Anglia în perioada interbelică

Războiul din 1914-1918 a zguduit mult mai adânc planeta decât războaiele napoleoniene. State milenare au dispărut; noi state au fost create. Tratatele din 1815 neglijaseră forţele naţionale; cel din 1919 a trezit naţionalisme despre care s‑ar fi putut crede că s‑au stins. Rase şi limbi au ieşit din mormintele secolelor. În timp ce Rusia devenea un stat comunist, s‑au văzut născându‑se în Italia şi în Germania dictaturi şi state totalitare care au înlocuit regimurile parlamentare. Toate aceste transformări au avut asupra Angliei o influenţă mai mică decât s‑ar fi putut crede. Naţiune cu un caracter prea original pentru a fi sensibilă la înrâuriri din afară, ea a găsit pentru problemele epocii soluţii adaptabile naturii sale. Şi, totuşi, Anglia nu a fost scutită nici ea de schimbări politice şi economice importante.

În politica internă, cea mai remarcabilă dintre schimbări a constituit‑o legea electorală care a consacrat universalitatea reală a votului. Aprobată în plin război şi simbolizând unitatea naţională, Representation of the People Act (1918) a dat drept de vot tuturor bărbaţilor, precum şi femeilor de la vârsta de 30 de ani în sus. Această lege a creat 8 milioane de alegători noi, din care 6 milioane femei. Ea a fost completată în 1928 printr‑un text care a emancipat femeile la aceeaşi vârstă cu bărbaţii. Ceea ce sufragetele nu putuseră obţine prin violenţă a fost cucerit în timpul războiului prin devotamentul şi munca femeilor engleze. Un al doilea fapt politic important; este dispariţia aproape totală a partidului liberal, care, sub numele de partid whig, avea o vechime de trei secole.

Fenomenul acesta are cel puţin trei cauze:

- scrutinul cu un singur tur nu permite partidelor de opoziţie să se dividă; un scrutin cu două tururi sau mai degrabă reprezentarea proporţională ar fi putut salva partidul liberal; dar un astfel de regim electoral, în teorie mai echitabil, ar fi adus la putere guverne slabe, pe care Anglia nu le agreează;

- partidul laburist, cu toate că la origine a fost un partid socialist şi muncitoresc, nu este un partid revoluţionar; mulţi intelectuali liberali şi‑au găsit locul lor acolo;

- în Anglia, marile probleme politice fiind rezolvate sau aproape rezolvate în chip satisfăcător pentru toţi, cele mai importante probleme devin problemele muncii, ale şomajului, ale repartiţiei bunurilor; partidul laburist, sprijinit de trade‑union‑uri, reprezenta mai bine decât partidul liberal părerile maselor muncitoreşti cu privire la asemenea subiecte.

În timpul anilor care au urmat războiului, în Anglia economia a determinat politica. Ca şi războaiele napoleoniene, războiul din 1914 a fost urmat de o gravă depresiune industrială. Cauzele tulburărilor au fost aceleaşi ca în 1816: demobilizarea subită a unui mare număr de oameni care nu‑şi mai găseau locul într‑o economie transformată; dezvoltarea prodigioasă a maşinismului datorită necesităţilor de război; bugetul umflat de enormitatea datoriilor contractate în timpul campaniei. Criza din 1920-1931, cu toate că n‑a dat loc la violenţe, nici la răscoale, a fost mai profundă şi mai periculoasă decât cea din 1816-1821. O bucată de vreme, câţiva buni observatori se întrebau dacă nu cumva Anglia era condamnată.

Avansul pe care-l luase în secolul al XIX‑lea faţă de rivalii săi fusese pierdut. Industria sa, nu atât de bine echipată ca aceea a Germaniei şi a Statelor Unite, era, în afară de aceasta, paralizată din pricina salariilor mai ridicate decât acelea de pe continent şi de care trade‑union‑urile nu îngăduiau să se atingă cineva. Comerţul său exterior suferea din cauza sărăcirii lumii şi a dispariţiei consumatorilor; flota comercială era lăsată fără nici o întrebuinţare. Pentru a‑şi păstra rolul său de bancher al lumii, ea încearcă, până în 1931, să menţină valoarea‑aur a lirei sterline, şi această politică monetară, care în teorie se putea susţine, dar care în practică se dovedi nefastă, făcu să crească şi mai mult şomajul.

Problema şomajului englez era complexă. Numărul oamenilor ocupaţi în Anglia după război în realitate a crescut, nu s‑a micşorat. În 1911 munceau 12.927.000 de bărbaţi şi 5.424.000 de femei. În 1921, 13.656.000 de bărbaţi şi 5.701.000 femei. Dar numărul total al cetăţenilor în căutare de lucru era mai mare şi, mai ales, se produsese o deplasare a mâinii de lucru. Minele, căile ferate, industria textilă foloseau mai puţini muncitori; comerţul, ramurile de agrement (sporturi, hoteluri etc.), transporturile rutiere foloseau dimpotrivă un număr mai mare. La aceste schimbări legate de natura industriilor corespund curioase migraţiuni.

În timpul revoluţiei industriale, centrul de greutate al Angliei se deplasase de la sud la nord; astăzi transportul energiei electrice, motoarele acţionate cu benzină atrag populaţia spre sud şi, în special, în regiunea Londrei. Folosirea acestor noi forţe explică şomajul grav al minerilor, datorită şi măririi producţiei în alte ţări mai bine utilate, în special în Polonia. În 1926 o încercare de a scădea salariile minerilor provoacă o grevă generală. Ziarele încetând să apară, guvernul publică o mică foaie oficială: British Gazette, şi îşi anexă în mod temporar British Broadcasting Corporation (singura companie autorizată în Anglia să facă emisiuni de radio). Stăpân pe opinia publică, sprijinit de majoritatea ţării, susţinut de numeroşi voluntari care colaborau cu poliţia şi asigurau aprovizionarea marilor oraşe, guvernul conservator a învins greva.

Când numărul şomerilor depăşi un milion şi jumătate, asigurarea contra şomajului nemaiputând face faţă, trebui să fie înlocuită printr‑o subvenţie, dole, sistem ruinător pentru buget. Un guvern laburist, prezidat de Ramsay Macdonald, venind la putere în 1929, nu reuşi mai mult decât guvernul conservator să învingă şomajul şi criza. În Statele Unite, în Europa, capitaliştii pierdeau orice încredere în viitorul Angliei. Aurul evada din ţară. În timpul celei de‑a doua jumătăţi a lunii iulie 1931, 35 milioane de lire se scurseră astfel din Londra. În ritmul acesta, bancruta nu era departe. Ramsay Macdonald se gândi că un cabinet naţional ar inspira mai multă încredere. Fără a fi pus în minoritate de parlament, care de altfel era în vacanţă, el îi oferă regelui demisia. Fu însărcinat să formeze, cu concursul conservatorilor, un cabinet de coaliţie, pe care îl prezidă tot el în 1935, dată la care Stanley Baldwin, leader‑ul conservatorilor, îi urmă la putere.

Redresarea rapidă a economiei britanice în perioada 1931-1935 îi surprinse şi pe cei mai optimişti. Pe de o parte - şi într‑o largă măsură - ea se datora sângelui rece al naţiunii, pe de alta energicului ministru al finanţelor: Neville Chamberlain. Metodele folosite au fost destul de simple:

  • Anglia a renunţat să menţină valoarea‑aur a lirei; cursul ei a scăzut în Franţa de la 125 la 75 de franci; insularitatea muncitorilor şi a funcţionarilor britanici a făcut ca această scădere să nu fie urmată de o creştere importantă a salariilor; preţurile engleze au scăzut mai mult decât acelea ale blocului‑aur, favorizând exportul; ţările scandinave, America de Sud şi, într‑o anumită măsură, America de Nord urmând fluctuaţiile lirei, se constitui o zonă a lirei, în interiorul căreia piaţa Londrei putea să‑şi continue rolul său de centru bancar;
  • liberul schimb a fost abandonat; la conferinţa de la Ottawa (1932), oamenii de stat britanici invitaseră dominioanele să încheie cu metropola acorduri economice; dar dominioanele se arătară puţin entuziasmate şi eşecul acesta îi încurajă pe miniştrii englezi să caute rezolvarea problemelor lor mai curând într‑o reorganizare internă; tarife protecţioniste îngăduiră industriaşilor - în dauna Franţei şi a Germaniei - să recucerească piaţa engleză; Walter Elliot făcu un mare efort pentru a reanima agricultura şi creşterea vitelor;
  • în sfârşit, bugetul a fost echilibrat graţie economiilor, acceptate cu curaj, şi a unor noi impozite; o politică de credite ieftine permise industriei de construcţii să cunoască o mare prosperitate; două milioane de case noi fură clădite între 1919 şi 1933; toate aceste măsuri au produs rezultate fericite; deşi şomajul era încă departe de a fi învins, a început să descrească.

E cazul oare să se consemneze sfârşitul liberului schimb în Anglia, moartea Angliei individualiste şi imperiale? E cazul să se admită că s‑a născut o nouă Anglie „autarhică” şi protecţionistă? Adevărul e mult mai simplu. În secolul al XIX‑lea, diferenţa de nivel între civilizaţia europeană şi restul lumii crease un larg curent de schimburi, care asigurase în acelaşi timp biruinţa unui continent şi a unei doctrine. Forţa acestui curent nu putea decât să se micşoreze; războiul a accelerat schimbarea sistemului. Întâlnind deodată un taifun economic, Anglia a strâns velele. Într‑o epocă de dezordine mondială, ea găsi că‑i avantajos să reunească producţia şi consumaţia într‑un grup mic, uşor de controlat. E vorba de un compromis şi nu de o convertire.

Tot un compromis a permis englezilor să‑şi salveze imperiul, a cărui dezmembrare era anunţată de mulţi europeni prin 1925. Dominioanele - Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud - dăduseră în timpul războiului, fără precupeţire, oameni şi bani ca să ajute metropola. Dar înţelegeau s‑o facă în calitate de state independente. Când fu creată Societatea Naţiunilor, cerură să aibă reprezentanţi deosebiţi de cei ai Angliei. Al doilea statut de la Westminster (1931) stipula că parlamentul britanic nu va mai avea dreptul să legifereze pentru dominioane; că dreptul de pace sau de război, ca şi acela de a încheia tratate, în ceea ce le priveşte va aparţine dominioanelor; şi, în sfârşit, prim‑miniştrii dominioanelor depindeau direct de suveran.

De aci înainte regele este singura legătură oficială dintre Anglia şi naţiunile care formează Commonwealth‑ul. Printr‑un tratat din 1921 se hotărâse ca şi Irlanda să fie dominion. Se crease un stat liber al Irlandei de Sud, provinciile Ulsterului rămânând, aşa cum doreau, engleze. Din 1922 până în 1931, Irlanda, sub preşedinţia d‑lui Cosgrave, acceptă această situaţie, dar în 1931 de Valera, care-l înlocui pe Cosgrave, rupse complet toate legăturile cu Anglia. Din acel moment, Irlanda nu mai recunoaşte nici legătura monarhică, nu trimite reprezentanţi la ceremoniile britanice şi se comportă ca un stat independent.

Trecerea de la viaţa rurală la viaţa urbană fusese la începutul secolului al XIX‑lea cauza unor mari suferinţe; la începutul secolului al XX‑lea, dezvoltarea transporturilor rutiere şi aceea a distracţiilor populare a adus, dimpotrivă, o renaştere a vieţii rurale. Pe largi autostrăzi circulau în toată Anglia autocare, maşini, motociclete, ale căror valuri, acoperind rarele automobile de lux, erau semnul unei rapide nivelări a claselor. Pe malul mărilor, al râurilor, al piscinelor, se ridica o nouă Merry England, pentru care gramofonul şi radioul înlocuiseră viola d’amore şi clavecinul.

Libertatea moravurilor le îngăduia tinerilor şi tinerelor să guste împreună aceste plăceri. Savanţii, romancierii, dramaturgii emancipaseră de reticenţele victoriene o mare parte din tineretul englez. Teatrul din Londra a fost între cele două războaie tot atât de îndrăzneţ ca pe vremea lui Congreve sau a lui Wycherley. Se putea observa concomitent la romancieri ca Lawrence şi Aldous Huxley sinceritatea epocii primilor regi hanovrieni, supravieţuirea puritanismului şi transformarea radicalismului religios într‑un radicalism politic, pacifist şi sexual. Nu trebuie uitat, de altfel, în interpretarea acestor autori că operele lor nu erau citite decât de o minoritate şi că, în întreg imperiul, miriade de bărbaţi şi femei rămâneau credincioşi disciplinelor religioase şi morale ale secolului precedent.

Curentul de opinii care a dus pe neaşteptate la abdicarea regelui Eduard al VIII‑lea (decembrie 1936) a făcut evident pentru toată lumea existenţa şi forţa acestei Anglii tradiţionale. Părintele său, George al V‑lea, şi mama sa, regina Maria, întăriseră şi mai mult, prin simplitatea şi demnitatea vieţii lor, prestigiul monarhiei. Jubileul regelui George şi, după câteva luni, funeraliile sale îngăduiseră popoarelor din imperiu să‑şi manifeste loialismul. Eduard al VIII‑lea însuşi fusese înconjurat la începutul domniei sale de o simpatie aproape unanimă. Anglia părea fericită că a găsit un suveran modern şi de viaţă care, în ziua urcării pe tron, a venit cu avionul la Londra şi care vizita în egală măsură castelele pairilor şi casele şomerilor. Dar „Times” avea să‑i aplice lui Eduard al VIII‑lea, înainte de a fi trecut măcar un an, cuvintele lui Tacit: Omniura consensu capax Imperii nisi imperasset.

Domnia nu durase nici zece luni, când cetăţenii englezi şi cei din dominioane aflară - din zvonuri persistente, precum şi din ziarele americane - că regele se pregătea să ia de soţie o americană, Mrs. Simpson, care era pe punctul de a obţine al doilea divorţ al ei. De pretutindeni soseau la primul ministru, Stanley Baldwin, mesaje de avertizare şi de nelinişte; acesta îi ceru regelui o audienţă şi îi expuse primejdiile unei astfel de hotărâri. Nimeni nu i‑ar fi contestat suveranului dreptul de a lua de soţie, aşa cum au făcut atâţia strămoşi ai săi, o străină, dar o mare parte a supuşilor refuzau să recunoască o căsătorie cu o femeie de două ori divorţată.

Regele însuşi, conştient de aceste dificultăţi, sugeră o căsătorie morganatică. Nici o lege engleză nu permitea să se recurgă la un astfel de expedient şi nici guvernul britanic, nici guvernele dominioanelor n‑ar fi consimţit să propună votarea unei legi noi în această privinţă. Toţi apreciau că o astfel de căsătorie ar ştirbi în mod grav autoritatea coroanei. S‑ar fi format facţiuni de neîmpăcat. Regele, departe de a rămâne arbitrul unanim acceptat şi legătura cu statele imperiului, putea deveni, dimpotrivă, o pricină de învrăjbire‑ şi scandal.

La începutul lunii decembrie 1936, dezbaterea deveni publică şi, timp de două zile, opinia londoneză oscilă. Ziarele populare acuzau guvernul, bisericile şi aristocraţia că apărau cu ipocrizie o morală învechită; manifestanţii strigau pe stradă: „Vrem pe regele nostru!” Dar chiar la Londra mulţimile acestea erau puţin numeroase, şi masele mai tăcute din provincie, acelea din Ţara Galilor, din Scoţia, din dominioane îi înştiinţară curând pe reprezentanţii lor că împărtăşeau părerea cabinetului britanic. Majoritatea cetăţenilor din regat şi din imperiu cereau ca regele să aleagă între coroană şi căsătorie.

Parlamentul, care în tot timpul crizei a dovedit o disciplină voluntară, demnă de toată lauda, a aprobat fără rezerve fermitatea primului ministru. Eduard al VIII‑lea însuşi dorea să abdice. „Sunt gata să plec”, îi spusese lui Baldwin. Nici o clipă el nu sprijini pe cei care ar fi vrut să transforme această dramă sentimentală într‑o intrigă politică. Chiar în ziua când, după abdicare (11 decembrie 1936), îi urmă la tron fratele său, sub numele de George al VI-lea, el adresă din Windsor foştilor lui supuşi un mesaj în care le explica hotă‑rârea luată şi îşi afirma în termeni mişcători loialismul faţă de noul suveran. God save the King although I be not he, scrisese Shakespeare în Richard al II‑lea.

O dramă atât de ciudată cum Anglia nu mai cunoscuse până atunci a dovedit că rolul monarhiei rămâne destul de important pentru ca poporul să‑i ceară familiei regale virtuţi exemplare, că instituţiile parlamentare îşi păstrează capacitatea lor de a asigura cele mai mari schimbări în spirit de ordine, înţelepciune şi demnitate şi, în sfârşit, că naţiunea‑mamă şi dominicanele pot, în cazuri grave, să se pună de acord - repede şi discret - în vederea unei acţiuni comune. Aşa cum un bolnav însănătoşit se simte uneori mai viguros ca înainte de boală, imperiul britanic a ieşit din această criză mai încrezător în legile sale şi în el însuşi. „Copacul a fost violent zguduit de furtună; s‑a văzut astfel şi mai bine cât de tari îi sunt rădăcinile”.

Între cele două războaie, tradiţiile Angliei, care i‑au servit atât de bine în politica internă, au deservit‑o în politica externă, atunci când a încercat să aplice metode vechi la o situaţie nouă. Ideea care o obseda era menţinerea „echilibrului puterii” în Europa. De aceea, la fel cum în 1815 susţinuse Franţa împotriva aliaţilor, în 1919 s‑a temut că Germania a ieşit prea slăbită. Şi când Franţa ceru ca Societatea Naţiunilor să fie pregătită să aplice, la nevoie cu forţa, hotărârile sale, miniştrii englezi îi opuseră ideea constrângerii morala. Constrângerea morală nu putea avea vreun efect într‑o vreme când mari ţări europene, ca Italia, apoi Germania, se lăsau dominate de dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini), porniţi, în virtutea doctrinei lor, să uzeze de violenţă.

Poporul englez a înţeles lucrul acesta chiar înaintea guvernului său. Puţin câte puţin, propaganda făcută în toată ţara de Uniunea pentru Societatea Naţiunilor, sprijinită de biserici, creă o „mistică a Genevei”. Când, în 1935, Italia cuceri Etiopia, un val de simpatie susţinu brusca reacţie imperială şi, pentru prima oară din 1919, Marea Britanie propuse să se aplice sancţiunile prevăzute de pact. Anglia şi Franţa mergeau în contratimp. Sancţiunile, insuficiente, fură lipsite de efect. Italia se trezi aruncată în tabăra Germaniei (Axa Roma- Berlin) şi cabinetul lui Neville Chamberlain (care îi urmă în 1937 lui Baldwin) încercă să ducă o „politică de împăciuire”.

Politica aceasta nu putea reuşi cu aventurieri care nu respectau decât forţa. Încurajat de un tratat naval pe care-l propusese şi asupra căruia Marea Britanie căzuse de acord, precum şi de faptul că Franţa şi Anglia îi îngăduiseră să remilita‑rizeze, în 1936, malul stâng al Rinului, Hitler întreprinse o serie de cuceriri de război. Astfel, în martie 1938 fu anexată Austria. Apoi veni rândul Cehoslovaciei. Chamberlain şi prietenii săi credeau că dacă se va da satisfacţie Germaniei în anumite puncte, ea va fi dispusă apoi să coopereze la menţinerea ordinii europene.

La conferinţa de la Munchen, din septembrie 1938, Marea Britanie şi Franţa abandonară Cehoslovacia. „Vă aduc pacea şi onoarea”, spuse Chamberlain când se întoarse la Londra. Erau cuvintele lui Disraeli după Congresul de la Berlin. Winston Churchill răspunse: „Anglia şi Franţa aveau de ales între pace şi dezonoare. Ele au ales dezonoarea şi vor avea război”. Churchill avea dreptate, deoarece Hitler, văzând la Munchen ce slabe erau democraţiile, nu se mai temu de acum încolo de nimic. Deşi se angajase să respecte ceea ce mai rămânea din Cehoslovacia, în martie 1939 se hotărî, în dispreţul angajamentelor luate faţă de Chamberlain, să invadeze toată ţara.

Hitler nu prevăzuse schimbarea pe care un astfel de sperjur îl va aduce în atitudinea lui Chamberlain. Într‑o clipă, omul de stat care căutase atât de mult prietenia Germaniei, deveni adversarul ei. Deoarece totul lăsa să se prevadă că victima cea mai apropiată va fi Polonia, el informă guvernul polonez că în cazul în care va fi atacat, guvernul majestăţii sale îi va da guvernului polonez întreaga asistenţă care‑i va sta în putinţă. Şi atunci un nou război european deveni inevitabil. O dată mai mult, Anglia se afla în faţa unei puteri hotărâte să domine Europa şi poate lumea; o dată mai mult ea se decisese să se opună; o dată mai mult avea soldaţi pe continent: Franţa şi Polonia.

Poate ar fi putut să atragă în jocul său şi Rusia, dar negocierile au eşuat şi Rusia semnă un pact de neagresiune cu Germania. Al doilea război mondial începea sub auspicii proaste. Polonia fu invadată şi, la 3 septembrie, d-l Chamberlain anunţă în Camera Comunelor intrarea în război a ţării sale. „Sper să trăiesc destul - spuse el - ca să mai apuc ziua în care va fi distrus hitlerismul şi va fi restabilită libertatea în Europa”. Hitlerismul avea să fie distrus şi libertatea restabilită, dar după moartea lui Chamberlain. Winston Churchill, om de geniu şi imaginaţie, făcut să guverneze pe vreme de furtună, neîmblânzit şi pitoresc, va deveni marele premier al războiului şi el va fi acela care va conduce ţara sa la victorie.

Check Also

Invaziile daneze şi efectele lor în Anglia

În anul 787 Cronica anglo-saxonă pomeneşte pentru întâia oară de sosirea în Anglia a trei …

Oliver Cromwell la putere

Oliver Cromwell, rămăşiţa de parlament şi armata rămaseră în fruntea unei Anglii ostile şi indignate, …

Schismă şi prigoană în Anglia

Această ruptură ar fi fost mai puţin brutală dacă Henric al VIII-lea n-ar fi avut …

Neorânduieli în biserica britanică

După invazii, biserica romană civilizase Anglia. Ea insuflase celor puternici un strop de moderaţie şi …

Restauraţia din Anglia

Noul suveran pe care Anglia îl aştepta ca pe un salvator, după ce vreme îndelungată …