Anglia la sfârşitul Evului Mediu

Care sunt, în secolul al XV-lea, trăsăturile formate până atunci ale caracterului naţional? Cu toate că războiul de 100 de ani s-a terminat cu înfrângerea englezilor, amintirea lui li se pare glorioasă. Toate bătăliile s-au dat pe pământ străin. Numai câteva oraşe de pe coastă l-au văzut pe inamic, în raiduri fugitive. Poporul englez se socoteşte de aici înainte invulnerabil în insula sa şi dispreţuieşte celelalte naţiuni. „Englezii sunt orgolioşi - spune Froissart - şi nu se pot lega în mod sincer să facă prietenie nici alianţă cu naţiuni străine, dar, mai ales, oameni mai periculoşi ca meşteşugarii din Anglia nu se află nicăieri sub soare”.

Orgoliul lor este şi mai mare din pricina bogăţiei ţării. Ea izbeşte pe orice vizitator. „E mai mare decât a oricărei ţări europene”, spune trimisul veneţian. Când citeşti în Chaucer descrierea pelerinilor din Canterbury, poţi să-ţi închipui ce-a trebuit să fie în Anglia secolului al XIV-lea bunăstarea tuturor claselor. Bărbaţii şi femeile sunt îmbrăcaţi în stofe trainice, adesea garnisite cu blană. Franklin-ul lui Chaucer, mic proprietar rural, este un ţărănoi epicurian, bucuros de viaţă, a cărui pivniţă e dintre cele mai bune, de la a cărui masă nu lipseşte niciodată potârnichea grasă, nici ştiuca, „şi vai de capul bucătarului dacă sosurile nu sunt destul de picante!” Blazoanele ţesătorilor şi ale boiangiilor sunt montate în argint masiv.

Meşteşugarii aceştia sunt meniţi să ia loc într-o zi pe scaune de consilieri sub bolta Guildhall-ului, orăşeni la ale căror soţii li se spune Madame şi care îşi pun, când se duc la biserică, mantouri demne de o regină. Când sir John Fortescue este exilat în Franţa, în timpul războiului celor două roze, se arată surprins de mizeria ţăranilor francezi: „Beau apă, mănâncă cartofi cu pâine de secară, niciodată carne, doar foarte rar puţină slănină şi măruntaie sau capete rămase de la animalele tăiate pentru nobili şi negustori... Acestea sunt - conchide Fortescue, admirator pasionat al parlamentului - roadele puterii absolute”.

Mai mult încă decât bogăţia, pricina cea mare a orgoliului englezului era pe atunci relativa sa libertate. Orgoliosul Fortescue face, în 1470, elogiul legilor din Anglia: „Cum oare s-ar putea să nu fie bune când sunt nu opera unui singur om, nici chiar a 100 de sfetnici, ci opera a mai mult de 300 de bărbaţi aleşi? De altfel, dacă din întâmplare ar fi proaste, ele pot fi reformate cu consimţământul tuturor stărilor din regat... În Anglia voinţa poporului este principiul vieţii, care trimite sângele în capul şi în toate mădularele corpului politic”.

El opune triumfător libertatea englezilor, care nu plătesc decât impozite consimţite şi care nu pot fi judecaţi decât cu respectarea tuturor formelor, constrângerilor pe care le suferă supusul francez, obligat să cumpere sare grevată de taxe, să plătească biruri arbitrare şi care e „aruncat în Sena într-un sac cusut”, fără judecată, dacă stăpânul lui socoteşte că-i vinovat. La drept vorbind, Fortescue exagerează.

Victimele lui Richard al III-lea, după cum se ştie, n-au fost proteguite de formele legale. Dar este adevărat că nici măcar Richard al III-lea n-ar fi îndrăznit să fixeze un impozit fără consimţământul parlamentului, pe când, în Franţa, Carol al VII-lea, care, în urma ordonanţei din 1439, obţinuse de la stări un impozit direct: tallia, pentru plata armatei, a reuşit să dea acestui impozit un caracter perpetuu. De atunci încolo urmaşii lui fixau cuantumul impozitului fără să mai convoace stările.

De unde aceste deosebiri între cele două popoare? Pentru că sarcina regilor francezi a fost mult mai grea decât aceea a regilor englezi, stăpâni ai întregii ţări de pe vremea cuceririi şi care, din secolul al XII-lea, au putut impune seniorilor locali pe judecătorii lor itineranţi şi legea comună. Poporul francez, care a suferit în mod crunt de pe urma independenţei marilor feudali şi a invaziei străine, este gata să-i acorde regelui o deplină putere numai să menţină ordinea şi să apere frontierele. În Franţa, ţară continentală, inamicul este aproape şi e nevoie de o armată permanentă. În Anglia libertatea poporului slăbeşte puterea regelui, dar marea acoperă greşelile şi slăbiciunile, pentru că fiecare om în Anglia este propriul său soldat şi propriul său poliţai.

Yeoman-ul, acest arcaş sau slujitor înarmat în timpul războiului, nu-i altul decât micul proprietar englez din timp de pace. Regele nu are trupe ca să-şi impună voinţa unor asemenea oameni. „Trebuie neapărat - spune Froissart foarte scandalizat - ca regele, care este stăpânul lor, să le intre în voie şi să se încline în faţa dorinţelor lor, căci, dacă face altminteri şi iese rău, va fi rău de el”. Începând cu Carol al VII-lea, regele Franţei are o mică armată (15 companii de oameni înarmaţi şi cavalerie uşoară) şi cea mai puternică artilerie a timpului. În Franţa nu există miliţie la ţară. De la arcaşii liberi până la garda naţională, soldatul-cetăţean a fost totdeauna un eşec la noi. Astfel, birul permanent asigură în Franţa solda armatei, şi armata permanentă asigură încasarea birului.

Regele nu are nevoie de multe ori de stările generale şi le convoacă cât mai rar posibil. Şi, de altfel, dacă le-ar convoca mai des, cele trei stări: nobilimea, clerul şi starea a treia, s-ar lupta între ele şi s-ar devora. Amestecul de negustori bogaţi şi de mică nobilime care constituie forţa Camerei Comunelor din Anglia ar fi de neconceput în Franţa secolului al XV-lea. De altfel, chiar şi în Anglia va deveni necesară o monarhie mai viguroasă pentru a pune capăt violenţei şi ilegalităţii. Poporul englez, care a suferit în timpul războiului celor două roze din cauza anarhiei, cere şi el spre sfârşitul secolului un despotism relativ, dar regele său va trebui să respecte totdeauna formele. Ideea monarhiei îngrădite este bine înfiptă în capetele englezilor.

Violenţa nu este în Anglia apanajul feudalilor. Englezii şi saxonii au fost totdeauna brutali. Uzanţele şi bunele maniere vor ţine mai târziu în frâu această violenţă, dar, sub masca ei ceremonioasă, va supravieţui până în zilele noastre. Sir John Fortescue o consideră meritorie chiar atunci când duce la crimă. „În Anglia - spune el cu mândrie - se spânzură într-un an pentru furt cu mâna armată şi omor mai mulţi inşi decât se spânzură în Franţa pentru aceeaşi crimă în timp de 7 ani. Dacă un englez e sărac şi vede la un altul bogăţii pe care i le poate lua cu forţa, nu se dă în lături, decât numai dacă este un om foarte cinstit”.

Chaucer face un portret înfiorător al unui yeoman „cu părul roşu, robust, necioplit, cu umerii laţi care poartă sabie la şold, un vlăjgan cu care nu-i prea bine să ai de-a face”. În Evul Mediu violenţa era temperată de două forţe: curtoazia cavalerească şi mila creştină. Dar în secolul al XV-lea, chiar şi acei care citesc romane cavalereşti sau care sunt ctitorii unor fundaţii pioase nu-şi fac scrupule când e vorba să-i jefuiască pe cei slabi ori să-şi bată nevestele. Moravurile de familie sunt aspre şi căsătoria e tratată ca orice altă afacere: un tată îşi vinde fiica înainte de a fi ajuns la vârsta când ar putea protesta. După căsătorie femeile îşi iau revanşa.

În Târgoveaţa din Bath, Chaucer ne relatează cum se comportau femeile faţă de bărbaţii lor, fiind în acelaşi timp cochete, imorale şi crude, aşa cum se întâmplă de o veşnicie. În anumite privinţe situaţia femeilor, şi mai ales a văduvelor, era mai bună atunci decât este astăzi în unele ţări. Puteau exercita orice fel de comerţ, puteau face parte din ghilde, puteau deveni, ca şi bărbaţii, sheriffi sau High Constables. Călătoreau singure, se amestecau cu alţi pelerini şi duceau aceeaşi viaţă ca ei. Margaret Paston se ocupa cu administrarea afacerilor celor mai importante ale soţului şi soţul o lăuda pentru înţelepciunea ei.

Corespondenţa familiei Paston ne arată că ştiinţa de carte era destul de răspândită în rândurile ambelor sexe. Îndată ce un soţ şi o soţie erau departe unul de altul, îşi scriau. Multă vreme băieţii şi fetele învăţau împreună. Apoi regii au înfiinţat şcoli speciale pentru băieţi. E timpul primelor Public Schools: Winchester şi Eton. Conversaţiile pelerinilor lui Chaucer ne dau o idee favorabilă despre cultura medie a bărbaţilor şi a femeilor din secolul al XIV-lea. Chiar şi acei care nu cunosc latina citează cum trebuie numele lui Cicero şi al lui Seneca, al lui Virgiliu şi al lui Dante. S-au eliberat de numeroase superstiţii şi îşi bat joc, de pildă, de acei care se sperie de vise: „Toată lumea ştie că visele sunt provocate de secreţiile dăunătoare ale corpului şi de excesiva abundenţă de fiere”.

Cu Chaucer (1340-1400) literatura de limbă saxonă atinge, de la început, o perfecţiune care va mai fi egalată, dar niciodată depăşită. Unul din efectele războiului de 100 de ani a fost acela de a da naştere unei prejudecăţi împotriva literaturii franceze, devenită literatura unei ţări inamice. Elitele înseşi îşi doresc un mare scriitor saxon; şi îl găsesc în Chaucer. Acesta, ca şi mai târziu Shakespeare, a cunoscut toate straturile societăţii omeneşti; a trăit la curtea lui Eduard al III-lea; a fost ambasador la Florenţa şi la Roma şi deputat la Westminster. Este deci minunat de bine pregătit ca să zugrăvească un tablou complet şi viu al Angliei din vremea sa.

În ochii istoricului, cea mai importantă dintre operele sale este faimoasa culegere Povestiri din Canterbury. Pelerinii care se duceau la racla sfântului Thomas Becket, la Canterbury, se adunau la celebrul Tabard Inn, la Southwark, pentru a nu face singuri o călătorie în acele timpuri, când drumurile nu erau prea sigure. Descrierea unui grup de pelerini, povestirile pe care şi le spun unii altora ca să le treacă de urât alcătuiesc poemul lui Chaucer. Ca şi în opera lui Shakespeare, descoperim o umanitate foarte aproape de a noastră. Marii artişti ne ajută să înţelegem că, dacă decorurile şi moravurile se schimbă, pasiunile omeneşti rămân aproape aceleaşi.

Chiar şi decorul vieţii din acea vreme începe să se apropie de acela cu care suntem obişnuiţi. În tot timpul Evului Mediu locuinţa celor bogaţi consta dintr-o casă fortificată, construită în aşa fel ca să reziste unui asediu şi să aibă unde adăposti soldaţi. Începând din secolul al XV-lea, cavalerii şi marii negustori doresc să aibă case la ţară, făcute mai mult pentru plăcere decât pentru apărare. Numărul camerelor se măreşte. Stăpânii şi servitorii încetează să mai mănânce în aceeaşi sală.

O încăpere nouă, un fel de vorbitor, îngăduie ca vizitatorii să nu mai fie primiţi în dormitor. Are un cămin, în care se poate face foc cu cărbuni, are ferestre adânci prevăzute cu ochiuri de geam şi sub care se află bănci cioplite din piatră şi acoperite cu perne. Pe pereţi atârnă tapiserii, tablouri; pe jos câte un covor de Spania. Tocmai se importase din Franţa salteaua de puf, un bun preţios care se lasă moştenire copilului preferat sau soţului supravieţuitor. Fiecare casă posedă o grădină de formă regulată, împrejmuită de ziduri sau de garduri vii, semănată cu flori, ierburi medicinale sau aromate, salate verzi.

Pe aleile scurte aşternute cu nisip, înconjurate de mici pajişti cu iarbă deasă şi moale cum e catifeaua se plimbă doamnele cu imensele lor coafuri. Luxul care se făcea cu îmbrăcămintea devenise atât de mare încât a fost nevoie de intervenţia unor legi pentru înfrânarea lui. Alt semn de bogăţie: ţara se acoperă de biserici şi fiecare sat se mândreşte că a putut să îmbogăţească pe a sa cu tapiserii şi statui. Totuşi, casele săracilor şi chiar ale claselor mijlocii rămân primitive. Morarul lui Chaucer se mulţumeşte cu o singură cameră pentru el, nevastă-sa, fiică-sa, un copilaş şi doi studenţi din Cambridge veniţi să-i facă o vizită.

Pe la sfârşitul secolului al XV-lea încep să apară prin aceste case primele cărţi imprimate. Tipografia mai curând a satisfăcut o nevoie decât a creat-o. Epoca aceasta reaminteşte puţin pe a noastră prin accesul la cultură a unei întregi pături noi de cititori. În asemenea perioade se produce o permanentă cerere de cărţi de vulgarizare. Vremea noastră cere cărţi de ştiinţă, enciclopedii, biografii. Cititorul secolului al XV-lea voia cărţi religioase, gramatici, cronici rimate, traduceri din marii scriitori latini.

Fiecare squire avea atunci biblioteca sa de manuscrise; suntem în posesia inventarului bibliotecii lui John Paston (pe vremea lui Eduard al IV-lea). Ea nu conţine decât o singură carte tipărită. Tipografia a fost introdusă în Anglia de Caxton (1422-1491), care învăţase principiile ei la Colonia. El şi-a instalat lângă Westminster o adevărată editură, a scos cărţi frumoase şi le-a vândut foarte lesne. Eduard al IV-lea, om cultivat, l-a patronat. Inventarea tiparului, popularizând teologia, a pregătit războaiele religioase, aşa cum invenţia radioului favorizează în zilele noastre răspândirea patimilor politice.

Ar fi ceva artificial să delimităm într-un mod foarte precis frontierele care separă Evul Mediu de Renaştere. Civilizaţia medievală, ca şi imperiul roman de odinioară, se stinge încet. Totuşi, acest sfârşit al secolului al XV-lea, când tipografia lui Caxton înlocuieşte pe copiştii din mănăstiri, când limba engleză rivalizează cu limba latină, când orăşeanul se îmbogăţeşte în timp ce cavalerul dispare, când tunul face o spărtură în donjon, când negustorul scapă de ghildă, credinciosul de preot şi şerbul de senior, este într-adevăr o epocă de tranziţie.

O societate care a cunoscut mai multe secole de mărire apune; se ridică o alta, despre care încă nimeni nu ştie ce o să devină. Anglia anului 1485 se pregăteşte de o viaţă fericită; bogăţia fermierilor şi a meşteşugarilor săi, maturitatea spiritelor îi surprinde pe toţi acei care-şi îndreaptă privirile spre ea. Nu-i lipseşte decât o guvernare puternică. Împotriva oricărei aşteptări, tânărul Henric Tudor şi descendenţii săi aveau să i-o dea.

Check Also

Călugării cerşetori din Anglia

Biserica, deşi îşi ia drept misiune terestră îmblânzirea şi stăpânirea patimilor omeneşti, este ea însăşi …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

De-a lungul secolelor românii, folosind atât arma diplomaţiei cât şi rezistenţa militară, au luptat pentru …

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …