Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820, Bârlad, judeţul Vaslui - 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) - domnul Unirii Principatelor Române (1859-1866), om politic şi de stat, diplomat, fruntaş al revoluţiei române de la 1848, unificator, reformator, legislator, ctitor de şcoală şi aşezăminte, militar de carieră, începător al instituţiilor României moderne, ultimul domn pământean. Se trage dintr-o familie moldoveana din părţile Fălticenului, având reprezentanţi în divanul domnesc încă din secolul XVIII (dacă nu mai înainte). Începătorul cunoscut al familiei, atestat (1638) este Cuza vistiernicelul.

Membrii familiei trec activ prin istoria Moldovei, sprijinind pe domnii în scaun sau luând parte la comploturi împotriva lor (marele spătar Dumitraşco Cuza, amestecat în complotul împotriva lui Mihai Racoviţă). Familia Cuza se înrudeşte şi cu vestiţii cronicari ai Moldovei, Costineştii. Tatăl lui Cuza, Ioan Cuza, ocupă diferite dregătorii: spătar, ispravnic de Fălciu, apoi de Covurlui (în timpul lui Ioniţă Sandu Sturdza (Sturza), apoi postelnic. Mama sa, Sultana, era născută Gozadini, dintr-o familie de origine greco-italiană din Istanbul, dar românizată. Se cunosc puţine despre copilăria lui Cuza. Îl aflăm elev (1831) în pensionul francez de la Iaşi al lui Victor Guenin, unde are colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo etc.

Îşi trece bacalaureatul în litere, la Paris (1835). Deşi îl atrăgea medicina se înscrie la drept, studii pe care nu le-a încheiat. Se întoarce în ţară şi intră în armată, (toamna anului 1837) cu gradul de cadet (aspirant la ofiţer), îşi dă însă demisia (8 februarie 1840) şi alege calea demnităţilor civile: prezident al judecătorului ţinutului Covurlui (1842), unde rămâne până la 1845. Cu un an înainte se căsătorise cu Elena Rosetti-Golescu. Cuza a avut un rol important şi mari merite în revoluţia română de la 1848. La adunarea de la Iaşi (27 martie 1848) este unul din fruntaşii mişcării naţionale şi principal opozant faţă de autocratismul lui Mihail Sturza. Arestat împreună cu un grup de fruntaşi ai mişcării este trimis sub pază la Galaţi, pentru a fi trecut în Imperiul otoman.

Reuşeşte să se salveze şi, împreună cu ceilalţi merge la Braşov. Cuza este prezent la adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de la Blaj (mai 1848), apoi pleacă în Bucovina, unde continuă lupta. Face parte din comitetul revoluţionar moldovean. În perioada post revoluţionară, Cuza este susţinut de somnitorul Grigore Alexandru Ghica, om cu vederi liberale şi numit, mai întâi preşedinte al judecătoriei Covurlui (octombrie 1849-februarie 1851), apoi director al ministerului de interne şi, în sfârşit, la (6 iunie 1856) Ghica îl numeşte pârcălab de Galaţi.

După încetarea domniei lui Ghica, caimacanul antiunionist, Teodor Balş, îl înlocuieşte pe Cuza din funcţie. Succesorul acestuia, Neculai Vogoride, şi el antiunionist, îi redă funcţia (1857), în scopul de a-l folosi în acţiunile sale. Cuza este reintegrat în armată, avansând repede până la gradul de maior. Ca urmaş al marilor confruntări de forţe de după Congresul de la Paris (1856), pe plan extern şi intern, Partida Naţională din Moldova reuşeşte să impună ca domn la Iaşi pe Cuza (5 ianuarie 1859) şi la (24 ianuarie 1859) la Bucureşti, tot pe Cuza, în felul acesta Cuza devine domnul Unirii Principatelor Române (1859-1866).

În cei 7 ani de domnie, Cuza a dus o fructuoasă activitate şi, după 1862 ajutat de Mihail Kogălniceanu, o activitate reformatoare, menită să creeze instituţiile României moderne. Încă din 1862, liberalii-radicali (roşii) şi conservatorii (albii) duc o acţiune opozantă faţă de politica lui Cuza şi încheie o înţelegere cunoscută sub numele de „Monstruoasa coaliţie”. Ei determină pe Cuza să abdice (11 februarie 1866). După abdicare, Cuza pleacă în străinătate. Moare după 7 ani la Heidelberg (Germania). Corpul neînsufleţit este adus în ţară şi înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa. Nu putem înţelege domnia - şi deci opera lui Cuza, decât în legătură cu stadiul şi cerinţele societăţii româneşti şi europene din anii 1848-1866. Se adaugă trăsăturile de caracter ale ultimului domn pământean, modul cum Cuza a acţionat în momentele hotărâtoare pentru destinele românilor.

La 24 ianuarie 1859, Cuza apare ca omul providenţial, ce patronase un mare act istoric. Dar dubla alegere a lui Cuza n-a fost atunci întâmplătoare şi de conjunctură numai. Ci pentru că el avea merite: se afirmase ca om politic şi patriot încă din perioada paşoptistă, luptase în revoluţie, luase apoi parte activă la lupta pentru unire, zădărnicise planurile antiunioniste ale caimacanului Vogoride. Cuza era însă conştient că domnia lui era vremelnică şi că, după câţiva ani, naţiunea însăşi va reveni la dorinţa mai veche de a aduce la tron un prinţ străin.

Concepţia sa era de a nu aştepta trecerea anilor, ci de a folosi fiecare zi în binele naţiunii şi a se înscrie trăsăturilor morale evidenţiate de Mihail Kogălniceanu, la alegerea sa ca domn: „... Fii, dar, omul epocii: fă ca legea să înlocuiască arbitrar iulie... Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul strămoşeasca frăţie... Fii simplu, Maria ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire...”.

Activitatea multilaterală a lui Cuza de după 24 ianuarie se defineşte prin măsuri realiste şi energice, având ca finalitate desăvârşirea actului Unirii. Dubla alegere pusese Europa în faţa faptului împlinit. Austria şi Turcia în primul rând, socoteau că prin aceasta fusese încălcată Convenţia de la Paris (1858). Este convocată şi se desfăşoară o conferinţă internaţională în problema românească (26 martie - 25 august 1859). În timpul conferinţei, Austria şi Imperiul Otoman, interesate în menţinerea românilor în stare de dependenţă, pun la cale o intervenţie militară. Actul unirii era în primejdie.

Cuza concentrează armata moldo-munteană, dar calea diplomaţiei era cea mai indicată. El trimite în principalele capitale europene pe cei mai indicaţi diplomaţi: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Costache Negri. El însuşi merge la Constantinopol pentru recunoaşterea actului unirii. Rezultatul a fost pozitiv. Dubla alegere este recunoscută de Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia (aprilie 1859), iar ultima şedinţa a Conferinţei de la Paris (25 august 1859) şi de către Austria şi Imperiul Otoman. Dar Cuza, care, ca diplomat îşi dezvăluie mari resurse, ca om politic, gândea că dubla alegere trebuia să fie urmată de recunoaşterea unirii depline. A fost nevoie de încă 2 ani (1859-1861) de strădanii politice şi diplomatice pentru ca unirea să devină fapt şi în interior, prin unificarea instituţiilor moldo-muntene, pe care marile puteri le hotărâse separate.

În aceşti ani, Cuza trece la unificarea aparatului de stat. Se realizează unificarea armatei prin trimiterea de efective din Muntenia la Iaşi şi din Moldova la Bucureşti. Se formează tabăra militară de la Floreşti (Prahova) cu comandă unică. Ministru de război pentru ambele Principate este generalul Ion Emanoil Florescu (1860). Serviciul telegrafului din Muntenia şi Moldova se unifică şi inspector general este Cezar Librecht (1860). Misiunile diplomatice ale Moldovei şi Munteniei la Constantinopol sunt reunite (martie 1859) în una singură având în frunte pe Costache Negri, pe care Poarta îl recunoaşte ca reprezentant al diplomaţiei române. La Focşani îşi începe activitatea Comisia Centrală (1859), care conform Convenţiei de la Paris (1858) trebuia să elaboreze legile comune celor două ţări.

Paralel, Cuza desfăşoară o activitate diplomatică, permanentă şi ofensivă, rămâne intransigent faţă de încercările străinătăţii de a încălca autonomia statului român: Rusiei nu i se permite amestecul în treburile interne, Imperiului Otoman i se interzice prezenţa militarilor pe teritoriul românesc. Supuşii imperiului care produceau neorânduieli pe teritoriul românesc erau reţinuţi de autorităţile române. Certele realizări pe linia autonomiei apropie desăvârşirea unirii. La Conferinţa de la Paris (1861) însă, Poarta cere dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris - termen vag şi care oricând putea fi atribuit politicii naţionale promovate de Cuza, iar Austria admitea unirea doar pe durata domniei lui Cuza. Poarta elaborează chiar „Firmanul Unirii”, care cuprindea condiţii inacceptabile pentru români.

Datorită poziţiei intransigente a lui Cuza, a şefului diplomaţiei româneşti, Costache Negri, precum şi celor două camere şi celor două guverne, la încheierea lucrărilor Conferinţei (4 decembrie 1861), Poarta elaborează un nou firman, prin care renunţă la condiţiile puse anterior. Conferinţa recunoştea unirea deplină a Principatelor, Austria doar îşi menţinea rezerva: unirea numai sub domnia lui Cuza. Acest mare succes politic şi diplomatic patronat de Cuza are ca rezultat faptul că la 24 ianuarie 1862 (când se împlineau 3 ani de la Unire, adunările reunite într-una singură la Bucureşti, hotărăsc măsurile de unificare politică-administrativă.

Se formează un singur guvern, o singură adunare legislativă (viitorul parlament), o singură armată (acţiune care începuse), o singură capitală la Bucureşti, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti se vor numi România. Moştenirea lui Cuza este bogată şi esenţială. Dacă el rămâne în istorie ca Domnul Unirii Principatelor, deci ca unificator, ca om politic şi diplomatul care reuşeşte să conducă la recunoaşterea deplinei uniri. Asigurând cadrul politic necesar, Cuza trece la realizarea celui mai important aspect al operei sale - reformele şi crearea instituţiilor României moderne. A mai avut multe de înfruntat, mai ales, cu adunarea şi guvernul unificat, prezidat de Barbu Catargiu.

După asasinarea lui Barbu Catargiu (23 iunie 1862), în timpul guvernului condus de doctorul Nicolae Creţulescu (Kretzulescu) este continuată opera de unificare administrativă: unificarea serviciilor sanitare din cele două Principate, instituirea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, reorganizarea Şcolii de Silvicultură. Dar calea marilor reforme este deschisă de aducerea guvernului (octombrie 1863) a lui Mihail Kogălniceanu şi întărită prin Lovitura de Stat (2 mai 1864). Prima dintre legi se referă la secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Ea privea mai întâi secularizarea mănăstirilor închinate, puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhiilor Orientului, apoi averile tuturor mănăstirilor, ce deveneau proprietatea statului.

Această reformă devine o importantă premiză pentru reforma agrară, 25% din pământul arabil al ţării fiind deţinut până atunci de mănăstiri. A urmat o fecundă activitate legislativă: înfiinţarea Casei de Conturi (după model francez) pentru verificarea actelor financiare ale statului, hotărâtoare pentru contractarea unui împrumut extern la Londra (Banca Stern), legea organizării puterii armate, legea instrucţiunii, înfiinţarea Consiliului de Stat, legile contabilităţii, legea comunală (după model francez), codul penal şi de procedură penală (23 martie 1864), legea organizării judecătoreşti.

După lovitura de stat de la 2 mai 1864, reformele cerute de propăşirea României continuă. Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit noua constituţie a ţării numită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. De asemenea, o nouă lege electorală, „Statutul lui Cuza” sporea considerabil prerogativele domnului (câştiga iniţiativa legilor, dreptul de a numi un sfert din membrii senatului (corpul ponderator) şi pe preşedintele Camerei), dar scădea pe cele ale Adunării al cărei regulament era alcătuit de guvern. Consiliul de Stat elabora legile, senatul obţinea dreptul primirii petiţiilor. Legea electorală determina creşterea considerabilă a numărului alegătorilor ce erau grupaţi în două categorii: primari (care votau prin delegaţi) şi direcţi, diferenţiaţi între ei după cens (avere).

Cuza face în această perioadă (iunie 1864) o călătorie la Constantinopol şi obţine din partea sultanului recunoaşterea autonomiei României primul pas spre independenţă. Urmează principala reformă, cea agrară. Este votată şi sancţionată legea rurală (26 august 1864). Legea desfiinţa pentru totdeauna claca (boierescul), precum şi alte sarcini pe care ţăranii le datorau stăpânilor de moşii. Împroprietărirea se făcea pe criteriul puterii economice, exprimat în număr de vite. Pământul dat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate. Răscumpărarea îndatoririlor era eşalonată pe 15 ani. Ea se plătea diferenţiat pentru cele trei categorii create, prin reforma agrară: fruntaşi, mijlocaşi, pălmaşi.

După ce marile obiective ale lui Cuza au prins viaţă (legea electorală şi legea rurală) a urmat legea instrucţiunii publice (25 noiembrie 1864). Pe lângă înfiinţarea celor două universităţi, cea din Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti (1864) era organizat învăţământul secundar (gimnazial), iar instrucţiunea de 4 ani din România devenea (între primele ţări din Europa), gratuită şi obligatorie. S-a adoptat legea introducerii sistemului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie 1864) şi se pun bazele Şcolii de poduri şi şosele. Urmează legea organizării armatei (27 noiembrie 1864). Este adoptat Codul civil (16 decembrie 1864), influenţat de codul napoleonian şi de cel italian. Codul civil introducea căsătoria civilă şi, corespunzător, divorţul civil (ambele obligatorii), dădea posibilitatea locuitorilor evrei din România să capete împământenirea (cetăţenia) şi drepturi politice. Reformele purtau semnul noului, serveau unei societăţi aflate în plină epocă modernă. Fiecare trebuia, în concepţia lui Cuza, să însemne şi măsura autonomiei şi, în permanenţă, a independenţei.

Cuza este creatorul instituţiilor moderne ale României. Cât priveşte loialitatea lui Cuza, ea nu mai poate fi pusă sub îndoială. Cuza nu uitase condiţiile în care luase domnia, contractul său cu ţara. Ştia că a se împotrivi şi a căuta să-şi prelungească domnia putea să-i creeze ţării neajunsuri, chiar intervenţia marilor puteri şi anularea actului cucerit al unirii. Este sensul cuvintelor sale de la plecarea din ţară: „Să dea Dumnezeu să-i fie ţării mai bine fără mine decât cu mine”. În panegiricul rostit la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu arată că Cuza „a simbolizat Renaşterea României, că şi-a ţinut întotdeauna cuvântul, că era gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol, că numele lui e binecuvântat de trei milioane de locuitori, pe care i-a făcut cetăţeni, că nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele lui cele mari”. Şi ca o încununare a rolului istoric şi moştenirii lui Cuza: „Cât va avea ţara noastră istorice, cea mai frumoasă pagină este semnată de Alexandru Ioan I”.