Alexandru Dobrescu

Alexandru Dobrescu (5 septembrie 1947, Botoşani) - traducător, critic şi istoric literar. Este fiul Anei (născută Bucur) şi al lui Tache Dobrescu, pictor şi scenograf.

Urmează liceul „August Treboniu Laurian” din Botoşani (1960-1965) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1965-1970). În anul 2001 a obţinut titlul de doctor în filologie cu teza Maiorescianismul în cultura română. A funcţionat ca redactor la „Cronica” (1970-1971), la „Convorbiri literare” (1971-1990) şi redactor-şef la aceeaşi revistă (1990-1995). Între 1993 şi 1997 este director al Editurii Mydo Center, apoi director al Muzeului Municipal din Iaşi şi profesor la Universitatea „Petre Andrei” din acelaşi oraş. A debutat publicistic în „Viaţa studenţească” în 1969, şi editorial, cu volumul Foiletoane, în 1979.

Deţinând rubrica de critică a criticii şi mai apoi cronica literară în cadrul „Convorbirilor literare” de-a lungul multor ani, Dobrescu s-a impus încă de la început ca un spirit justiţiar, de o francheţe şi o intransigenţă a opiniilor care deseori au şocat. Strânse în trei volume (Foiletoane, 1979-1984), acestea au făcut încă o dată dovada unui critic iconoclast, gata să ia în răspăr aserţiunile predecesorilor sau să contrazică preconcepţiile confortabil instalate în conştiinţa publică.

Astfel, în pofida aparenţelor, nu Titu Maiorescu este maestrul polemicii în perimetrul românesc, ci Constantin Dobrogeanu-Gherea, fiindcă, spre deosebire de cel dintâi, el ştie să dialogheze cu adversarul. „Maiorescu e oracular, Gherea e socratic.” De asemenea, Perpessicius nu îi pare nici pe departe de o bunăvoinţă aproape universală (aşa cum îl caracteriza Lovinescu), ci dimpotrivă, el adresează o „curtenitoare invitaţie operei de a lua loc în somptuosul fotoliu sub a cărui catifea aşteaptă un pumn de pioneze”.

Chiar valorilor consacrate în domeniul criticii (Şerban Cioculescu, Alexandru Dima, Mircea Zaciu, Constantin Ciopraga, George Munteanu) Dobrescu le reproşează fie inconsistenţa demersului, fie erori de informaţie sau chiar de construcţie. Stilul său deloc edulcorat ia uneori forme de o duritate extremă, ironia fiind împinsă până la sarcasm, ca în foiletonul dedicat lui I. Constantinescu. Rare sunt momentele când criticul nutreşte o nedisimulată admiraţie pentru un confrate sau altul, dar chiar şi atunci o mărturiseşte cu eleganţă şi măsură, ca în cazul lui Eugen Simion, al cărui stil critic îl impresionează pentru că este „profund personal, limpede fără superficialitate, ferm fără exclusivisme”.

Dacă în volumul de debut erau cuprinse mai ales cronici la cărţile de critică, în următoarele două volume de Foiletoane preocuparea se îndreaptă cu preponderenţă spre beletristică. Pornind de la ultima apariţie a reprezentanţilor generaţiei ’60 în poezie, Dobrescu nu face o simplă cronică a cărţii, ci, luând-o ca pretext al comentariului, întreprinde o adevărată radiografiere a întregii creaţii a autorului. Aşadar, un fel de micromonografii, de cele mai multe ori pigmentate de comentarii caustice. Acelaşi dar al formulărilor laconice, aproape aforistice, care se va regăsi în monografiile ulterioare, este prezent şi aici, validând un critic nu doar cu opinii proprii, dar şi cu un stil uşor recognoscibil.

Mergând deseori împotriva curentului, Dobrescu încearcă să ofere o altă imagine decât cea cunoscută asupra scriitorilor comentaţi. Astfel, Ioan Alexandru a devenit un „imnograf neîndurat, ale cărui volume vor creşte ca aluatul, până la proporţiile cărămizilor”; pe Dan Deşliu, având doar calităţile unui poet minor, „istoriile literare îl vor consemna, probabil, ca pe un Vlahuţă al jumătăţii din urmă a acestui veac” etc.

Tonul debutonat, dezinvolt, uneori chiar bătăios (ca în cronica demolatoare la cartea lui Dan Zamfirescu - Accente şi profiluri) se regăseşte şi în volumul al treilea de Foiletoane. Nici o inhibiţie în faţa valorilor consacrate, nici un rabat abaterii de la criteriul estetic. Sunt comentaţi mai ales scriitori de maximă rezonanţă ai momentului: Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Fănuş Neagu şi Ion Băieşu, dar nu sunt ignoraţi nici creatori aflaţi la început de carieră (Aura Muşat, Teodor Parapiru). Şi aici criticul nu se mulţumeşte cu o cronică a cărţii comentate, ci o încadrează fie în spaţiul mai larg al operei (ca în cazul scriitorilor consacraţi), fie în cadrul generaţiei, în speţă, optzecismul, caracterizat succint prin „prozaism acuzat, refuz (zgomotos) al întregului arsenal de efecte poetice în uz, ironie etc.”.

Câteva dintre ideile din Foiletoane se regăsesc în Introducere în opera lui Titu Maiorescu (1988). Într-un stil metaforic, uneori prea încărcat pentru „canonul” studiului critic („Apele receptării, o clipă transparente, se încarcă pe nesimţite de mâluri groase, prin care ochiul nu are cum pătrunde”), verdictul asupra „complexului” Maiorescu este totuşi corect, pendularea între admiraţie şi condescendenţă, recunoştinţă şi ingratitudine fiind vizibilă de-a lungul anilor în receptarea operei şi a vieţii. Accentele judicioase, observaţiile pertinente (precum acelea referitoare la sporadica preocupare de critic literar, exacerbată de mai toţi exegeţii) sunt dublate de izbucniri „antimaioresciene”, autorul suspectându-i pe criticii postlovinescieni (Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu), spre exemplu, de oportunism, când, la centenarul junimistului, şi-au declarat deschis aderenţa la doctrina sa estetică.

Dacă, de obicei, defectul unui exeget este prea marea apropiere, afecţiunea împinsă la idolatrie pentru subiectul abordat, nu acelaşi lucru se poate afirma despre Dobrescu. Departe de a-l supraevalua pe Maiorescu, dimpotrivă, el selectează acele trăsături caracterologice deloc favorabile „portretului robot” pe care încearcă să i-l întocmească. Ambiţia, dorinţa de a străluci, de a domina impunându-se mai totdeauna prin opoziţie fac din mentorul junimist, după opinia exegetului, un om lipsit de sentimente, de căldură, apreciat de semeni, dar nu şi iubit. Dionisiac, Maiorescu s-a vrut apolinic: „Ardeleanul coleric s-a adăpostit în armura englezului flegmatic”. „Masca” pe care Maiorescu a oferit-o contemporanilor l-a modelat, dar l-a şi mutilat, condamnându-l la „suferinţă, iubire şi ură”.

Mai apropiat afectiv de subiect se dovedeşte Dobrescu în Ibrăileanu - nostalgia certitudinii (1989), carte cu un titlu bine ales, reflectând exact esenţa studiului. Ibrăileanu, acest „predispus psihologic la devotament”, este constrâns nu doar la inconsecvenţe, dar şi la inadvertenţe faţă de propriile credinţe. În plus, îndoindu-se mereu de valabilitatea opţiunii, Ibrăileanu încearcă să obţină (indiferent în ce domeniu) o certitudine.

De altfel, şi în analiza romanului Adela - în epocă o adevărată revelaţie atât pentru critică, cât şi pentru publicul larg - accentele cad tot pe nevoia de certitudine. Uneori (ce e drept, nu prea des), Dobrescu se lasă sedus de propriile speculaţii privind locul în literatură al femeii sau al bărbatului (în jurul căruia gravitează totul), paranteze parazitare care încarcă inutil pagina. Conştient de acest balast, criticul îl marchează cu umor: „Am închis paranteza din paranteză”. Acesta este stilul (deseori aproape oral) al unui critic ce se înscrie în seria „nonconformiştilor”, gata să atace tabuurile, să comute sau chiar să disloce locurile comune vehiculate cu insistenţă şi intrate, ca atare, în conştiinţa receptorilor.

Opera literară

  • Foiletoane, I, Bucureşti, 1979; II-III, Iaşi, 1981-1984;
  • Introducere în opera lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1988;
  • Ibrăileanu - nostalgia certitudinii, Bucureşti, 1989;
  • Maiorescu şi maiorescienii, Bucureşti, 2003;
  • Legea lui Arhimede, Timişoara, 2003.

Antologii, ediţii

  • I.L. Caragiale, „Moftul român”, prefaţa editorului, Iaşi, 1991;
  • Detractorii lui Mihai Eminescu, prefaţa editorului, Iaşi, 2002;
  • Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, I, Iaşi, 1995.

Traduceri

  • Jean-Marie Gujan, Arta din punct de vedere sociologic, Bucureşti, 1991.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …