparaţia drumurilor şi a podurilor. Apoi vin alte clase şi pături care variază după loc şi timp şi a căror trăsătură comună este că cei care fac parte din ele datorează o redevenţă, în natură sau în muncă. În sfârşit, multe sate au sclavii lor, poate descendenţi ai captivilor cruţaţi, care vor dispărea între secolul al X-lea şi al XI-lea.

E probabil că în momentul venirii anglo-saxonilor, fiecare trib nou care debarca avea şeful sau regele său de care thane-ii erau legaţi prin credinţă personală. Puţin câte puţin, prin cuceriri, căsătorii, defrişări de terenuri, s-au creat formaţiuni statale mai mari. O putere centrală embrionară a putut impune acel minimum de organizare administrativă fără de care nu poate fi recrutată o armată, nici perceput vreun tribut. În secolul al VII-lea existau încă în Anglia şapte regate. În secolul al VIII-lea mai subzistă trei: la nord Northumbria; în centru Mercia; la sud de Tamisa, Wessex. În secolul al IX-lea rămâne numai Wessex. În fiecare regat regele descinde totdeauna din aceeaşi familie sacră, dar dintre membrii acestei familii consiliul înţelepţilor sau Witan poate alege, într-o anumită măsură.

Consiliul nu este o adunare reprezentativă, o prefigurare a parlamentului sau a Camerei lorzilor. Nici măcar nu este o adunare de pairi ereditari. Regele cheamă acolo principalele căpetenii, iar mai târziu, după ce germanii se vor fi convertit, pe arhiepiscopi, episcopi şi abaţi. Consiliul înţelepţilor, care este puţin numeros, constituie şi cea mai înaltă curte de justiţie. Poate să înlăture un rege incapabil sau să refuze, mai ales în timp de război, încredinţarea regatului unui minor. Aşadar, monarhia este pe jumătate electivă, dar alegerea se face dintre membrii unei anumite familii. Regatul este împărţit în shires, de unde numele comitatelor engleze (Wiltshire, Oxfordshire, Yorkshire); limitele shire-urilor anglo-saxone corespund aproape pretutindeni cu cele ale comitatelor de astăzi.

La început un shire reprezintă mai ales o unitate juridică; este sediul unei curţi de justiţie, unde fiecare sat îşi trimite de mai multe ori pe an reprezentanţii săi. Curând regele avea să fie reprezentat acolo printr-un sheriff, pe când ealdorman-ul avea să fie un fel de guvernator local, şef militar şi totodată preşedinte al curţii. Un shire se compune din hundreds (care sunt sau grupe de 100 de familii, sau grupe care furnizează 100 de soldaţi). Aceste hundreds la rândul lor se subdivid în tuns, sau sate. Dar împărţirile administrative, multă vreme confuze, nu vor deveni precise şi stabile decât după mai multe secole de organizare.

Justiţia o distribuia o adunare, curtea shire-ului, şi nu, ca la romani, un magistrat reprezentând puterea centrală. Cum îşi pronunţa adunarea hotărârile sale? Nu ştim. Fără îndoială că aveau loc discuţii şi se forma apoi, într-un fel oarecare, o majoritate. Crimele cele mai obişnuite erau omuciderea, furtul cu mâna înarmată şi certurile violente. Pedeapsa se mărea proporţional cu numărul vinovaţilor. Legile saxonului Ina (finele secolului al VII-lea) spun: „Numim hoţi pe aceia al căror grup nu-i format din mai mult de 7 persoane; dacă sunt între 7 şi 35, constituie o bandă; dacă sunt mai mult de 35, constituie o armată”.

Crimele erau socotite mai grave dacă violau pacea regelui, adică se comiteau în faţa lui sau în vecinătatea locului unde se afla. „Dacă un om se bate în casa regelui, poate să-şi piardă toate bunurile şi viaţa lui e la discreţia suveranului; dacă se bate într-o biserică, va plăti 120 de şilingi; dacă faptul se întâmplă în casa unui ealdorman, va plăti 60 de şilingi ealdormanului şi 60 regelui. Dacă se bate în casa unui ţăran, va plăti 120 de şilingi regelui şi 6 ţăranului”.

Se stabilea pentru fiecare ins un wergeld (sau wergild), adică o valoare personală, ce trebuia plătită familiei sale dacă era ucis; de altfel, era şi suma pe care trebuia s-o plătească el însuşi regelui pentru a răscumpăra propria sa viaţă. Wergeld-ul nobilului era de şase ori mai mare decât al unui om liber şi jurământul său avea o valoare de şase ori mai mare. Wergeld-ul este indiciul unei societăţi în care tribul, grupul de oameni legaţi între ei prin sânge, este mai important decât individul. Orice prietenie, orice ură, orice despăgubire este colectivă.

Balanţa justiţiei cântărea pe atunci nu probe, ci jurăminte. Curtea nu audia martori, reclamantul şi pârâtul trebuiau să aducă oameni dispuşi să jure în favoarea lor. Valoarea jurământului era proporţională cu suprafaţa proprietăţii martorului. Un om acuzat de furt în bandă trebuia, pentru a se disculpa, să producă jurăminte de o valoare totală de 120 de hides (un hide fiind unitatea teritorială echivalentă cu necesarul întreţinerii unei familii). Poate părea ciudată această însumare de jurăminte, dar sperjurul era, desigur, foarte rar printre aceşti oameni care credeau în miracole personale, şi, pe de altă parte, într-o comunitate restrânsă unde vecinii cunoşteau totdeauna adevărul într-o măsură mai mare sau mai mică. Cine era cunoscut pentru apucăturile sale rele nu găsea martori.

În lipsa jurămintelor se recurgea la judecata prin apă (acuzatul, cu mâinile şi picioarele legate, era aruncat într-un lac, binecuvântat în prealabil, şi recunoscut ca nevinovat dacă se ducea la fund, semn că apa voia să-l primească) sau la judecata prin fierul roşu (acuzatul trebuia să ţină fierul la o anumită distanţă, vinovăţia sau nevinovăţia sa fiind determinată de aspectul arsurii după un anumit număr de zile). După cucerirea normandă, în caz de conflict cu privire la proprietatea unui teren, se recurgea la ordalia prin luptă (cei doi adversari, înarmaţi numai cu câte o pavăză şi un ciomag, se băteau până ce unul dintre ei, ajungând la capătul puterilor, cerea îndurare).

Toate aceste trăsături schiţează o societate brutală, grosolană, dar profund cinstită şi ale cărei instituţii conţineau germenii unei puternice vieţi locale. „Dacă Hengest şi Horsa nu vor fi adus cu ei, aşa cum au încercat unii să ne încredinţeze, nici ciorna Declaraţiei drepturilor din 1688, nici aceea a Actului din 1894 pentru instituirea curţilor de judecată în districtele rurale, ei au introdus totuşi în Anglia câteva uzanţe folositoare”.

Vom observa, studiindu-le istoria, că în tot timpul duratei vieţii lor naţionale anglo-saxonii au păstrat gustul pentru „comitete”, grupuri de oameni care încercau să rezolve greutăţile vieţii cotidiene prin dezbateri publice, ducând aproape totdeauna la un compromis. Înclinaţia aceasta, care i-a ferit adesea de război civil, le-a venit, în parte, de acolo că de la începutul existenţei lor naţionale în moot-urile satului şi în curţile comitatelor deprinseseră excelentul obicei de a trata pe loc, fără a recurge la o birocraţie centrală, un mare număr de probleme administrative şi judiciare.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …