Alexandru Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu

Renunţând la proiectul său iniţial de a proclama desfiinţarea tuturor privilegiilor de clasă şi, prin urmare, de a răsturna orânduirea feudală, Alexandru Ipsilanti pierdea sprijinul maselor populare şi nu mai putea conta decât pe adeziunea şi ajutorul privilegiaţilor. Boierii moldoveni l-au primit bine şi, atâta vreme cât au crezut în intervenţia Rusiei, i-au acordat tot concursul.

Iordache Rosetti Roznovanu, cel mai bogat proprietar al ţării, a donat Eteriei 10.000 de ducaţi olandezi şi 300 de cai cu tot harnaşamentul lor. Mitropolitul Veniamin a vărsat 10.000 de lei în casa Eteriei şi a dăruit lui Ipsilanti patru telegari. Ceilalţi boieri au contribuit cu bani, cai, arme şi provizii. În câteva zile s-au strâns la Iaşi 3.000.000 de lei.

Dar contribuţiile voluntare s-au dovedit insuficiente pentru nevoile unei armate care ducea lipsă de toate. De aceea eteriştii au recurs imediat la rechiziţii. Ei s-au împrăştiat la ţară, luând în silnicie arme, cai, boi, provizii, încât oamenii nu mai ştiau unde să se ascundă de groaza lor. Bancherul Andrei Pavli a fost somat să verse 40.000 de galbeni. La refuzul său, arnăuţii i-au închis banca şi l-au ţinut sechestrat până ce a vărsat 200.000 de lei după unii, 600.000 după alţii. Păţania lui a produs panică printre negustori şi bancheri, dintre care mulţi au fugit în Austria.

La fel s-a procedat cu recrutările. Încă înainte de a fi trecut Prutul, Ipsilanti trimisese în Moldova emisari să strângă oaste şi, după asigurările primite, el s-aştepta să aibă pregătiţi 2.000 de voluntari înarmaţi, dar n-a găsit decât 250 de arnăuţi. După sosirea lui Ipsilanti la Iaşi, eforii au anunţat că primesc ostaşi cu leafă. Atunci, grecii din Iaşi şi din împrejurimi, elevii şcolilor greceşti şi mulţi străini s-au înrolat. În acelaşi timp, au început să vină de la Odesa cete de câte 200-300 de greci, care-şi lăsaseră prăvăliile şi strânseseră bani, arme şi muniţii.

Efectivele acestea au fost completate prin conscripţie. Personalul grec al curţii domneşti, negustorii şi meseriaşii au fost înrolaţi cu forţa. Toate stocurile de stofe din prăvălii au fost confiscate pentru a se confecţiona uniforme, fierarii au fost puşi să facă suliţe. Toate aceste măsuri dovedesc nechibzuinţa extraordinară cu care Ipsilanti a pornit să răstoarne Imperiul Otoman. Când a trecut Prutul, el n-avea nici bani, nici arme, nici soldaţi. Moldova şi Ţara Românească trebuiau să i le procure pe toate.

La 1 martie, în fruntea a 2.000 de ostaşi, Ipsilanti porni prin Bârlad, Roman şi Focşani spre Bucureşti, pentru a se uni cu adunarea lui Tudor. După plecarea lui, Mihail Suţu a continuat cu recrutarea voluntarilor şi cu strângerea armelor şi a căutat să menţină ordinea şi să liniştească populaţia, din ce în ce mai îngrijorată de întârzierea oştilor ruse. Boierii trimit pe consulul Rusiei, Andrei Pisani, cu o scrisoare la Wittgenstein.

Dar acesta răspunde că tot ce poate face e să ceară printr-un curier special instrucţiuni de la Petersburg. Pisani nici nu îndrăzneşte să comunice acest răspuns, ştiind bine că el va provoca consternare în mijlocul populaţiei şi fuga precipitată a tuturor boierilor. El se mărgineşte să-i asigure că turcii nu vor cuteza să calce tratatele şi să năvălească în Moldova.

Dezavuarea acţiunii lui Ipsilanti şi învoirea ca Turcia să restabilească ordinea cu armatele sale au spulberat toate iluziile şi au provocat panică în toată Moldova. Pisani rupe relaţiile cu Suţu şi invită populaţia să se supună „autorităţii legitime a puterii suzerane”, apoi se retrage în Basarabia. Toţi aceia care s-au compromis cu eteriştii, în frunte cu mitropolitul Veniamin şi cu Iordache Rosetti Roznovanu, au fugit peste graniţă, în Bucovina sau în Basarabia. În ţară n-au mai rămas decât câţiva boieri mari şi cei de rangul al doilea. A doua zi, Mihail Suţu fu silit de divan să abdice şi să plece. El îşi afirmă nevinovăţia şi propuse să se constituie o „vremelnicească căimăcămie”, care să justifice ţara în faţa Porţii şi să-i câştige milostivirea. Aşa s-a sfârşit domnia celui din urmă fanariot în Moldova.

Guvernul provizoriu care i-a luat locul a pornit o dublă acţiune pentru a preveni intervenţia armatei turceşti: pe de o parte, a trimis o delegaţie cu un arz către paşa de Brăila, pentru a-l asigura de sentimentele de supunere ale raialei credincioase, iar pe de alta, pentru a da turcilor o dovadă de credinţă către Poartă, a hotărât să ridice satele şi să cureţe ţara de eterişti. La chemarea ispravnicului, ţăranii judeţului Neamţ, în frunte cu steagul roşu, „semn de război şi de moarte”, urcară valea Siretului până la Stăuceni şi puseră tabăra pe înălţimile ce domină şesul. La apropierea lor, locuitorii Botoşanilor s-au ridicat înarmaţi, au izgonit pe ispravnicul grec şi au pus în locul lui un român, pe Vârnav.

Acest început, care dovedeşte că şi în Moldova ţărănimea n-aştepta decât un semn pentru a se ridica, n-avu urmare, fiindcă ţăranii, lăsaţi „fără hrană şi povaţă”, s-au împrăştiat. Priveliştea celor 3.000 de ţărani înarmaţi şi strânşi în jurul steagului lor roşu a trezit în sufletul boierilor care-l ridicaseră o spaimă mai mare decât aceea de eterişti şi de turci: frica de propriii lor clăcaşi. După neizbânda acestei încercări, Moldova a rămas pradă celei mai cumplite anarhii. Eteriştii au pus mâna pe administraţia ţării. Cetele lor cutreierau ţinuturile, prădau satele, dădeau foc conacelor şi jefuiau mănăstirile, unde boierii îşi ascunseseră obiectele de valoare. Vitele şi lucrurile furate se vindeau pe nimica la graniţa Bucovinei.

Aflând aceste lucruri, Ipsilanti numi pe cneazul Gheorghe Cantacuzino comandant militar al Moldovei, cu misiunea de a restabili ordinea şi a strânge oşti. Îndată ce sosi la Iaşi, Cantacuzino lansă „către toate stările locuitorilor Moldovei” un manifest care cuprindea un plan de reforme menit, după defecţiunea boierilor şi clerului înalt, să câştige Eteriei - sau, cum se bănuia, lui Cantacuzino, care voia să ajungă domn - sprijinul maselor populare.

Dar „reformele” promise se reduceau la restabilirea „dreptăţilor ţării”, la uşurarea birnicilor prin suprimarea scutelnicilor şi la stârpirea abuzurilor săvârşite la perceperea impozitelor. Încolo, Cantacuzino lăsa neatinsă întreaga organizare socială şi politică a ţării. Cu un astfel de program nu se puteau ridica masele populare. De altfel, la apropierea turcilor, Cantacuzino şi-a părăsit tovarăşii de arme şi a fugit în Basarabia, iar Moldova a rămas fără apărare, pradă turcilor.

Între timp, Ipsilanti şi-a continuat drumul spre Bucureşti. La 7/19 martie el ajunse la Focşani, unde se uni cu trupele aduse de Caravia de la Galaţi. El zăbovi aici o săptămână, probabil pentru a permite trupelor ruse să-l ajungă din urmă. Înainte de a călca pe pământul Ţării Româneşti, el adresă „dacilor” o nouă proclamaţie, în care se prezentă ca „vestitor al neatârnării şi fericirii voastre politice” şi-i chemă la luptă pentru cucerirea drepturilor civile şi politice pe care „natura le-a dat omului”. El asigură din nou că se află numai în trecere prin Ţara Românească şi că se duce „unde glasul patriei mele mă chiamă”.

La Ploieşti, unde mai pierdu 10 zile sub pretext că a fost informat de Nicolopulos că nu mai putea conta pe fidelitatea lui Tudor, strânse toate armele şi înrola un mare număr de greci şi bulgari, apoi, invitat de mitropolitul Dionisie şi de boieri, s-a îndreptat spre Bucureşti, dar Tudor l-a împiedicat să intre în capitala sa. În schimb, i-a pus la dispoziţie palatul lui Grigore Ghica de la Colentina şi i-a oferit, contra plată în numerar, toate cele necesare pentru întreţinerea armatei sale.

Boierii şi clerul înalt, care cunoşteau deja dezavuarea mişcării lui Tudor Vladimirescu, s-au dus să-l vadă pe Ipsilanti şi să se încredinţeze de venirea armatelor ruseşti anunţate de proclamaţiile sale. Dezamăgirea lor a fost completă. În loc de trupe ruseşti, ei n-au văzut decât cel mult 5.000 de oameni, din care abia 100 în uniforme. Cu toate acestea, Ipsilanti i-a asigurat că mişcarea sa e sprijinită de Rusia şi i-a sfătuit să constituie un guvern naţional, căci pe viitor n-aveau să mai fie guvernaţi de fanarioţi.

Tudor, mai bine informat de situaţia lui Ipsilanti, şi considerându-se dezlegat, în urma dezavuării ţarului, de acordul cu Eteria, nu s-a grăbit să-l viziteze. Abia după şase zile, şi numai după ce Sava i-a fost predat ca ostatec, el a consimţit să se ducă să-l vadă la Colentina, însoţit de episcopul Ilarion, de patru polcovnici şi de vreo 50 de panduri. Ipsilanti, de asemenea, se prezentă cu o escortă de oameni bine înarmaţi.

Se pretinde că unul din generalii lui Ipsilanti, C. Duca, ar fi voit să-l atace pe Tudor cu un corp de oameni aleşi, dar Ipsilanti s-a opus, fiindcă spera să-l câştige de partea sa. Ca să-l încredinţeze pe Tudor că, dacă n-a venit cu trupe ruseşti, a adus porunci din partea Rusiei, Ipsilanti a scos o scrisoare a contelui Capodistria, pe care a refuzat însă s-o dea episcopului Ilarion s-o traducă. În urma întrevederii, Tudor şi-a dat seama că Ipsilanti era inferior sarcinii pe care şi-o asumase.

Cu toate acestea, Tudor n-a rupt legăturile cu Ipsilanti, „pentru a nu zădărnici eventualele planuri secrete ale unei puteri mai înalte”. Credinţa, abil întreţinută de eterişti, că Poarta, orbită de furie, va comite greşeli care vor permite Rusiei să intervină l-a determinat să încheie chiar un acord de colaborare cu Ipsilanti. Prin mijlocirea Comitetului de oblăduire, cei doi şefi şi-au împărţit administraţia ţării. Judeţele de la munte au trecut sub controlul lui Ipsilanti, cu excepţia unor plaiuri pentru care Tudor a primit „cărţi deschise”, iar judeţele de câmpie şi cele din Oltenia au rămas sub autoritatea lui Tudor.

Dar înţelegerea n-a durat; Ipsilanti se plângea că Tudor se amesteca în administraţia judeţelor de sub ocârmuirea sa, iar Tudor îl acuza direct pe Ipsilanti că nu respectă nici una din făgăduielile cuprinse în proclamaţiile lui. Eteriştii au promis că nu vor face decât să străbată ţara şi acum „se întăresc pe pământul României. Dispreţuind cârmuirea legiuită pământeană, nesocotind poruncile, călcând sfintele datorii ale găzduirii, cerând ceea ce e cu neputinţă de la un popor prea sărac, neauzind strigătele săracilor asupriţi fără milă, într-un cuvânt fac ce vor din ţara aceasta, care i-a primit cu bunătate”.

Un alt motiv de recriminare din partea lui Tudor a fost indisciplina trupelor eterâste, care despuiau ziua în amiaza mare bărbaţi, femei şi copii, intrau în casele celor fugiţi şi prădau tot ce găseau. Dar ceea ce l-a supărat mai mult pe Tudor a fost încercarea lui Ipsilanti de a-i ademeni trupele, poruncind arnăuţilor care se aflau sub steagul lui să treacă de partea cetelor Eteriei. În această stare de încordare sosi la Bucureşti scrisoarea contelui Capodistria, prin care Ipsilanti era informat de dezavuarea ţarului. Primul efect asupra eteriştilor a fost acela al unui trăsnet din senin. Cuprinşi de panică, mulţi au aruncat armele şi s-au făcut nevăzuţi.

Ameninţat să fie părăsit de toţi şi surprins de turci, Ipsilanti luă hotărârea de a se retrage la Târgovişte şi retragerea începu într-adevăr la 1 aprilie. Acolo, el se simţi în siguranţă şi nădejdea în izbucnirea războiului între Rusia şi Turcia îi redă curajul. Totul era să câştige timp. El invită divanul ţării să-l însoţească, dar când mitropolitul Dionisie, episcopul de Buzău şi boierii eterişti se pregătiră să plece, populaţia se sculă şi-i împiedică.

Astfel, guvernul a fost ţinut la dispoziţia lui Tudor, care ocupă mitropolia şi mănăstirile Radu Vodă şi Mihai Vodă, unde îşi aşeză garnizoanele sale de panduri. Stăpân pe aceste poziţii dominante, Tudor era stăpân pe Bucureşti. Atunci părăsi casa Zoiţei Brâncoveanu, în care se instalase după intrarea sa în Bucureşti, şi se retranşă cu grosul armatei sale la mănăstirea Cotroceni.

Check Also

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …