Alfabetele literaturii române

În cultura română s-a scris în trei alfabete: chirilic, de tranziţie (chirilico-latin) şi latin. Alfabetul chirilic (creat la sfârşitul secolului al IX-lea, după modelul literelor majuscule din alfabetul grecesc, de către ucenici ai lui Constantin-Chiril şi Metodie, primii cărturari ai slavilor) a fost folosit pentru redactarea textelor slavo-române, adică texte în slavonă (limbă de cultură, folosită mai întâi în biserica ortodoxă românească, începând cu secolul al X-lea, apoi şi în mediul laic, în cancelariile voievodale, din secolul al XIV-lea), copii sau originale, mai întâi manuscrise, apoi tipărite (din 1508). Din rândul textelor literare originale scrise în slavonă şi, implicit, în alfabet chirilic, se detaşează, ca operă fundamentală a literaturii române vechi, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (1517-1521).

Puternica tradiţie a scrisului slavon cu alfabet chirilic la popoarele slave ortodoxe (bulgari, sârbi, ruşi, ucraineni) s-a făcut simţită şi în cultura română, fiind continuată şi după trecerea de la literatura în limba slavonă la literatura în limba română (după 1521, data Scrisorii lui Neacşu, cel mai vechi text românesc păstrat). La cele 42 de grafeme chirilice, s-au adăugat, la noi, încă două, - Ψ - pentru a marca dz (în cuvinte ca geamăn, paragină etc.) şi - ↑ - pentru î nazal (în poziţie iniţială), atestate pentru prima dată în glose româneşti din texte slavone în 1454 şi, respectiv, 1499. Împreună cu aceste inovaţii româneşti, alfabetul chirilic a continuat să fie folosit în texte scrise în limba română până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În acest alfabet s-au păstrat din secolul al XVI-lea 60 de texte, manuscrise şi tipărite, dintre care 41 unilingve (în româneşte) şi 19 bilingve (în slavonă şi română), marea majoritate aparţi­nând literaturii religioase, câteva laice (Floarea darurilor etc.).

Textele bilingve slavo-române sunt de trei categorii:

  • text slavon cu glose româneşti (Glosele Bogdan);
  • text slavon şi text românesc pe două coloane verticale, alăturate (Tetraevangheliarul de la Sibiu);
  • text slavon cu traducere românească in­tegrală (Psaltirea voroneţeană, Pravila ritorului Lucaci etc., toate manuscrise; dintre tipărituri, Psaltirea lui Coresi, 1577).

Aserţiunea lui Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei), conform căreia românii au scris la început în alfabet latin, iar alfabetul chirilic ar fi fost introdus abia pe vremea lui Alexandru cel Bun (după Conciliul din Florenţa, 1410), nu corespunde realităţii. În secolele al XVI-lea - al XVIII-lea au existat încercări de intro­ducere a alfabetului latin pentru scrierea limbii române, dar acestea au fost sporadice: semnături ale unor persoane pe documente de cancelarie în limba slavonă, texte româneşti cu alfabet latin, dar în ortografie maghiară (Cartea de cântece, Cluj, 1571-1575), polonă (Tatăl nostru, în transcrierea latină polonizantă a lui Luca Stroici, 1594), italiană sau germană. De ase­menea, în zona Banat-Hunedoara, s-au redactat în secolul al XVIII-lea mai multe texte religioase şi lexicografice în limba română cu alfabet latin, manuscrise sau tipărite (aşa-numitul Catechism catolic al lui P. Canisius, tradus de Gheorghe Buitul, apărut la Cluj, în 1703; cele două dicţionare bănăţene, Anonymus Caransebesiensis şi Lexicon Masilianum, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea etc.).

Practic însă literatura în limba română a secolelor al XVI-lea - al XVIII-lea, cuprinzând tradu­cerile Bibliei (Palia de la Orăştie, 1582, Noul Testament de la Bălgrad, 1648, Biblia de la Bucureşti, 1688), scrierile lui Dosoftei (Psaltirea în versuri, Vieţile sfinţilor etc.), ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce etc., o parte din opera lui Dimitrie Cantemir, istoriile lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, au fost scrise cu alfabetul chirilic. Acesta a făcut obiectul unor expuneri teoretice în gra­matici şi dicţionare slavone (Mardarie Cozianul, 1649; Staicu, grămăticul din Târgovişte, 1660-1670; gramatica slavonă a lui Meletie Smotriţki, cunoscută la noi şi în ediţia lui Antim Ivireanul, Snagov, 1697) şi româneşti (Bucoavna de la Alba Iulia, 1699; Bucoavnă pentru învăţătură pruncilor, Râmnic, 1749; Bucvar sau începere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti, Iaşi, 1755; Dimitrie Eustatievici, Gramatica rumănească, 1757; Ienăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orănduelelor gramaticii rumăneşti, Râmnic, 1787).

Anul 1779 marchează începutul folosirii alfabetului latin în lucrări româneşti prin Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin a lui Samuil Micu (apărută la Viena), care cuprinde şi prima explicare a ortografiei etimologice, propusă de autor pentru scrierea limbii române cu caractere latine. Expunerea teoretică a ortografiei româneşti cu litere latine este cuprinsă şi în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (Viena, 1780). Şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene au postulat ortografii asemănătoare: Petru Maior (Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi, 1819), Ioan Budai-Deleanu (Scrisoarea către P. Maior, post 1815, Temeiurile gramaticii româneşti, ante 1820).

Abia Gramatica lui Ion Heliade-Rădulescu, apărută în 1828, pune bazele aşa-numitului alfabet de tranziţie, care va funcţiona în cultura română până la 1860, fiind folosit şi în Moldova (Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri etc.), şi în Muntenia (Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon etc.), dar şi în Transilvania (Gheorghe Bariţiu etc.). Este, de fapt, alfabetul chirilic, în care unele litere sunt înlocuite cu cele din alfabetul latin (d, e, i, n, t, z, etc.). În acest alfabet au fost publicate şi unele periodice literare de mare circulaţie în epocă („Curierul românesc” şi „Albina românească”, apărute în 1829, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1838, „Dacia literară”, 1840, „Propăşirea”, 1844 etc.), fapt care a contribuit la pregătirea opiniei publice pentru primirea şi adoptarea alfabetului latin. În această perioadă, s-au manifestat şi poziţii extreme în ambele sensuri: păstrarea alfabetului chirilic (Naum Râmniceanu), latinizarea excesivă (Aron Pumnul, A.T. Laurian, Ioan Massim). După mai multe reformări ale alfabetului de tranziţie (1836,1844, 1848, 1850-1851, 1856-1857), la 23 octombrie 1858, Eforia Instrucţiunii Publice tipăreşte proiectul unui alfabet cu „litere strămoşeşti”, care va intra oficial în vigoare prin „ordinul de zi” al lui Ion Ghica, din 8 februarie 1860; în biserică, alfabetul latin va fi introdus printr-o hotărâre din 1881 a Sinodului.

Atât ortografia din 1860, cât şi alte două care i-au urmat (1867,1869) au fost etimologice. În 1881, ca urmare a fundamentării teoretice a lui Titu Maiorescu, realizată practic în „Convorbiri literare”, Academia Română a stabilit o nouă ortografie a limbii române, dând prioritate principiului fonetic. Modificările ulterioare (printre care cele mai importante au fost cele introduse în 1904 şi 1932) au avut în vedere gene­ralizarea semnelor diacritice pentru literele corespunzătoare unor foneme specifice ale limbii române (ă, î, ş, ţ), reducerea numărului de litere pentru acelaşi sunet (de exemplu, e, o, u, â pentru f) etc. În ultima jumătate de secol, cele mai importante au fost reformele ortografice din 1953 (cu generalizarea unui singur grafem f, inclusiv pentru român, România), din 1965 şi 1993, acestea cu concesii făcute etimologismului (România, iar din 1993 şi formele sunt, suntem); tot acum se generalizează â în interiorul cuvântului, cu excepţia cuvintelor compuse, şi f la început şi sfârşit de cuvânt.

Notabilă pentru istoria literaturii române este prezenţa alfabetului chirilic ca „erou literar”, în opere ale unor scriitori români (în proză sau în versuri), ca urmare a faptului că, mai ales la răscrucea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, litera chirilică era resimţită tot mai mult ca „străină” spiritului limbii române, în condiţiile orientării moderne tot mai accentuate spre „reromanizare”. Printre operele în care litera chirilică („buchea”) a ajuns chiar obiect de satiră pot fi amintite Prefaţa la Gramatica românească a lui Heliade-Rădulescu (1828), fabula Buchea şi litera de Iraclie Porumbescu (1850), schiţa Cum am învăţat româneşte de Costache Negruzzi (1857), satira Slovele chiriliene de Dimitrie Bolintineanu (1858), nuvela Budulea Taichii a lui Ioan Slavici (1880), Şcoala acum 50 de ani de Ion Ghica (1880), Amin­tiri din copilărie de Ion Creangă (1881) etc.

O problemă de constant interes pentru istoria literaturii române este editarea textelor vechi româneşti în alfabet chirilic. O ediţie modernă, ştiinţifică, a oricărui text de acest fel, trebuie să cuprindă, în afară de facsimilul integral al operei, şi transcri­erea sau transliterarea în alfabet latin, la care se adaugă, evident, un studiu filologic, un studiu lingvistic, glosare, bibliografie, într-un cuvânt, un întreg aparat critic, conform exigenţelor actuale. Primul care şi-a pus problema editării ştiinţifice a textelor vechi româneşti în alfabet chirilic, adoptând un sistem propriu de transliterare, a fost B.P. Hasdeu (Arhiva istorică a României, 1862-1865; Cuvente den bătrâni, 1878). Transliterarea are în vedere simpla înlocuire a grafemului chirilic cu cel latin, cu adăugarea unor semne diacritice acolo unde este cazul.

Principiile de transliterare au fost elaborate în 1878 de Comisia Lexicografică a Academiei Române şi potrivit lor au apărut în epocă trei lucrări: Catehismul calvinesc din 1656 (în 1879), Psaltirea lui Coresi din 1577 (ediţia B.P. Hasdeu, 1881) şi Pravila de la Govora din 1640 (ediţia A.I. Odobescu, 1884). Proble­matica transcrierii a rămas însă o chestiune controversată pentru că această metodă nu redă exact particularităţile limbii române vorbite a timpului, dificultate sesizată încă de B.P. Haşdeu (Cuvente den bătrâni). Această problemă a fost discutată pe larg şi la congresele filologilor români din 1925 şi 1926, fără a se ajunge la un rezultat concret. De aceea, ediţiile care au urmat, Întrebare creştinească şi Lucrul Sfinţilor Apostoli, tipărite de Coresi în 1560 şi 1566 şi editate acum de Ion Bianu, iar a doua oară de Dan Simonescu, au renunţat la transcriere, pentru evitarea controverselor, limitându-se la reproducerea fotografică.

Transcrierea interpretativă nu este o simplă înlocu­ire de grafeme (cele chirilice cu cele latine), ci o transliterare modificată de la caz la caz, în funcţie de rostirea respectivelor sunete în limba română a timpului. Această metodă de editare a fost considerată „prematură” (a spus-o Alexandru Rosetti în 1927), pentru că nu se putea şti cu precizie, în toate cazurile, valoarea fonetică a fiecărei litere chirilice pentru limba vorbită româ­nească (fie că existau mai multe semne grafice pentru aceeaşi valoare fonetică, fie că existau mai multe valori fonetice pentru acelaşi grafem). Transcrierea interpretativă, stabilită în linii generale de Asociaţia pentru editarea textelor vechi (înfiinţată în 1929), a început să fie aplicată tot mai mult de editori şi filologi, dar cu multă prudenţă şi moderaţie, în funcţie de stadiul de dezvoltare al cercetărilor în domeniul foneticii istorice a limbii române.

Astăzi, după precizările teoretice ale unor cercetători (Alexandru Rosetti, Andrei Avram, Ion Gheţie, Al. Mareş), s-a putut ajunge la aplicarea generalizată a acestei metode, cu limitarea intervenţiilor la acele litere chirilice care au avut o utilizare tradiţională, dar care erau dublete ale altora ori erau lipsite de valoare fonetică. Câteva exemple: Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu etc. (1979), Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi lingvistic de Mariana Costinescu (1981), Texte româneşti din secolul al XVI-lea, coordonator Ion Gheţie (1982), Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică şi studiu introductiv de G. Mihăilă (1989).

 

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …