Alexandru I. Odobescu

Alexandru I. Odobescu (23 iunie 1834, Bucureşti - 10 noiembrie 1895, Bucureşti) - eseist, prozator, istoric, arheolog şi om politic. Fiu al Catincăi (născută Caracas) şi al generalului Ioan Odobescu, Odobescu îşi începe învăţătura în casă, intrând în 1844 la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde urmează „umanioarele”. Din această perioadă datează cele dintâi exerciţii literare, toate redactate în limba franceză.

Aflat din 1850 la Paris pentru a-şi continua studiile, vine în contact cu grupul revoluţionarilor români exilaţi aici şi, entuziast, se străduieşte să aducă servicii cauzei Principatelor Române. De altfel, intrase în grija lui Abdolonyme Ubicini, francez care slujise activ revoluţia română, şi are între profesori pe Alfred Dumesnil, ginerele lui Jules Michelet, în casa căruia şi locuieşte o vreme. Acum traduce în limba franceză părţi din poemul Cântarea României, şi tot în această vreme se află printre iniţiatorii societăţii şi ai revistei „Junimea română”, unde debutează cu articolul Muncitorul român (1851).

Spre sfârşitul anului 1851 se înscrie la College de France, îşi ia bacalaureatul în 1853 şi urmează apoi cursuri la Sorbona. Este remarcat îndeosebi de profesorul E. Egger, elenist, epigrafist, arheolog. Îşi alcătuieşte, cu cheltuială mare, o bibliotecă în care figurează ediţii bune din clasicii greci şi latini, dar şi din scriitorii moderni, istorii literare, studii filologice, lucrări de estetică, arte poetice, volume de critică literară, de istorie antică, medievală şi modernă. Îşi procură din ţară cărţi şi periodice şi ţine să-şi completeze mereu colecţiile. De pe acum pare a trăi mai intens şi mai real în spaţiul cărţilor decât în realitatea propriu-zisă.

Ca şi alţi „copii teribili” ai veacului, ca B.P. Hasdeu în primul rând, Odobescu îşi exersează de timpuriu condeiul, întrucât ştie că rostul său în lume va fi acela de om de cultură. O puzderie de încercări - versuri, piese de teatru, traduceri din Homer, Vergiliu şi Horaţiu, articole, conferinţe - neîncredinţate tiparului, sunt semne ale căutării de sine. Avea obiceiul scrisului zilnic şi încerca să-şi aproprie lumea prin lecturi şi prin călătorii: călătorii în lumea cărţii şi călătorii în lume pe urmele cărţilor. „Jurnalul” celor două moduri de peregrinare va fi ţinut în epistole către cei apropiaţi. Acest tip de comunicare, cultivat până la capătul vieţii, câteodată abia vag disimulat şi în discreta diversitate a operei, îl exprimă fidel şi complet.

Când revine la Bucureşti, fără licenţă, de vreme ce studiase cu pasiune, dar fără pragmatism, i se dau mărunte funcţii administrative: şef al Biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la secţia a doua a Curţii de Apel (1859) etc., doar în 1860 ocupând un post mai important, ca membru al Comisiei Documentale. Se căsătoreşte, în 1858, cu Saşa Prejbeanu, fiica naturală a generalului P.D. Kiseleff, înrudită după mamă cu familia princiară rusă Bagration. Duce aceeaşi existenţă de boem aristocrat, scandalizând cu deosebire pe rigidul său tată.

După ce i se publicaseră câteva scrieri (fragmentul Fecioara din Orleans în „Calendarul popular pe anul 1852”, poeziile Odă României, Întoarcerea în ţară pe Dunăre şi studiul Despre satira latină în 1855, în „România literară” a lui Vasile Alecsandri), îi apar în „Românul” (1857) şi, respectiv, în „Revista Carpaţilor” (1860) nuvelele istorice Mihnea-Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna, tipărite împreună în 1860, sub titlul Scene istorice din cronicele româneşti. Scoate, între 1861 şi 1863, „Revista română”, în care publică şi cercetări proprii despre mănăstiri, tipărituri şi manuscrise inedite, studii de istorie literară şi folclor, memorialul de călătorie Câteva ore la Snagov.

Primeşte în aceşti ani funcţii înalte: director (1862), apoi ministru al Cultelor (1863) şi ministru ad-interim la Externe. Se implică în problema secularizării averilor mănăstireşti, interesat de posibilitatea folosirii veniturilor pentru propăşirea culturală; are o atitudine potrivnică guvernului, ceea ce îl determină să-şi dea demisia din minister. Îşi argumentează poziţia în broşura Etude sur Ies droits et obligations des monasteres roumains dedies aux Saints-Lieux d’Orient (1863, sub pseudonimul Agathon Otmenedec). Tot acum propune un program de reorganizare şi modernizare a învăţământului secundar.

Ca delegat permanent şi apoi în calitate de comisar al pavilionului românesc la Expoziţia universală de la Paris (1867), pregăteşte minuţios prezentarea exponatelor, preocupat de imaginea ţării (Notice sur la Roumanie principalement au point de vue de son economie rurale, industrielle et comerciale, scrisă în colaborare cu P.S. Aurelian, Notice sur les antiquites de la Roumanie). Călătoreşte în Rusia, Danemarca, Turcia, Grecia, Elveţia şi Italia, irepresibil atras de istorie şi de artă. Devine, în septembrie 1870, membru al Societăţii Academice Române, în 1879 fiind desemnat secretar general al forului.

Fără a-şi părăsi cercetările arheologice şi istorice, ale căror rezultate le publică în „Trompeta Carpaţilor”, „Românul” şi „Columna lui Traian”, răspunde solicitărilor Academiei mai cu seamă în chestiunile filologice: traducerile din greacă şi latină (Despre condiţiunile unei bune traducţiuni a autorilor clasici în limba română, 1874), revizuirea dicţionarului latinizant al lui I.C. Massim şi A.T. Laurian, editarea de texte vechi etc. În spiritul modernizării culturale se înscrie şi activitatea lui Odobescu ca director, numit în 1875, al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Chiar dacă a înnobilat misiunile publice pe care le-a primit cu distincţia şi competenţa ce îi erau caracteristice, Odobescu nu avea nici prea mult simţ practic, nici energia lui Ion Heliade-Rădulescu, nici puterea de muncă a lui B.P. Hasdeu sau disciplina lui Titu Maiorescu. Fire aristocrată, se lasă în voia „colindei” neîntrerupte într-ale culturii, în epocă el părând mai curând o „grădină suspendată”. De altfel, l-au impus câteva lucrări de erudiţie surâzătoare: Pseudo-cynegeticos. Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare la cartea „Manualul vânătorului” (1874), Istoria arheologiei (I, 1877), unde sunt reunite cursuri ţinute la Facultatea de Litere din Bucureşti, monografia în trei volume Le Tresor de Petrossa (1889 şi, postum, 1896, 1900).

După mai bine de un deceniu de preumblări între Bucureşti şi Paris, unde locuiau soţia şi fiica lui şi unde între 1881 şi 1885 el a funcţionat ca secretar de legaţie, reuşeşte să-şi readune familia în ţară în 1890. Predă la Liceul „Sf. Gheorghe” al lui Anghel Demetriescu, este membru în Consiliul General al învăţământului, conduce, în 1891, Şcoala Normală Superioară din Bucureşti. Bolnav, incapabil să-şi pună ordine în viaţă, împovărat de încurcături băneşti şi de o nefericită legătură sentimentală, Odobescu se sinucide.

Ca vlăstar altoit pe trunchiul generaţiei paşoptiste, ţintind să continue efortul înaintaşilor, Odobescu a crezut şi el că trebuie impulsionată „formarea unei literaturi şi unor arte naţionale” (Viitorul artelor în România, Bazele unei literaturi naţionale). Ceea ce îl deosebeşte de antecesori este aspiraţia către o cultură durabilă care să-şi afle modelul în clasicismul antic. Antichitatea înseamnă pentru el un echilibru interior şi un peisaj estetic, a cărui perfecţiune formală poate fi transmisă inteligenţei, sensibilităţii creatorului modern. în idealul clasic al lui Odobescu intră, alături de euritmia estetică a Antichităţii, şi armonia, frumuseţea spiritului popular, civilizaţiei româneşti fiindu-i proprii „instinctul artistic” şi „stilul artistic” (Artele în România în periodul preistoric, Priviri asupra stilului în arte). Autorul detaşează ideea cea mai dragă lui: această tradiţie, preluată, poate individualiza arta naţională.

Ca arheolog, Odobescu are o contribuţie de seamă la descoperirea şi cercetarea, din perspectivă estetică, a vestigiilor de cultură materială veche şi medievală românească. Studiile sale, monografia Le Tresor de Petrossa, elaborări savante, cu o informaţie prodigioasă, exercită o seducţie specială prin aptitudinea autorului de a transforma un obiect, un vestigiu într-un centru al lumii, luminat prin ocoluri succesive şi conexiuni neaşteptate, reînviat, recreat. Se exprimă aici „vechea libertate a curiozităţii sale rătăcitoare, nesăţioasă să cunoască şi să se bucure de descoperirile ei”. (Tudor Vianu)

Şi în Istoria arheologiei, lucrare modernă, unică în literatura de specialitate de la noi, Odobescu, înrâurit de J.J. Winckelmann, face un periplu prin arta universală, în Antichitate şi Renaştere, ghidat de intuiţii sigure, bun gust şi rafinament. În demersul său, întotdeauna un discurs îndrăgostit, se conturează lucruri scoase din încatenarea lor temporală şi spaţială, pentru a fi aşezate într-o simultaneitate justificată originar, prin apartenenţa lor la tărâmul artei. Aflat la interferenţa mai multor şcoli literare, scriitorul a fost văzut deseori ca o efigie, ca „personalitatea-tip secolul al XIX-lea” (Vladimir Streinu), tocmai prin conjuncţia unor orientări altfel dispuse succesiv şi divergent.

Odobescu se situează între romantismul civic al generaţiei anterioare şi o exigenţă estetică specială, care, în ceea ce-l priveşte, se manifestă firesc, netensionat, având un resort înnăscut. Frumosul preexistă, înscris în fibra fiinţei lui, primatul esteticului căpătând ulterior o legitimitate aparte prin cultul clasicismului. Se stabileşte astfel, în cultura română, o punte între Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu, între paşoptism şi junimism.

Fără a fi teoretician sau critic literar propriu-zis, Odobescu face de multe ori dovada unui spirit critic apt să ţină cumpăna între însufleţire şi severitate. În ideile despre limbă, artistul, dar şi filologul minuţios şi competent, evitând orice tip de exagerare, îndreaptă privirea contemporanilor spre „izvoarele naţionale”, spre îmbogăţirea cu împrumuturi ce pot fi adaptate firii limbii române. Ca şi Maiorescu, respinge „frazeologia nomoloasă şi încâlcită”, cerând traducătorului, de pildă, să fie „limpede, corect, elegant, cumpănit şi mai cu seamă inteligibil în limba sa”.

Referindu-se la creaţia populară, Odobescu preia idei herderiene şi vorbeşte despre valoarea de document istoric şi psihologic a literaturii orale. Tinde însă, cel dintâi la noi, către cercetarea folclorului, făcând analize de text şi utilizând metoda comparativă, ca posibilitate de omologare a originii şi durabilităţii creaţiilor folclorice (Cânticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor). Astfel, cercetările lui indică un făgaş nou în folcloristica românească, pe care merge şi un alt erudit al timpului, B.P. Hasdeu.

Odobescu încurajează, în acelaşi timp, culegerea literaturii populare şi apreciază contribuţiile, distincte, aduse de Petre Ispirescu şi G. Dem. Teodorescu. El însuşi face câteva adaptări literare (Jupân Rănică vulpoiul, Tigrul păcălit) ori prelucrează, după G.W. Cox, Zece basme mitologice. Din pasiunea conjugată pentru istorie, filologie şi literatura propriu-zisă pleacă studiile de istorie literară şi culturală ale lui Odobescu. A cercetat manuscrise şi tipărituri vechi, a scris despre Psaltirea diaconului Coresi, a contribuit la editarea scrierilor lui Dimitrie Cantemir, a elogiat efortul lui Timotei Cipariu de a scoate la lumină texte vechi româneşti.

În Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea reînvie figuri de cărturari demne să stea alături de Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, după cum mai înainte, în monografia Poeţii Văcăreşti, afla meritele unei familii de literaţi în tendinţa „nobilă şi demnă” de a modela limba română, edificând „o cultură începândă”. Din aceeaşi preţuire pentru înaintaşi publică în „Revista română” postume ale lui Alecu Russo, republică din poeziile lui Vasile Cârlova, editează Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, reluată, alături de alte lucrări ale lui Nicolae Bălcescu, şi în volum (1878).

Un voluptuos al ideilor, dar şi al erudiţiei, asupra cărora arcuieşte întotdeauna un nimb de poezie, este Odobescu şi în paginile literare. Având structura unui umanist, el crede că „una dintre cele mai fericite însuşiri” ale omului este aceea „de a poetiza orice lucru, după placul său”. A lăsat mult mai mult decât a încredinţat tiparului în timpul vieţii; scria zilnic, pentru că astfel îşi regăsea echilibrul lăuntric. Jurnalele de călătorie, adesea sub forma unor epistole, o întinsă corespondenţă, gândită probabil şi spre a fi citită de urmaşi, sunt moduri de intensificare a existenţei, câteodată poate mai importante decât întâmplările care le-au generat.

În plăcerea rafinată a comunicării discrete, colocviale, se cristalizează o neistovită - şi dramatică - sete de armonie şi bun gust. Nu în ficţiunea literară poate fi întâlnit Odobescu cel adevărat, imaginaţia lui nu poate zămisli sub astfel de stele, ci în paginile izvodite cu o desăvârşită libertate a spiritului, în acea „stare de reverie a inteligenţei” (Vladimir Streinu), condiţie într-adevăr fericită, aşteptată, întâmpinată, cultivată şi fixată în scris. Desigur, proiectele literare i-au fost, la începuturi, grandioase.

A încercat să dramatizeze sub înrâurirea romantismului subiecte legendare foarte diferite, schiţând tragedia în versuri Mihai Viteazul (1848), o dramatizare a cărţii despre Ruth din Biblie, dramele Urban Grandier, Ioaniţiu, craiul românilor, Decebal etc. Din visurile de dramaturg ale lui Odobescu nu s-a născut nici o piesă terminată, iar localizările de mai târziu - Radicalele (1881), după E. Labiche, Nea Frăţilă (1882, în colaborare cu G.I. Ionnescu-Gion şi semnată Aliod), după Erckmann-Chatrian - sunt divertismente fără relevanţă. Intâile lui reuşite rămân „scenele istorice” Mihnea-Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna. Compunându-le, avea în vedere maniera romantică a evocărilor istorice ilustre din literatura europeană (Walter Scott, Prosper Merimee, Victor Hugo), dar ţinea să se integreze mai ales unei tradiţii româneşti, oprindu-se la paradigma nuvelei istorice a lui Costache Negruzzi. Autorul îşi prezintă, de altfel, scrierile ca pe nişte imitaţii şi îşi defineşte contribuţia cu modestie: păstrarea limbii cronicăreşti, culoarea locală şi virtuţile documentare.

În cele două nuvele Odobescu evocă remarcabil, cu ingeniozitate narativă şi descriptivă, domniile a doi despoţi din secolul al XVI-lea, încrâncenata şi nelegiuita lor încercare de a-şi păstra tronul. Cu toate că apelează uneori la înscenări convenţionale, bine cunoscute în arsenalul romantic, portretele celor două personaje au relief dramatic, creat prin acumulări gradate şi chiar cu un anume halou reflexiv, născut din sugestia forţei care împinge eroii de la mărirea iluzorie, nestatornică spre moartea violentă, cuvenită oricărui uzurpator. Sunt reconstituite în detaliu, cu luxurianţă cromatică, tablouri de epocă, sunt descrise case boiereşti, curtea domnească, obiceiuri, ceremonii, vestimentaţie. Stilistica nuvelelor dezvăluie cu adevărat un maestru. Bogăţia lexicală, irizările cuvântului arhaic, fluenţa, muzicalitatea frazei, când maiestuoasă, când simplă, se întâlniseră arareori la prozatorii anteriori.

Aristocrat şi estet, Odobescu are mereu tendinţa de a se delecta dând viaţă, aproape cu senzualitate, impresiilor şi emoţiilor. O face întotdeauna dintr-o mare plăcere a comunicării intelectuale. În nomadismul acestui voluptuos al digresiunii există întotdeauna o premisă, un pretext care îl declanşează. În Câteva ore la Snagov pretextul este un pelerinaj istoric. Rătăcind pe urmele celor ce au fost, autorul alătură informaţiei, referinţei istorice savante reveria, fantazarea, interesat cu deosebire de sugestii venind dinspre figuri şi scene dramatice, dinspre duhurile istoriei.

Pe o altă treaptă se situează Pseudo-cynegeticos, efigie a umanismului estetic al lui Odobescu. Şi aici există un pretext, opera fiind „scrisă cu gând să fie Precuvântare”, la Manualul vânătorului, cartea prietenului C.C. Cornescu. Călătoria este acum imaginară. Scriitorul adună în jurul ideii de vânătoare o serie de difficiles nugae, care compun un mozaic strălucitor, lucrat cu o migală disimulată sub detaşarea graţioasă şi umorul discret. Recunoscându-şi, dintru început, puţina pricepere într-ale vânătorii, scoate totuşi din tăcere amintiri despre timpul de odinioară, când, copil fiind, văzuse vestitele locuri ale acestei îndeletniciri, în Bărăgan, împărăţia dropiilor.

În substanţa fluidă a rememorării intră spectacolul unei lumi fascinante: mişcarea surdă a imensităţii toropite de arşiţă, colinda căruţelor cu tămădăieni, vânătorii de dropii (Et in Arcadia ego). Monolog în meandre, debitat nostalgic, împodobit cu digresiuni despre păsări, reverii livreşti, anecdote vânătoreşti. Peregrinarea propriu-zisă, pe tărâmul artei, are ca punct de plecare lucrarea Laokoon a lui Lessing, care i-ar fi sugerat posibilitatea unei scrieri despre reprezentările artistice ale unui subiect.

Trei imagini, statuia antică a Dianei, sculptura Diana de Poitiers, aparţinând lui Jean Goujon, şi o gravură a lui Albrecht Durer, Miraculoasa vocaţiune a Sfântului Hubert, considerate întruchipări emblematice ale motivului vânătorii în arta plastică, deschid galeriile muzeului imaginar al lui Odobescu. Sunt reunite într-o dezordine căutată, cu asociaţii capricioase, surprinzătoare, descrieri de sculpturi şi picturi antice şi moderne, aprecieri fine asupra muzicii, comentarii şi citate din literatură, de la Horaţiu la Turgheniev, referiri la poezia românească, aluzii la disputele filologice şi literare ale vremii, istorioare subtil ironice sau autoironice, snoave şi anecdote spuse cu zâmbet subţire. Povestind o excursie în munţii Buzăului, autorul află cadrul adecvat pentru a înscena un dialog cu un om al locului, de la care aude basmul despre „feciorul de împărat cel cu noroc la vânat”. Basmul bisoceanului, piesă literară unică, filtrează expresia populară, întâlnită des în Pseudo-cynegeticos, şi imaginaţia specifică poveştii într-o compoziţie stilizată, uşor convenţională, apropiată de luxurianţa barocă.

Odobescu este un spirit cultivat, erudit fără trufie, un hermeneut mobil şi carismatic, om de gust şi rafinament, care se delectează întreţinând un dialog, mereu seducător, cu cititorul; pe acesta îl măguleşte inducându-i ideea că jocul este deschis, că perspectivele şi ipotezele pot fi multiplicate la infinit. Văzut şi ca „un avar în domeniul artistic, care se desparte de ceea ce posedă în imaginaţie la fel de greu ca orice harpagon de ceea ce posedă în realitate” (Nicolae Manolescu), Odobescu este totuşi un epicureu, care trăieşte autentic doar în şi prin text. O poezie difuză, un abur de uşoară melancolie, ce ţine de sentimentul vremelniciei, învăluie pagina. În echilibrul clasicului, aparent mai senin ca oricând, străfulgera uneori accente dramatice, amintind de neliniştea romanticilor.

Alcătuirea operei, cel dintâi eseu din literatura română, revelează structura acestei personalităţi de tip estet, creator de stil în integralitatea manifestărilor sale. Aici contează înainte de toate modul rostirii, iar acesta este singular în epocă: o scriitură dezinhibată, unde se trece cu eleganţă de la registrul grav la badinerie, de la solemnitate la familiaritate, unde, în locul unei severităţi profesorale, sunt preferate tonul bonom, gluma, persiflarea şi autopersiflarea. Valorificând modele livreşti şi populare în ingenioase alternări lexicale, Odobescu realizează, prin cizelarea relaţiei dintre cuvinte (arhaice, populare, neologice), efecte neaşteptate, de un pitoresc aristocratic. Imagist care refuză expresia cenuşie, el este deopotrivă un muzician ce frazează armonios, utilizând fie perioada cu arborescenta ei solemnă, fie enunţul oral, brevilocvent, cu o euritmie cristalină.

Opera literară

  • Scene istorice din cronicele Ţării Româneşti. Mihnea-Vodă cel Rău (1508-1510), Bucureşti, 1857;
  • Scene istorice din cronicele româneşti. Mihnea-Vodă cel Rău. Doamna Chiajna, Bucureşti, 1860; ediţia V, Bucureşti, 1894; ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Lovinescu, Bucureşti; ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Dima, Bucureşti, 1935; ediţie îngrijită şi prefaţă de N.N. Condeescu, Bucureşti, 1942;
  • Pseudo-cynegeticos. Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare la cartea „Manualul vânătorului”, Bucureşti, 1874; ediţie îngrijită şi introducere de Al. Busuioceanu, Craiova, 1932; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, 1935; ediţie îngrijită de Ion Pillat, Bucureşti, 1941; ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1947; ediţie îngrijită de George Pienescu, Bucureşti, 1971;
  • Istoria arheologiei. Studiu introductiv la această ştiinţă, I, Bucureşti, 1877; ediţie îngrijită şi introducere de D. Tudor, Bucureşti, 1961;
  • Moţii şi Curcanii. 1785-1877, Bucureşti, 1878;
  • Petre Ispirescu, Bucureşti, 1887;
  • Scrieri literare şi istorice, I-III, Bucureşti, 1887;
  • Petrache Poenaru, Bucureşti, 1889;
  • Le Tresor de Petrossa, I-III, Paris, 1889-1900;
  • Opere complete, I-IV, prefaţă de Ilarie Chendi, E. Carcalechi, Bucureşti, 1906-1919;
  • Basme, Bucureşti, 1908;
  • Câteva ore la Snagov, ediţie îngrijită de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1909;
  • Nicolae Bălcescu, ediţie îngrijită de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1925;
  • Opere literare, ediţie îngrijită şi introducere de Scarlat Struţeanu, Bucureşti, 1938;
  • Opere alese, I-II, introducere de Alexandru Iordan, Bucureşti, 1941;
  • Scrieri alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Mihăescu, Bucureşti, 1943;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Tudor Vianu, Bucureşti, 1955;
  • Scene istorice. Câteva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticos, ediţie îngrijită de George Pienescu, Bucureşti, 1961;
  • Pagini regăsite, ediţie îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1965;
  • Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Georghe Pienescu, Tudor Vianu, Virgil Cândea, prefaţă de Tudor Vianu; vol. II, ediţie îngrijită de Marta Anineanu, Virgil Cândea, prefaţă de Alexandru Dima; vol. IV, ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Babeş, studii arheologice Radu Harhoiu şi Gheorghe Diaconu; vol. V, partea I, ediţie îngrijită de Marian Ciucă şi Alexandru Avram, introducere de Alexandru Avram; vol. VIII-XIII, ediţie îngrijită de Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Rodica Bichiş, introducere de Alexandru Dima, Bucureşti, 1965-1996;
  • Pseudo-cynegeticos. Scene istorice din cronicele româneşti. Câteva ore la Snagov. Articole, ediţie îngrijită de George Pienescu, prefaţă de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1972;
  • Note de călătorie, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Popescu, Bucureşti, 1981;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită de Corina Popescu, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1995;
  • Mihnea-Vodă cel Rău. Doamna Chiajna. Pseudo-cynegeticos, ediţie îngrijită de şi postfaţă Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1997.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …