Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski (14 martie 1854, Bucureşti - 24 noiembrie 1920, Bucureşti) - poet, prozator, dramaturg, publicist şi traducător. Este fiul Mariei, fiică a pitarului Dimitrie Pârâianu, dintr-o veche familie boierească din Oltenia, şi al lui Alexandru D. Macedonski, general şi ministru de război în timpul lui Al. I. Cuza (acesta se declara descendent al casei Biberstein-Rogala, familie princiară polonă domnitoare în Lituania, dar tatăl său, Dimitrie, sârb din Macedonia, venise în ţară după înfrângerea răscoalei împotriva turcilor, condusă de Gheorghi Petrovici, supranumit Cel Negru sau Karagheorghe).

Moartea neaşteptată a generalului, în 1869 (s-a presupus că a fost otrăvit), aruncă familia, care până atunci dusese o existenţă seniorială, în dificultate şi lasă să se instaleze la adolescentul Macedonski ideea persecuţiei, a ostilităţii mediului. El a primit, acasă, de la un preceptor, învăţătură în limba franceză, apoi în limba română, la liceul din Craiova, certificându-i-se absolvirea clasei a IV-a (1867-1868). Având sănătatea şubredă, este trimis pentru tratament şi studiu în străinătate. La 16 ani străbate singur Austria, Italia, Elveţia, şi din nou Italia.

Cu Dorinţa poetului, apărută în „Telegraful român” din Sibiu în 26 noiembrie 1870, debutează în literatură. În 1872 e în Bucureşti, pentru a pregăti volumul de poezii Prima verba, apărut în acelaşi an. Fusese înscris - mai mult de formă - la Institutul Schewitz şi chiar la Facultatea de Litere. Situaţia tot mai precară a averii familiale, „personalismul său acut” (Adrian Marino) şi complexul genialoid, legat, de acum, indestructibil, de o conştiinţă a misiunii poetului (dar grefat pe mândria sa aristocrată), îl determină să se arunce în politică, în care vedea o cale directă către reuşită şi succes.

Intră în Partidul Liberal, editează ziarul „Oltul” (1873-1874) şi se lansează, aici, în atacuri antidinastice (soldate în 1875 cu arestarea şi încarcerarea pe trei luni la Văcăreşti, dar şi cu un proces a cărui vâlvă, aducându-i popularitate, i-a dat mari satisfacţii). Reia atacurile în „Telegraful” (1875). Dezamăgit de a nu se afla pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră, intră în disidenţa condusă de N. Blaramberg şi - împreună cu Pantazi Ghica, Bonifaciu Florescu şi George Fălcoianu - scoate „Stindardul” (1876), apoi „Vestea” (1877-1878). Solicită un post de ataşat de legaţie. După ce în 1876 fusese director al Prefecturii judeţului Bolgrad (a demisionat după câteva luni), este numit director al Prefecturii judeţului Silistra Nouă (1878) şi administrator al plasei Sulina (1879), funcţii pe care nu le socotea pe măsura posibilităţilor sale.

Prin revista satirică „Tarara” (1880) continuă să lovească în liberali şi în rege. Pornit să cucerească gloria literară, concepe „Literatorul” - apărut în ianuarie 1880 - ca publicaţie antijunimistă. Citeşte în decembrie 1881 Noaptea de noiembrie la Junimea, dar cum pentru junimişti rămâne o figură ciudată, un iremediabil ratat, el se dezlănţuie în atacuri pline de venin împotriva lui Vasile Alecsandri (acesta primea Premiul Academiei Române, în timp ce Macedonski concurase fără succes în 1878 cu o traducere din Byron, Parisina) şi împotriva poeziei eminesciene („imperfectă” formal). Petre Th. Missir dă o recenzie distrugătoare la volumul Poezii (1882), iar Mihai Eminescu îl atacă în „Timpul” (Naţionalitate şi cosmopolitism).

În 1883 Macedonski publică o penibilă epigramă, ce îl ridiculizează pe Eminescu, atunci bolnav. Gestul ridică împotrivă-i un mare val de indignare („Ziarele lor m-au anatemizat, m-au excomunicat”). Caută să se disculpe, însă toate gazetele îi refuză cuvântul. Abonaţii returnează „Literatorul”, cenaclul din jurul revistei se destramă. Pe stradă e arătat cu degetul, devine obiect al oprobriului public. Hotărăşte să plece la Paris (se căsătorise între timp cu Ana Rallet Slătineanu, care-i adusese o dotă substanţială). Apare în „L’Elan litteraire” (Liege), în „Bulletin officiel de l’Academie des Muses Santonnes”.

La întoarcerea în ţară încearcă, fără succes, să ducă mai departe „Literatorul”. Dezaprobarea publică îl va urmări în continuare multă vreme. „Ghimpele”, „Moftul român” fac din Macedonski un trist personaj de comedie. Refugii îi vor fi poezia, cenaclul, colaborarea la revista simbolistă „La Wallonie” (Liege), la „Revue francaise” şi la „Revue du monde latin”. Reapar „Literatorul” (doar câteva numere, 1886-1887) şi „Revista independentă” (un număr, 1887). Încercări de a se salva de sărăcie sunt efemerele „Stindardul ţărei” (1888) şi „Straja ţărei” (1889). Cu „Literatorul” din 1890 începe lupta pentru impunerea simbolismului. Articolul Poezia viitorului (1892) este primul manifest simbolist la noi.

Poetul trece prin grele lipsuri materiale şi nu o dată recurge la gesturi de cerşetorie deghizată. Tragedia Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu, i se joacă în 1893, dar volumul Excelsior, din 1895, nu se bucură de nici o semnalare favorabilă. „Am fost izbit pentru această epigramă mai mult decât poate îndura un om”, crede Macedonski. Este amestecat în scandalul stârnit de caterisirea mitropolitului Ghenadie, prin „Liga ortodoxă” (1896-1897), gazetă scoasă de el şi de care se leagă debutul lui Tudor Arghezi, poet prezentat elogios, ca un deschizător de drum.

Tot aici, lovea vehement în Carol I, acuzat de persecutarea lui Ghenadie şi de subminarea Bisericii naţionale (publicaţia apărea cu subvenţiile mitropolitului caterisit). La Paris, în 1897, i se tipăreşte culegerea de versuri în limba franceză Bronzes, prefaţată de Alexandru Bogdan-Piteşti. Ziarul „Forţa morală”, pe care îl editează în 1901-1902, îl acuză pe I.L. Caragiale de plagiat. Macedonski, dezlănţuindu-se împotriva dramaturgului într-o conferinţă la Ateneul Român, este fluierat şi el răspunde fluierând.

Cartea de aur (1902), însumând producţia sa nuvelistică, nu trezeşte nici un ecou. Poetul se interesează de ezoterism şi magie, pune la punct invenţii fanteziste (un perpetuum mobile). Consolatoare e buna primire făcută la Paris romanului său Le Calvaire defeu, tipărit aici în 1906 şi prezentat în „Mercure de France” şi „Le Thyrse”. Încearcă să impună piesa Le Fou? pe scena franceză. Frecventează boema pariziană, cafenelele Vachette, Closerie de Lilas.

Prezintă Institutului Franţei un memoriu despre propagarea luminii în vid. Prin strădaniile discipolilor Macedonski începe să fie recunoscut. Volumul Flori sacre (1912) este prezentat de E. Lovinescu în „Convorbiri literare”. Cenaclul macedonskian va fi frecventat de tânăra generaţie de scriitori impusă în preajma primului război mondial sau imediat după: Ştefan Petică, Ion Pillat, Gala Galaction, George Bacovia, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Barbu etc. Salonul era dominat de tronul pe care oficia poetul, iar cititorii erau răsplătiţi cu nestemate... false. Ceremonialul îi frapa pe contemporani prin insolit.

Macedonski lucrează la Thalassa, versiunea românească a romanului Le Calvaire defeu, „Marea Epopee”, cum îl numea. Publică în „Flacăra” din 1916 fragmente ale scrierii şi rondeluri, în ultima serie a „Literatorului” (1918-1919) se pronunţă pentru alianţa cu germanii. Ovid Densusianu, care tocmai propusese candidatura lui Macedonski la Academie, îşi retrage propunerea. Este pensionat de la Comisia Monumentelor Istorice, unde fusese numit în 1906; pensia fiind una de mizerie, va face apel la caritatea publică. Îi atacă pe Ovid Densusianu, Eugen Lovinescu, Octavian C. Tăslăuanu în pamfletul Zacherlina în continuare (1918). Este prezent în presa literară cu noi cicluri de rondeluri (strânse postum în volumul Poema rondelurilor. 1916-1920, 1927). Din ce în ce mai bolnav, se stinge, făcând un ultim, şi simbolic, gest: pe patul de moarte, cere şi inspiră parfum de roze.

Dincolo de ecourile unor influenţe neasimilate (Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu, dar şi Hugo, Musset, Byron) şi de căderile frecvente în prozaism, discursivitate grandilocventă şi anecdotic, începuturile poeziei macedonskiene prefigurează viitoarele-i teme şi atitudini lirice. Cu tot sentimentalismul ei, poezia socială, de un patetic suflu umanitar-romantic, şi satira, încă stângace, cu accente rechizitoriale uneori, alteori deformant-caricaturale, anunţă marile înverşunări antiburgheze caracteristice Nopţilor.

Tonalitatea lamentoului romantic (însuşită prin conformarea la moda poetică a vremii) nu convine eului liric macedonskian, energic, incandescent atât în desfăşurarea viziunilor ideale, cât şi în prăbuşirile în lutul realităţii. De aceea, nostalgia vârstei revolute, pure, a copilăriei este secondată de gestul orgolios al înfruntării destinului vitreg (Mângâierea dezmoştenirii); meditaţia sumbră asupra morţii inexorabile, care urmează capriciilor „norocului” (Destinul, Filosofia morţii), se prelungeşte, vindicativ, în ideea generalizatoare (şi egalizatoare) de condiţie umană supusă legii supreme a stingerii.

Chiar tendinţa evaziunii în iluzoriu şi himeric, deja schiţată, apare ca o revanşă în imaginar a eului macedonskian, lovit şi încarcerat în real. Imaginea romantică a geniului, demiurg al unui univers ideal, şi mişcarea fundamentală de eliberare din real îşi corespund, configurând axa în jurul căreia se organizează întreaga reţea de motive şi teme. Repulsia în faţa unei lumi dominate de „tâmpită burghezime”, conştiinţa adversităţilor de tot soiul („Am fost paria-n mijlocul ţării mele”) şi solitudinea, când mândră, când dureroasă, a geniului converg în mitul liric al damnării, al sorţii potrivnice, căreia poetul i se sustrage prin proiecţia demonică sau demiurgică a eului, prin înălţarea în zonele ideale ale artei, prin integrarea într-o natură vitalistă, frenetică, prin evaziunea în spaţii exotice sau timpuri apuse şi în vis, prin voluptatea senzorială şi jocul gratuit al artei-capriciu.

La originea configuraţiei specifice a lirismului macedonskian stau reacţiile unei structuri psihice complexe, scindate interior („sunt şi culme şi abis”), şi o complicată dialectică a compensaţiilor interioare, la care participă deopotrivă sarcasmul amar şi lucid, iluzia şi mirajul idealului, etosul unei înfruntări sisifice a destinului şi laitmotivul speranţei. Egocentrismul, egolatria sunt corolare ale ideii romantice de damnare, dar în acest mit al poetului - dezmoştenit al sorţii - se întrevede, dincolo de complexul frustrării, sentimentul unei incompatibilităţi definitive între aspiraţiile geniului şi obtuzitatea, trivialitatea lumii: „Poetul trebuie să fie îngerul-om”.

Ceea ce le reproşează el contemporanilor este insensibilitatea la valorile superioare ale spiritului; ostilitatea şi ingratitudinea împing spre mizantropie (La bestii), tensiune vindicativă (Ură) şi orgoliu al solitudinii (Moise, Leul). Adversitatea destinului şi încercările dureroase de a-l depăşi sunt reluate într-o amplă orchestraţie romantică în câteva dintre Nopţi: viziunea grotesca a înmormântării, prefigurare a „farsei” posterităţii din Noaptea de noiembrie, este impregnată de cruzime demistificatoare; în Noaptea de martie, chiar naşterea - trecere din „nemărginirea” increatului în finitul existenţei-calvar - este privită ca o eroare; Noaptea de ianuarie deplânge soarta cântăreţului ivit într-o lume opacă la frumuseţe, lipsită de vocaţia proiectării în ideal şi de respect faţă de „focul sacru”.

Când nu e râsul distructiv, una dintre cele mai tipice reacţii ale sufletului macedonskian ulcerat va fi întoarcerea spre trecut, adevărată punere în paranteză a prezentului ingrat. Copilăria şi tinereţea, vârste paradisiace ale candorii şi elanurilor pierdute („Oh! sufletul! - curatul argint de odinioară”), devin tărâmul sacru al pelerinajelor memoriei (Rondelul trecutului, O umbră de dincolo de Styx). Graţioase sau hieratice gravuri pe motive antichizante evocă un timp legendar, al omului semizeu, pretext de abandonare în ficţiune a convenţiilor lumii moderne, de exaltare a unei vitalităţi fruste, estetizată prin stilizarea mitologic-idilică sau prin sculpturalitate parnasiană: „Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare, / Trec, vârtej de aur roşu, de nesip înfăşurat / Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare, / Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat”.

Ca în Naiada, Avatar, Stepa, în acelaşi spirit al regăsirii energiilor primare, natura declanşează o violentă furie a simţurilor, o senzualitate frenetică, iresponsabilă, care conferă erosului atmosfera specific macedonskiană, de „idilă brutală”; adâncul obscur al instinctului, prins în Faunul, deşi are unele atingeri cu imaginea naturalistă a omului, trimite de fapt la una din feţele „diabolice” ale romantismului. În Noaptea de mai integrarea omului în ritualul zămislitor al naturii se sublimează în nota de idealitate a speranţei, care renaşte şi creşte în suflete cu impetuozitatea şi exuberanţa sevelor de primăvară: „Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei / Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin”.

Beţia odorifică nu a devenit încă o tehnică a introducerii în extaz, ca în Rondelurile rozelor, ci trădează şi ascunde farmecul imaterial şi intens al naturii, viaţa ei secretă şi tulburătoare. Zborul fanteziei, stimulat de spaţiul silvestru enigmatic (Pădurea), ca şi oaza de calm contemplativ şi reflexiv din Mănăstirea ori grandoarea extatică din Lewki sunt ipostazele tămăduirii prin comunicare cu sublimul naturii („Şi chiar sufletul meu este rază, cântec şi magie!”). Mitul central al liricii lui Macedonski este simbolicul „excelsior”, biruinţă asupra limitelor ultime, eliberare şi înălţare din real prin poezie. Desprinderea de pământ se face pe aripile inspirării, care îl preschimbă pe muritor în semizeu (Avânt). Sufletul macedonskian ţinteşte „perihelia”, apoteoza solară, integrarea în absolut şi pur.

Capodopera sa, Noaptea de decemvrie, concentrează semnificaţiile tensiunii real-ideal în legenda alegorică a emirului (geniul) fascinat de viziunea Mekăi (idealul - depăşire a lumescului în atingere cu divinul: „Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare”). Filosofia practică infuzată alegoriei este sceptică (triumful „drumeţului pocit”, care urmează drumul ocolit şi sigur), dar pe intransigenţa emirului (hotărârea de a ţine drumul drept, înfruntând „jarul pustiei”) se întemeiază nobleţea eroică a căutării înseşi, chiar ducând la eşec: „Dar visu-i nu este un vis omenesc - / Şi poamele de-aur lucesc - strălucesc - / Iar alba cetate rămâne nălucă”.

Sublimării în simbol a ecourilor propriilor ciocniri cu adversităţile, sugestiei de complexă dialectică, în care sacrificiul şi fascinaţia sunt feţele aceluiaşi destin, poetul le adaugă un mare rafinament descriptiv, infuzat de oniric, şi o ritmare de o muzicalitate obsesivă, dând una dintre marile poeme ale literaturii române (comparabilă cu Mioriţa, cu Luceafărul lui Mihai Eminescu sau cu Zburătorul lui Ion Heliade Rădulescu). Când nici întoarcerea spre trecut sau natura tămăduitoare, nici înverşunările satirice ori înălţarea în perihelie nu pot atenua obsesia „soartei”, poetul are sentimentul acut, dureros al relativităţii universale (Psalmi moderni, Dialogul morţilor). Se naşte atunci o stare de oboseală profundă a sufletului (Nepăsare), din care unica ieşire posibilă duce spre paradisurile artificiale ale visului şi himerelor, spre spaţiile imaginarului exotic şi spre plăsmuirile gratuite ale fanteziei graţioase sau macabre.

Virtuozităţile picturale din Acşam Dovalar, Banchet la curte, decorativul miniatural şi stilizat din Rondelurile de porţelan sunt de orientare parnasiană, ca şi unele viziuni clasicizante (Ospăţul lui Pentaur), cu „exotismul” lor temporal. De simbolism îl apropie pe Macedonski muzica vagă a trecerii (Fântâna, Rondelul lucrurilor, Rondelul lunei), penumbra melancolică a instantaneelor „impresioniste” (Pe balta clară), nostalgia plecărilor, atracţia himericului (Tutunul, Castele-n Spania), anticipative tonalităţi bacoviene (Rondelul oraşului mic) şi voluptăţile senzuale, de mare rafinament, mai ales olfactiv (Rondelul crinilor, Rondelurile rozelor). Utilizarea pe scară largă a refrenului, încercările instrumentaliste, sinesteziile, apelul incidental la versul alb (Hinov), revenirea la câteva simboluri dominante fac din mentorul „Literatorului” un precursor al simbolismului românesc şi sub aspectul tehnicii poetice.

Poetul este un plăsmuitor de viziuni. De o virtuozitate unică sunt însă micile cântece, cu „inefabila” lor simplitate (În Arhanghel, Libelule, Rondelul domniţei), miniaturile delicate şi graţioase, lucrate cu artă de bijutier, pe motive mitologice sau orientale. Multe reiau, din perspectivă impersonală, vechi şi stabile teme macedonskiene, implicate într-un descriptiv simbolic: Rondelul cupei de Murano sau Rondelul apei din ograda japonezului propun simboluri ale elevaţiei şi purităţii artei (ipostază a motivului „excelsior”); chiar formula artistică a acestor jocuri de virtuozitate gratuită corespunde idealului „periheliei”, al desprinderii prin contemplaţie de pământ, de relativ („Dând răsunet de cristale / Apei lui de prin ogradă”).

De o mare coerenţă în complexitatea ei, poezia relevă o structură romantică dominată de tensiunea real-ideal, de obsesia eului şi a „soartei”. Amară în fulgerările ei satirice, atrasă de mitul trecutului paradisiac şi de un naturism păgân, tonifiant, ispitită şi de spaţiile imaginarului exotic, ea se distanţează de tiparele romantismului prin absenţa aproape totală a strunei elegiace, prin intuiţia sugestiei muzical-simboliste, prin „magia” senzitivă şi vocaţia stilizării parnasiene.

În reuşitele sale Macedonski este marele poet al epocii, alături de Eminescu, de care se distinge fundamental prin fondul tonic, de „încredere în absolut”, şi prin sinteza dintre romantism şi prefigurări ale simbolismului, parnasianismului, ale modernismului poetic de după 1900. Simbolişti (George Bacovia, Ion Minulescu, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel), parnasieni (Duiliu Zamfirescu, Ion Pillat, Mateiu I. Caragiale) şi mari individualităţi ale liricii din perioada interbelică (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Alexandru A. Philippide) se află, în unele note ale operei lor, în descendenţă macedonskiană, ceea ce confirmă virtualităţile moderne ale acestei poezii.

Teoretizările lui Macedonski, nesistematice, dar bazate pe intuiţii de mare fineţe, pe contactul cu ideile literare apusene, se organizează în cea mai completă şi mai nouă concepţie despre poezie din epocă. Incertitudinile şi un demon al noutăţii îl împing spre mereu alte iniţiative poetice, nu o dată contra dictorii în orientările lor. Fronda faţă de Junimea, deschisă prin „Literatorul”, se va reduce la elogiul tradiţiei paşoptiste şi la conceptul de poezie socială.

De la poezia cugetată, bărbătească, ţâşnită din durere, cu destinaţie social-umanitară, pe care o propunea în 1882 în prefaţa volumului Poezii, Macedonski ajunge în sfera influenţei hugoliene, eul poetului unindu-se cu suflul întregii omeniri (Despre poemă). Noţiunile de teorie literară cu care operează sunt romantice: poezia cuprinde viaţa totală, idealitatea şi, deopotrivă, realitatea; ea face posibile abstragerea din real şi înălţarea către frumos - „esenţa ei divină”. Sinceritatea, ca manifestare a unui fond liric irepetabil, şi entuziasmul sunt fundamente ale artei. Chiar simbolismul este privit ca o reînviere a romantismului: e operă de imaginaţie, „de sacru entuziasm”, ivită într-o mişcare contrară excesului de vulgaritate al naturalismului.

Concomitent cu idealul „ieşirii din real”, al libertăţii prin fantezie, Macedonski propune - şi cultivă - respectul pentru ordine, simetrie, armonie, condiţii ale frumuseţii clasice. Cultul formei, stimulat şi de exigenţe parnasiene, este în viziunea lui esenţial. Tot el a dat însă o teorie senzorialistă a poeziei (starea de nevroză, de acuitate extremă a simţurilor naşte poemul; la idee se ajunge prin intermediul senzaţiei - Simţurile în poezie).

Autorul român se apropie astfel de unele dintre tendinţele liricii moderne, înainte ca simbolismul francez să se fi impus, atrăgea atenţia asupra logicii speciale a poeziei în raport cu proza - prima e „absurdă”, „nelogică în mod sublim” (Despre logica poeziei, 1880) - şi întrevedea trăsături pe care simbolismul le va absolutiza: inefabilul şi muzicalitatea („poezia - muzica sufletului”, „arta versurilor e arta muzicii”). Apar la el şi germeni ai instrumentalismului: scara alfabetică e o scară muzicală. Macedonski nu a gândit instrumentalismul în felul lui Rene Ghil, aprecierile sale precedându-l pe acesta cu câţiva ani, dar l-a văzut, alături de simbolism, ca pe ultimul cuvânt al geniului omenesc.

Articolele Poezia viitorului (1892) şi Simbolismul (1901) sunt cele dintâi manifeste ale simbolismului în literatura română. Poetul are noţiunile de sugestie, de muzicalitate, de sinestezie, ce îl sincronizează cu simbolismul. Totuşi, în faţa triumfului european al acestui curent (între pionierii căruia se numără şi prin colaborarea la revista „La Wallonie”), se va retrage pe poziţii romantice şi clasice. Macedonski, care în 1880 dăduse prima poezie în vers liber (Hinov) într-un moment când acesta nu era utilizat nici în lirica franceză, devenise în 1918 (Versul decadent) adeptul retoricii clasice. Delimitându-se de valul imitaţiilor decadente, el identifică versul alb cu nonpoezia şi se proclamă precursor al versului simfonic. Prototip, pentru contemporani, al poetului decadent, Macedonski a fost un inamic al decadentismului, al imitaţiei şi formelor goale (Decadentismul, 1902), dar nu a ezitat să aducă în discuţie noi criterii de apreciere pentru frumosul literar, pregătind înţelegerea modernă a poeziei.

Proza lui Macedonski este prin excelenţă lirică, autobiografică: el se caută pe sine şi confesiunea dezvăluie obsesii şi reprimări esenţiale. Rememorarea se întoarce ades spre siluetele şi umbrele copilăriei, văzută în lumina unui conservatorism aristocratic, idilic şi patriarhal (pe care îl va impune proza discipolului său, Duiliu Zamfirescu). Firul epic este aproape inexistent. Descripţia, tabloul formează nucleul central. Din experienţa poemului în proză autorul reţine paralelismul sintactic şi orchestrarea frazei, iar din simbolism - metafora animistă, transpoziţia de senzaţii, infuzia sentimentului în peisaj, jocul nuanţelor, sugestia.

O noapte în Sulina, Pădurea Ulmilor, Soare şi grâu, Moară pe Dunăre, veritabile proze simboliste, sunt reluări amplificate ale unor poeme. Notaţia luminii în schimbare aduce în descriere tuşe fluide, impresioniste. Chiar lucrurile, în excelente naturi moarte, primesc un puternic suflu de viaţă: obiectele vorbesc, prin ele însele, despre timp, oameni şi obiceiuri (Casa cu no. 10).

Macedonski este între primii noştri prozatori citadini, peisagist urban, evocator al Bucureştilor. Preferinţele sale se îndreaptă spre colţurile cu o viaţă tihnită, copleşite de invazii florale (Bucureştii lalelelor şi ai trandafirilor). În descriere introduce ordinea artificialului prin comparaţii savante, aluzii mitologice, ornamente stilistice. Viziunea asupra naturii este cea a estetului şi a citadinului obosit. Macedonski este şi autorul unor pagini de umor negru (Între coteţe) şi de explorare a himericului şi a patologicului (Nicu Dereanu).

Cu Thalassa el impune romanul liric şi simbolic. Cartea închide într-un conflict erotic o puternică obsesie macedonskiană: coruperea idealului prin brutalitatea vieţii şi nostalgia smulgerii din această cursă. Thalassa, adolescent din Smirna, paznic al Insulei Şerpilor, este chinuit de fantasmele dorinţei, dar şi de un vis al iubirii absolute. Prin Caliope, singura supravieţuitoare dintr-un naufragiu, va cunoaşte dragostea, ura şi rănile orgoliului. Obsedat de încătuşarea iubirii în senzualitate, o omoară pe fată şi se sinucide, cu speranţa că se vor regăsi amândoi pe alte ţărmuri, antrenaţi în fascinantul circuit al forţei incoruptibile. Moartea este privită ca ultimă împlinire a individualităţii ce îşi domină destinul.

Cu ecouri din Gabriele D’Annunzio (Triumful morţii) şi Longos (Daphnis şi Chloe), romanul rămâne punctul de convergenţă al unora dintre cele mai profunde tendinţe ale autorului - violenţa orgoliului şi magia voinţei, himera idealului, forţa copleşitoare a visului, erosul arzător unit cu aspiraţia spre puritatea platonică - remarcabil prin fina transcriere a senzaţiilor elementare şi excelentele descripţii marine, dinamizate de jocul savant al luminii şi culorii.

Din nefericire, metaforismul baroc, limbajul crud (ce i-a şocat pe contemporani), digresiunea filosofică au trecut Thalassa (pe care autorul a dorit-o operă de complexă sinestezie) în uitare. Dar intelectualizarea emoţiei, lucrătura artistă şi analiza de senzaţii vor face o lungă şi rafinată carieră la Dimitrie Anghel, Mateiu I. Caragiale şi Tudor Arghezi. În teatrul lui Macedonski doar interesul pentru mutaţiile imaginii interioare a persoanei umane, răsfrântă în ceilalţi, adevărat motiv pirandellian, din Le Fou? putea interesa.

Moartea lui Dante închipuie apoteoza marelui florentin (în destinul căruia poetul hulit de contemporani şi mistic îndrăgostit de poezie se regăsea pe deplin), iar în Saul el se proiectează în legendarul David, cântăreţul înaripat. Iadeş!, Unchiaşul Sărăcie şi 3 decembrie sunt simple adaptări.

Ca traducător, a dat o versiune a tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta cu mari libertăţi faţă de original, s-a oprit la scena de magie din Faust, de Goethe, la versurile lui Byron, geniul său tutelar, la Theophile Gautier şi Maurice Rollinat, Putrezirea (1884) şi Năluca crimei (1887) fiind între primele tălmăciri în româneşte din Rollinat. Rămânând înainte de toate un mare poet, la confluenţa romantismului său fundamental cu parnasianismul şi, mai ales, cu simbolismul, creator al unui mit interior al „excelsiorului” şi al „periheliei”, precum şi al unei tonalităţi lirice specifice, remarcabil şi prin meditaţia asupra poeziei, Macedonski este precursor al unor direcţii estetice şi stiluri impuse de poezia şi proza de după primul război mondial.

Opera literară

  • Prima verba, Bucureşti, 1872;
  • Ithalo, Bucureşti, 1878;
  • Poezii, Bucureşti, 1882;
  • Dramă banală, Bucureşti, 1886;
  • Excelsior, Bucureşti, 1895;
  • Bronzes, prefaţă de Alexandru Bogdan-Piteşti, Paris, 1897; ediţia (Bronzuri), traducere de Eugen Tănase, ediţie îngrijită de Ion Iliescu, Timişoara, 1997;
  • Cartea de aur, Bucureşti, 1902;
  • Le Calvaire de feu, Paris, 1906;
  • Flori sacre, Bucureşti, 1912;
  • Cartea nestematelor, prefaţă de Gala Galaction, Bucureşti, 1923;
  • Poema rondelurilor. 1916-1920, Bucureşti, 1927;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Ion Pillat, Bucureşti, 1939;
  • Albine de aur, Bucureşti;
  • Năluci din vechime, Bucureşti;
  • Opere, I-IV, ediţie îngrijită şi introducere de Tudor Vianu, Bucureşti, 1939-1946;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihu Dragomir, Bucureşti, 1958;
  • Poezie şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965;
  • Opere, vol. I-V, ediţie îngrijită şi introducere de Adrian Marino, Bucureşti, 1966-1969; vol. VI-VII, ediţie îngrijită de Elisabeta Brâncuşi şi Adrian Marino, Bucureşti, 1973-1980;
  • Poema rondelurilor, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1968;
  • Excelsior, ediţie îngrijită de Adrian Marino, prefaţă de Marin Mincu, Bucureşti, 1968;
  • Versuri şi proză, ediţie îngrijită de Adrian Marino, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1969;
  • Poemele Nopţilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1972;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dana Dumitriu, Bucureşti, 1972;
  • Rondeluri. Psalmi. Nopţile, ediţie îngrijită de şi postfaţă Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1975;
  • Poeme - Poemas, ediţie bilingvă, traducere de Omar Lara, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1979;
  • Cartea de aur, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Zamfir, Bucureşti, 1986;
  • Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1996;
  • Versuri, ediţie îngrijită de Aureliu Goci, Bucureşti, 1997;
  • Excelsior, ediţie îngrijită şi prefaţă de Viola Vancea, Bucureşti, 2000.

Traduceri

  • Byron, Parisina, Bucureşti, 1878;
  • La Fontaine, Nicolas-Joseph Gilbert, Collin d’Harleville, Beranger, Chateaubriand, Lamartine, Rollinat, Hugo, Alfred de Musset, Theophile Gautier, Iwan Gilkin, Byron, Goethe, Schiller, Heine, Heinrich Zschokke, Teocrit, Petofi, în Opere, III, Bucureşti, 1967.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …