Alexandru O. (Păstorel) Teodoreanu

Alexandru O. (Păstorel) Teodoreanu (30 iulie 1894, Dorohoi, judeţul Botoşani - 15 martie 1964, Bucureşti) - poet, prozator, traducător, epigramist şi avocat. Este fiul cel mai mare al lui Osvald Teodoreanu, avocat ieşean de renume, şi al Sofiei Teodoreanu, fiică a compozitorului Gavriil Musicescu, profesoară la Conservatorul din Iaşi. Ionel Teodoreanu îi este frate.

Urmează ciclul secundar la Liceul Naţional (1906-1910) şi la Liceul Internat din Iaşi (1910-1914), unde printre dascăli se numără şi Calistrat Hogaş. Se pasionează de limba latină, predată de Axinte Frunză, şi de franceză. Absolvent al unei şcoli de ofiţeri, în timpul primului război mondial este mobilizat şi participă la luptele din Transilvania şi din Moldova, fiind grav rănit. Obţine licenţa în drept în 1920 şi e numit magistrat la Turnu Severin. Profesează doar 6 luni, principala ocupaţie fiind cea de expert oenologic. În 1930 fusese cooptat în conducerea Teatrului Naţional din Iaşi şi în 1934 se angajează ca funcţionar la Fundaţiile Regale.

Debutează în 1916, cu versuri, la „Capitala”, hebdomadarul lui Ion Th. Florescu, devenind apoi unul din principalii colaboratori ai revistei „Viaţa românească”, din al cărei cerc face parte, nutrind pentru „domnul Ibrăileanu” un adevărat cult. Mai scrie la „Versuri şi proză”, „Însemnări literare”, „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Gândirea”, „Lumea”, „Opinia”, „Contimporanul”, „Lumea literară şi artistică”, „Bilete de papagal”, „România literară” (seria Cezar Petrescu), „Jurnalul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Universul literar”, „Vremea” şi la multe alte publicaţii, iar după a doua conflagraţie mondială la „Lumea” lui George Călinescu şi mai târziu la „Magazin”, unde susţine o originală şi spirituală cronică gastronomică (în continuarea celei din „Adevărul literar şi artistic”), devenită aproape subversivă prin anacronismul reţetelor, contrastând cu paupertatea vremurilor în care ele sunt prezentate cititorilor. A mai semnat Don Quichotte, Lares, Măscăriciul Vălătuc, Red etc., dar pseudonimul care l-a consacrat este Păstorel. În 1937 primeşte Premiul Naţional pentru proză. La sfârşitul anilor ’50, ca urmare a epigramelor sale de circulaţie orală cu aluzii la regimul comunist, este arestat şi condamnat, ieşind din detenţie în 1962.

Cea mai importantă carte a lui Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc (1928; Premiul Academiei Române), scrierea lui de debut, este singulară în proza artistă şi umoristică românească din perioada interbelică. Genul proxim al celor opt texte - unele în proză, altele în versuri şi fiecare de altă factură stilistică, având ca ramă pretextul manuscrisului găsit - ar fi povestirea, iar diferenţa specifică - pastişa cu efecte comice a stilului cronicăresc şi a graiului moldovean, întreţesute ingenios, dar nesilit cu neologismul tehnic (oenologic şi gastronomic) şi cu citatul erudit.

Teodoreanu este un artist al cuvântului, un voluptuos al miresmelor fonetice şi lexicale şi un virtuoz al compoziţiei intertextuale. Rezultatul acestui joc livresc şi al întâlnirii pseudodocumentului cu fantezia este imaginea unei Moldove deopotrivă verosimile şi fabuloase, surprinzând prin predispoziţia potatorică şi gastronomică şi prin manifestările ei libertine. Asemănătoare, prin rafinamentul aluziei licenţioase şi prin jocurile lingvistice, balzacienelor Contes drolatiques, naraţiunile din Hronicul... se înscriu totodată în paradigma universului şi tipologiei lui Francois Rabelais. Scriitorul român plăsmuieşte aici figuri memorabile (Toader şi Costache Zippa, Marghiolita, „neobositulu Kostakelu” etc.) şi o atmosferă inconfundabilă de patriarhalitate medievală, cu infiltraţii levantine şi de jovialitate sudică.

Compuse din secvenţe izolate grafic de autor şi păstrând o relativă autonomie, naraţiunile mizează pe cooperarea cititorului, luat complice în mecanismul producerii textului, care e demistificat parodic prin notele de subsol, unde autorul dialoghează cu naratorul şi / sau cu cititorul, şi prin titlurile capitolelor (de exemplu, „Capitolul II în care povestea e scurtată fără cruţare şi împotriva tuturor rânduielilor povestirii, viaţa eroului însăşi e stropşită aproape în întregime de povestitor, pentru a ne apropia de sfârşitul ei, plin de vesele peripeţii” - Pursângele căpitanului).

Procedarea e „postmodernă”. Câte ceva din ea se întâlneşte şi în prozele ulterioare, ca şi în epigrame, chiar dacă nu se mai ating decât rareori performanţele din Hronic...: volumele Mici satisfacţii (1931), Un porc de câne (1933) şi Bercu Leibovici (1935), unde reconstrucţia trecutului e înlocuită de schiţa de moravuri contemporane (Manevre, Berzele din Boureni, Alegeri libere) sau de efigia lingvistică a unor caracteristici etnice zonale (La Blaj). La apariţie critica a relevat filiaţia caragialiană, dar şi nota personală a râsului lui Teodoreanu, lipsit de „causticitate acidă” (Perpessicius).

Polemic, uneori necruţător, este scriitorul în publicistica din Tămâie şi otravă (I-II, 1934-1935), culegere de „impresii despre oameni şi locuri” reale. Teodoreanu, al cărui umor e o expresie a toleranţei joviale, devine neconcesiv în confruntarea cu grobianismul, pedanteria scientistă şi erudită, smerenia ipocrită, pocirea limbii, indecenţa „polemicilor” autohtone. Paleta ironistului se dovedeşte însă foarte largă, mergând de la înfierarea fără drept de apel (cazul Giorge Pascu) până la bătaia amabilă pe umăr (Şerban Cioculescu, a cărui erudiţie, ajunsă în domeniul vinicol, e surprinsă derapând).

Aceste „impresii” sunt, în fond, produsele unui sceptic care nu îşi face iluzii privind efectul lor pedagogic. Bunul-simţ, bunul-gust şi simţul umorului nu îi dau însă pace: „Eu ştiu că trag în aer, dar zgomotul acesta îmi place” sau „Omul care nu pricepe gluma nu e serios, e trist sau imbecil, când nu e şi trist şi imbecil”. Epigramistul incontinent şi impenitent („Eu fac epigrame cum face găina ouă”) se revendică de la aceleaşi principii, şi numai celor care „nu pricep gluma” le pot părea sacrilege versurile din Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri (1931). Ele vizează enciclopedismul (toţi oamenii se trag din maimuţă, „Numai Iorga ştim prea bine / Că se trage din Larousse”) şi depăşirea competenţelor (în discuţie fiind omul politic şi dramaturgul), ca şi mitografia ţesută în jurul statuii vivante a savantului, obnubilând spiritul critic.

Epigramele din Vin şi apă (1936) par să plece de la paradoxul amatorului de vinuri care se lasă convins de medici să meargă la o cură de ape la Karlovy Vary („Karlovy-Very-Dry”) şi de la preceptul horaţian „Nec vivere carmina possunt / quae scribuntur aquae potoribus”. Din acesta iau fiinţă şi parodiile la poezii de Mihai Eminescu, George Topârceanu, Ion Minulescu şi Adrian Maniu, schimbul de sonete bahice cu Mihai Codreanu sau poemele libertine rămase prin arhivele confraţilor cărora le sunt trimise.

Teodoreanu a publicat şi un volum de poezii lirice, Caiet (1938), oferind, indirect, secretul evoluţiei şi al formulei sale scriitoriceşti. Autorul evocărilor tandre şi al romanţelor din ciclurile Cântecele toamnei, Foi îngălbenite şi Creionări a înţeles înzestrarea sa modică pe terenul poeziei (lirice) şi, în consecinţă, şi-a pus în valoare adevăratul talent. Suspinului minor i-a preferat - semn de inteligenţă artistică - voluptatea râsului şi a jocurilor de metalimbaj. Scriitorul a tatonat şi scena, dar fără a insista, împreună cu Adrian Maniu semnează feeria în versuri Rodia de aur („Viaţa românească”, 1920), reprezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, iar mai târziu la Bucureşti şi Craiova.

Comedia într-un act V-a venit numirea, jucată la Naţionalul ieşean în 1922, dar scoasă de pe afiş din cauza unui incident extraliterar, indica dezinvoltură în mânuirea procedeelor farsei şi vervă. „Cronica gastronomică”, „Însemnări pe şervet” şi „Gastronomice”, presărate de-a lungul timpului în reviste literare şi de tip magazin rămân, dincolo de performanţele lor în materie, opera unui estet al bucătăriei şi al cramei. Ca şi pamfletele argheziene, unde virtuozitatea şi alchimia limbajului distrag atenţia de la pretextul real şi de la injusteţea caracterizărilor, cronicile lui culinare interesează în primul rând ca artă literară.

Se regăsesc aici principalele virtuţi ale scrisului practicat de Teodoreanu: jovialitatea molipsitoare, erudiţia ţintind finalitatea ludică, jocul neistovit de cuvinte (îndeosebi sub forma calamburului), complicitatea cu cititorul şi vocaţia de a face din artă - arta ca artă şi arta de a trăi - un mijloc de salvare din mizeria vieţii, vocaţie în care se revelează esenţa unui fel de a fi.

Opera literară

  • Hronicul măscăriciului Vălătuc, Bucureşti, 1928; ediţia II, Bucureşti, 1930; ediţie îngrijită şi prefaţă de Titus Moraru, Cluj, 1972; ediţie îngrijită şi postfaţă de Petre D. Anghel, Bucureşti, 1992;
  • Trei fabule, Bucureşti, 1928;
  • Mici satisfacţii, cu un portret de Ştefan Dimitrescu, Bucureşti, 1931;
  • Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri, cu ilustraţii de Ion Sava şi gravuri de Teodor Kiriacof, Iaşi, 1931;
  • Un porc de câne, Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită de Petre D. Anghel, Bucureşti, 1992;
  • Tămâie şi otravă, I-II, Bucureşti, 1934-1935; ediţie îngrijită de Alexandru Ruja, Timişoara, 1994;
  • Bercu Leibovici, Bucureşti, 1936; ediţia II, Bucureşti, 1942;
  • Vin şi apă, cu ilustraţii de Ion Anestin, Bucureşti, 1936;
  • Caiet, Bucureşti, 1938;
  • Berzele din Boureni, prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1957;
  • Versuri, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de D.I. Suchianu, introducere de Ion Rotaru, Bucureşti, 1972;
  • Gastronomice, ediţie îngrijită de Grigore Damirescu şi Valentin Borda, postfaţă de George Muntean, Bucureşti, 1973;
  • Inter pocula, ediţie îngrijită şi prefaţă de Titus Moraru, Cluj, 1973;
  • De re culinaria, ediţie îngrijită de Rodica Abrudan-Pandele şi Aristiţa Avramescu, Bucureşti, 1977;
  • Hronicul măscăriciului Vălătuc, ediţie îngrijită de şi postfaţă Gheorghe Hrimiuc, Iaşi, 1989;
  • Epigrame şi alte rime vesele, ediţie îngrijită de Rodica Pandele, prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1997;
  • Păstorel şi corespondenţii săi, ediţie îngrijită de Rodica Pandele, Bucureşti, 1998;
  • Pahare şi săgeţi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ilie Dan, Iaşi, 2003.

Traduceri

  • V.G. Korolenko, Copiii subteranelor, Bucureşti, 1952;
  • Semion Babaevschi, Fericirea lui Mitia, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu E. Narti);
  • N.V. Gogol, Opere, I-II, Bucureşti, 1954-1955 (în colaborare);
  • Vsevolod Ivanov, Nuvele. Povestiri. Amintiri, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu D. Curtoglu);
  • Moliere, Opere, II, Bucureşti, 1955;
  • Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, I-II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Jean Grossu);
  • Prosper Merimee, Nuvele, Bucureşti, 1956;
  • Anatole France, Istorie contemporană, vol. I: La umbra ulmului. Manechinul de nuiele, prefaţă de B. Elvin, Bucureşti, 1958; Istorie contemporană, introducere de N.N. Condeescu, Bucureşti, 1965.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …