Alexandru Piru

Alexandru Piru (22 august 1917, Mărgineni, judeţul Bacău - 6 noiembrie 1993, Bucureşti) - critic şi istoric literar. Familia ar avea o ascendenţă aromână. Piru urmează şcoala primară în comuna natală, iar cursurile secundare la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, secţia reală (1928-1936). Devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, unde are profesori, între alţii, pe George Călinescu, Iorgu Iordan şi Dan Bădărău, fiind licenţiat în filologie modernă (1940).

Urmează şi Şcoala Normală Superioară, pe care o termină în 1941. Îşi susţine examenul de capacitate în învăţământul secundar la Bucureşti (1942) şi este clasat primul pe ţară (în comisie: Alexandru Rosetti şi Dumitru Popovici), alegându-şi ca disciplină secundară limba franceză. Predă la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944), apoi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947). Este numit asistent la Catedra de literatură română modernă a lui George Călinescu de la Facultatea de Litere din Bucureşti la 1 ianuarie 1946.

În iunie 1947 trece examenul de doctorat cu teza Opera lui G. Ibrăileanu, luat cu menţiunea magna cum laude, conducător ştiinţific fiind George Călinescu. Va fi scos din învăţământul universitar odată cu acesta, la 1 octombrie 1949, din motive politice. Timp de 7 ani lucrează sporadic ca topometru, strungar, paznic, salvamarist. Copiază de mână, la solicitarea lui George Călinescu, ediţia a doua a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, pe care tot el o va reedita în 1982. Nu a făcut niciodată caz de persecuţiile şi privaţiunile la care a fost supus. Solicitat în mai multe rânduri să vorbească despre eliminarea lui George Călinescu şi a asistenţilor săi de la Universitatea din Bucureşti, a publicat în „Caiete critice” (1993) un articol documentat şi obiectiv, fără a se referi, nici de data aceasta, la destinul său, cu o discreţie şi o mândrie pe care puţini le-au înţeles şi le-au apreciat.

Este reintegrat, în 1956, ca asistent, iar din 1966 ca profesor prin concurs, la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi la Universitatea din Craiova, unde va fi şi decan din 1969 până în 1974, asigurând până în 1976, ca redactor-şef, şi conducerea revistei „Ramuri”. Continua, în amfiteatru, vechiul stil maiorescian al prelegerii magistrale. Avea, totuşi, o cordialitate remarcabilă în relaţiile cu studenţii şi la examene dădea întotdeauna note mari. Era ceea ce se cheamă un om bun, în ciuda atitudinilor lui războinice din presa literară. Trăia, în ultimii ani, într-un cerc restrâns de prieteni. Dorea să păstreze legăturile cu învăţământul filologic, dar, în două rânduri, Senatul Universităţii din Bucureşti i-a respins după 1990 cererea de a rămâne profesor consultant. O injustiţie enormă, de neiertat. Cei care îl dăduseră afară în 1949 şi îi luaseră locul la catedră îl împiedicau acum să mai aibă contact cu studenţii. A fost căsătorit cu Elena Piru.

Piru a debutat în „Jurnalul literar” (1939) cu recenzii critice, după ce publicase versuri, ca student, în ziarele ieşene. Este semnalat în 1941 de George Călinescu în Istoria literaturii române.... Colaborator permanent la „Naţiunea”, s-a format spiritua­liceşte în cercul lui George Călinescu. Fiziologia criticii şi Istoria literaturii franceze de Albert Thibaudet şi De la Baudelaire la suprarealism de Marcel Raymond i-au fost, la începuturile critice, cărţile de căpătâi. Între 1946, când scoate la Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă prima carte, Viaţa lui G. Ibrăileanu, şi 1959, când apare Opera lui G. Ibrăileanu, adică 13 ani, nu a publicat nimic. Ulterior va avea o activitate bogată. După exemplul lui Nicolae Iorga şi George Călinescu, acoperă spaţiul întregii literaturi române. A început cu articole despre autorii contemporani, strânse în volumul Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (1968), a trecut la studii monografice, aplicând, iarăşi, îndemnul lui George Călinescu, potrivit căruia un critic tânăr trebuie să îşi încerce forţele în spaţiul clasic.

În 1961 publică Literatura română veche, urmată în 1964 de Literatura română premodernă, iar în 1981 scoate Istoria literaturii române de la început până azi. Critic total, istoric literar erudit, Piru este mefient faţă de noile metode, considerând că „nu metodele fac critici, ci invers”. Viaţa lui G. Ibrăileanu este o biografie în stil pozitivist, cu încercarea, totuşi, de a face portretul intelectual şi psihologic al unui om reputat, până atunci, prin ascetismul şi obsesiile lui profesionale. Pentru Piru Ibrăileanu este un creator complex, tulburat, ca Titu Maiorescu, de drame interioare, inclusiv acelea de ordin sentimental, un spirit superior tinzând spre contemplaţie, în fine, un moralist strălucit. Când investighează opera, criticul merge dincolo de text, caută filiaţia ideilor şi metamorfozele spiritului care le pune în mişcare. Temperează legenda şi dă, prin analiză, o imagine verosimilă a lui Ibrăileanu: un critic prob, fin cititor de literatură, informat, chiar erudit, cu mari posibilităţi de disociere în sfera ideilor. În analiza critică şi în descrierea operei, Piru foloseşte un stil exact, concentrat, de o simplitate de bun-gust, însoţit de o ironie cordială.

Romanul Adela este văzut ca o „patetică elegie a dragostei nesatisfăcute”, o operă superior analitică („cel mai bun roman românesc de analiză”), o elegie (formula este fericită) „de o mare vibraţie lirică, în tonuri wertheriene mai potolite, străbătute de un inefabil regret, în stilul elegiac al lui Anghel”. Studiul despre Ibrăileanu este, în totalitate (Viaţa... şi Opera...), o operă solidă, cea mai importantă ce s-a scris despre criticul ieşean. Nu i s-ar putea reproşa decât uşoara tendinţă de a minimaliza, prin comparaţie, pe Eugen Lovinescu, adversarul bucureştean al lui Garabet Ibrăileanu. În acelaşi stil sunt scrise şi monografiile despre Costache Negruzzi, Liviu Rebreanu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, cu observării foarte fine despre ultimii doi şi cu ipoteze critice noi faţă de George Călinescu, şi celelalte studii cuprinse în Varia (I-II, 1972-1973), Reflexe şi interferenţe (1974), Permanenţe româneşti (1978), Valori clasice (1978) etc.

Piru şi-a fixat un mod de a citi operele clasice, care corespunde unui mod de a gândi literatura. Face întâi o descriere a operei şi o diagramă a ideilor, pune apoi omul într-o categorie morală (răzbate aici ceva din pasiunea lui Garabet Ibrăileanu pentru temperamentul ce stă în spatele ideilor), nu omite biografia, evitând, totuşi, erorile criticii biografice. Arma lui de preţ este maliţia. Când faptele o cer, el ştie să o folosească în chip admirabil, ceea ce face suportabilă, la lectură, reconstituirea faptelor exterioare operei.

Literatura română veche şi Literatura română premodernă, reunite în 1970, reexaminează literatura română de la Filotei, Nicodim şi Grigore Ţamblac până la Iancu Văcărescu şi Barbu Paris Mumuleanu. Pentru faza veche (până la 1780) împarte literatura pe secole, pentru epoca de tranziţie (1780-1830), când fenomenele culturale se diversifică, istoricul literar grupează autorii şi scrierile după apartenenţa lor la o comunitate ideologică şi socială (Şcoala Ardeleană) sau după genul literar (Poezia clasică lirică, Un pamfletar). Nu pune preţ pe periodizare, considerând că altceva este esenţial în valorizarea literaturii vechi: concentrarea informaţiilor şi calitatea lecturii. Lecţia lui George Călinescu din Principii de estetică (istoria literară ca ştiinţă epică) este urmată cu fidelitate în liniile ei generale şi adaptată unui spirit critic original. Piru are un pronunţat simţ epic: vede uşor detaliul biografic înveselitor şi dă mai totdeauna citatul care trebuie.

O privire sistematică asupra întregii literaturi române se află în Istoria literaturii române de la început până azi, după modelul lui George Călinescu (compendiul din 1945) şi Eugen Lovinescu (Istoria literaturii române contemporane, 1937). Rostul lucrării este să vizioneze critic o materie imensă şi variată şi să stabilească o justă scară de valori. Întreprindere totdeauna riscantă, prilej de mari nemulţumiri. Nu a scăpat de ele nici Piru. El împarte literatura pe epoci mari de creaţie (epoca veche, epoca de tranziţie, perioada modernă, epoca marilor clasici), iar când într-o epocă sunt mai multe direcţii clasifică autorii şi scrierile în funcţie de stilul estetic general.

Revine, astfel, la criteriul lui Garabet Ibrăileanu, dar se desparte de criticul de la „Viaţa românească” prin introducerea factorului estetic în compartimentarea epocii. E mai aproape de George Călinescu în clasificarea literaturii din secolul al XX-lea decât de Eugen Lovi­nescu, care împărţea operele în funcţie de genurile de creaţie şi, în interiorul genului, de ideologia literară. George Călinescu trece direct de la epoca veche la „clasicii întârziaţi” (Văcăreştii, Costache Conachi, Ion Budai-Deleanu) şi, de aici, la romantici (Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu), la „mesianicii pozitivi” (Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu), la „întemeierea prozei” (Costache Negruzzi), „romanticii macabri” (Bolintineanu) şi la „patrioţi şi unionişti”, prezentând, într-un capitol special pe Vasile Alecsandri.

Piru introduce o epocă de tranziţie (1780-1829) şi, desfiinţând toate compartimentele propuse de George Călinescu, pune literatura română de la 1830 la 1862 sub semnul competiţiei dintre clasicism şi romantism. Acolo unde George Călinescu descoperă „micul romantism” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ioan Al. Brătescu-Voineşti), discipolul său află o pendu­lare între clasicism şi naturalism, asociind la această tendinţă şi pe Duiliu Zamfirescu. Constantin Dobrogeanu-Gherea deschide capitolul „naturaliştilor umanitari”, iar St. O Iosif anunţă „revirimentul romantismului”, altă formulă pentru a numi pe sămănătorişti.

Autorul evită terminologia lui Eugen Lovinescu (sămănătorism, poporanism, tradiţionalism), cum o evitase şi George Călinescu, introducând titluri noi. Poporaniştii sunt cu­prinşi în capitolul Realismul democratic (George Călinescu îi spunea „tendinţa naţională”), moderniştii capătă o calificaţie nouă: „sincronism şi diferenţiere”, iar tradiţionaliştii, ortodoxiştii (grupaţi în două încăperi ale spiritului liric de George Călinescu) ilustrează în istoria lui Piru „tendinţa de resuscitare a spiritului etnic”. Eugen Lovinescu găsea şi alte diviziuni (poezia de fantezie, poezia de „concepţie”, poezia descriptivă, realistă etc.).

Piru desfiinţează asemenea frontiere şi reorganizează teritoriul literaturii moderne pe spaţii mai întinse. Poezia, proza, critica, dramaturgia merg împreună sub acelaşi steag estetic şi cu participarea mai multor promoţii de autori (criteriul generaţiei rămâne secundar). Mai e de spus că în noua istorie ermeticii sunt despărţiţi de dadaişti şi de suprarealişti (ei convieţuiau în istoria lui George Călinescu) şi primesc acum o altă denumire: „de la parnasianism la manierism”, ceea ce pare corect şi oportun, în fine, se introduce un punct de marcaj nou, anul 1930 (Orientări noi după 1930), considerându-se că atunci se afirmă o generaţie nouă de scriitori şi, inevitabil, un nou stil de a gândi literatura. Emil Botta, George Călinescu şi Mircea Eliade sunt incluşi în această categorie.

Literatura română actuală începe, după Piru, în 1948 cu Marin Preda. Istoricul literar nu mai descoperă aici stiluri, tendinţe estetice, ia scriitorii importanţi pe rând şi îi defineşte prin datele esenţiale ale operei, într-un spaţiu ce variază de la şase-şapte pagini (Marin Preda) la o jumătate de rând, atât cât necesită simpla transcriere a unui nume. Maniera lui de a prezenta este aceea cunoscută din cărţile anterioare: stil decis, autoritar, fără figuraţie, care nu admite controversa, dar o provoacă în chip invariabil. Stilul critic este adecvat materiei sintetizate şi câteva mari capitole sunt remarcabile. Tot ce scrie Piru despre epoca veche, despre literatura de tranziţie sau despre marii clasici se citeşte cu interes şi plăcere. El „rezumă”, cum zic cei care îl contestă, dar cu inteligenţă şi cu o ironie ce fac din rezumat o pagină critică delectabilă şi edificatoare.

Lectura criticului depinde de un anumit mod de a înţelege literatura, nu vechi, tradiţionalist, ci legat de principiile unei critici estetice generale. Acelea pe care le folosea, în fond, şi George Călinescu şi, după el, le-au folosit şi criticii din a patra generaţie postmaioresciană. Unele aspecte se pot discuta. Poate fi apropiat Dimitrie Bolintineanu de Gerard de Nerval? Sunt „hilariante” amintirile colonelului Locusteanu? Camil Petrescu le considera sublime, iar George Călinescu le apropia (păstrând proporţiile) de memoriile lui Saint-Simon. A fost „impus” Victor Eftimiu de cenaclul Sburătorul? Eftimiu devenise un nume de circulaţie înainte de apariţia cenaclului condus de Eugen Lovinescu. Acesta a fost, e drept, un critic de primă oră al fecundului dramaturg.

Piru scrie un capitol frumos despre Garabet Ibrăileanu, relevând aspectele esenţiale ale operei. Nu face însă acelaşi lucru cu Eugen Lovinescu. Semnalează cu satisfacţie „injustiţiile”, erorile criticului (între ele, aceea etern citată despre Camil Baltazar) şi îi minimalizează monografia despre Titu Maiorescu. Nu se poate susţine că talentul lui Eugen Lovinescu se reduce în Memorii la faptul că este „capabil [...] de a nara cu haz anecdote auzite sau trăite”. Înainte de toate, Eugen Lovinescu este în Memorii un moralist de prim ordin. Procedeul de a scoate la lumină injustiţiile critice nu mai funcţionează însă în capitolele rezervate lui George Călinescu sau lui Garabet Ibrăileanu.

Nicolae Labiş este expediat în câteva fraze şi, la urmă, se strecoară îndoiala asupra autenticităţii versurilor din Lupta cu inerţia. Cezar Baltag, poet emblematic, concep-tualizant, nu a ieşit „din mantaua lui Nicolae Labiş”, cum zice Piru, ci din alte modele. Bine scrise, cu observaţii fine, sunt capitolele despre poezia lui Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, favorabil e şi acela despre Marin Sorescu. Criticul elogiază proza lui Fănuş Neagu şi are îndreptăţirea să o facă, dar este reticent cu Ştefan Bănulescu, iarăşi nejustificat, deoarece Bănulescu este, în genul prozei mitice, unul dintre scriitorii contemporani cei mai dotaţi. Ar fi fost oportună o mai mare importanţă acordată prozei lui Augustin Buzura. În fine, la critică, sunt introduse câteva nume noi şi este înregistrată prezenţa în câmpul eseisticii filosofice a lui Constantin Noica. Piru continuă să rămână reticent faţă de Valeriu Cristea, unul dintre cei mai importanţi critici români de după război. Penetrante, în schimb, sunt capitolele despre Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Dumitru Radu Popescu. După exemplul lui Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu şi George Călinescu, Piru a făcut şi literatură de ficţiune.

Cearta (1969) este un roman despre psihologia cuplului, văzută în sensul lui Andre Gide. Bărbatul caută în dragoste unicitatea, absolutul, femeia se mulţumeşte cu relativul şi varietatea. Femeia nu are caracter, ci numai temperament. E, aşadar, o incompatibilitate funciară la mijloc şi, din această cauză, pasiunea dintre inclementul Andrei Patriciu şi frivola Grazia-Maria nu poate să dureze. Două schiţe psihologice se observă aici: una este aceea a gelosului metodic, alta este aceea a femeii inconştiente, graţios amorale. A iubi înseamnă pentru Grazia-Maria a exista. Plăcerea prozatorului de a specula în jurul unei teme dificile (manifestările erosului) se vede numaidecât. După generaţia lui George Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, Piru rămâne istoricul literar cel mai temeinic pe care îl are, în formulă tradiţională, literatura română postbelică. Este membru postum al Academiei Române.

Opera

  • Viaţa lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1946;
  • Opera lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1959;
  • Literatura română veche, Bucureşti, 1961;
  • Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964;
  • Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1965;
  • C. Negruzzi, Bucureşti, 1966;
  • G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), Bucureşti, 1967;
  • Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, 1967;
  • Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968;
  • Cearta, Bucureşti, 1969;
  • Istoria literaturii române, I-II, Bucureşti, 1970;
  • Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu, Bucureşti, 1971;
  • Varia, I-II, Bucureşti, 1972-1973;
  • Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973;
  • Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974;
  • Poezia românească contemporană. 1950-1975, I-II, Bucureşti, 1975;
  • Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, 1977;
  • Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1978;
  • Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978;
  • Valori clasice, Bucureşti, 1978;
  • Marginalia, Bucureşti, 1980;
  • Debuturi, Bucureşti, 1981;
  • Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981;
  • Discursul critic, Bucureşti, 1987;
  • Critici şi metode, Bucureşti, 1989;
  • Surâzătorul Alecsandri, Bucureşti, 1991;
  • Eminescu azi, Bucureşti, 1993.

Ediţii, antologii

  • George Călinescu, Iubita lui Bălcescu, Bucureşti, 1965; I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Bucureşti, 1966; Studii şi comunicări, prefaţa editorului, Bucureşti, 1966; Principii de estetică, postfaţa editorului, Bucureşti, 1968; Universul poeziei, postfaţa editorului, Bucureşti, 1971; Literatura nouă, prefaţa editorului, Craiova, 1972; Istoria literaturii române de la origini până în prezent, prefaţa editorului, Bucureşti, 1982;
  • Vasile Voiculescu, Poezii, prefaţa editorului, Bucureşti, 1966;
  • Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I-III, prefaţa editorului, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Ioan Şerb);
  • Mihai Eminescu, Numai poetul. Memento mori. Înger şi demon. Melancolie. Noi amândoi avem acelaşi dascăl. Luceafărul, prefaţa editorului, Craiova, 1973;
  • Garabet Ibrăileanu, Opere, I-X, prefaţa editorului, Bucureşti, 1974-1981 (în colaborare cu Rodica Rotaru); Privind viaţa. Adela. Amintiri, prefaţa editorului, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Rodica Rotaru);
  • Ion Pillat, Poezii, prefaţa editorului, Bucureşti, 1992.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …