Alexandru Dima

Alexandru Dima (17 octombrie 1905, Turnu Severin - 19 martie 1979, Bucureşti) - comparatist, traducător, teoretician, critic şi istoric literar. Este fiul Terezei şi al lui Alexandru Dima, mecanic la CFR. A urmat liceul în oraşul natal, absolvind apoi Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti (1925-1929); îşi ia licenţa având ca specialitate principală filosofia şi, complementar, limba şi literatura italiană. După câţiva ani de activitate didactică la Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, se specializează în estetică, istoria artelor şi etnografie la Berlin (1936-1937) şi Munchen (1938-1939).

În 1938, obţine titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Bucureşti cu teza Conceptul de artă populară, care va fi tipărită în 1939. Lector de limba şi literatura română la Universitatea din Viena (1942-1943), este atestat în 1945, la Universitatea din Iaşi, titular al Conferinţei de estetică literară, pe care o suplinise în 1944. După 1948, va ţine aici cursurile de teoria literaturii şi literatură universală şi comparată, funcţionând în paralel şi ca director al Centrului de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Academiei, până în 1966, când îi urmează lui Tudor Vianu ca şef al Catedrei de literatură universală şi comparată de la Universitatea din Bucureşti, de unde se va pensiona în 1975.

Între 1967 şi 1973 este şi director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”. A făcut parte din conducerea periodicelor „Datina” din Turnu Severin (unde debutează în 1925), „Provincia literară” din Sibiu (1932-1934) - aici a îndrumat Gruparea intelectuală „Thesis” -, „Transilvania” (1934-1940), „Iaşul literar”, „Cronica” şi „Revista de istorie şi teorie literară” (1967-1973).

A fost membru corespondent al Academiei (din 1964) şi, de la fondare, membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. În calitate de coordonator, a participat la elaborarea mai multor lucrări colective: Istoria literaturii române (II, 1968), Istoria şi teoria comparatismului în România (1972), Dicţionar cronologic. Literatura română (1979) etc.

Pregătirea filologică, în funcţie şi de îndatoririle didactice, i-a îndreptat la început cercetările spre istoria literaturii române şi folclor. Scriitori din patrimoniul clasic românesc (Mihai Eminescu, Alexandru I. Odobescu, George Coşbuc) ori probleme teoretice referitoare la literatura populară şi cultă (Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, 1936, Conceptul de artă populară, 1939) îşi află interpretări şi rezolvări pertinente, nu o dată originale, în lucrările din perioada interbelică.

Spre sfârşitul intervalului, încep să se asambleze sintezele estetice: Fenomenul românesc sub noi priviri critice (1938), Gândirea românească în estetică (1943), Domeniul esteticii (1947), studii generalizante care, în prelungirea formaţiei filologice, vor face casă bună aproape două decenii cu cele de istorie literară: Concepţia despre artă şi literatură a lui G. Ibrăileanu (1955), Alecu Russo (1957). De prin 1960, prind un contur tot mai ferm preocupările de literatură comparată. Trei volume cu caracter teoretic şi aplicativ, la care se adaugă numeroase contribuţii publicistice, reprezintă un aport incontestabil la revigorarea mişcării comparatiste în România.

Cel dintâi, Conceptul de literatură universală şi comparată (1967), oricât ar părea de neomogen din punct de vedere tipologic şi tematic, este unitar în concepţie. Studiile teoretice referă lămuritor asupra conceptului în lumina ultimelor cercetări, asupra criteriilor generale ale universalităţii, virtuale şi reale, şi a categoriilor lor active - difuziunea, influenţele şi paralelismele. Cercetarea informează asupra principalelor direcţii de investigare, cât şi asupra tendinţelor care vizează extinderea abordării sistematice şi istoric-filologice.

Dima pune în acest sens accentul pe orientarea spre stilistică şi poetica generală, manifestând rezerve faţă de direcţia estetizantă a unor şcoli din străinătate. În studiile aplicative, stăruie, în schimb, asupra câtorva probleme, cum ar fi permanenţa realismului, ca şi asupra unor mari personalităţi (Denis Diderot, Nikolai Gogol, Thomas Mann etc.), încercând apoi să definească prin comparaţie specificul literaturii române, caracterizat prin relaţia cu folclorul, caracterul popular, natura ţării, valori etnografice, structura psihică etc.

Într-o altă carte, Principii de literatură comparată (1969), după ce înfăţişează istoricul disciplinei în străinătate şi la noi, autorul delimitează termenul de literatură comparată în raport cu celelalte ramuri ale „ştiinţei literaturii” şi cu obiectul de studiu (legături internaţionale, paralelisme şi caractere diferenţiale), socotind nepotrivită extinderea dincolo de sfera valorilor literare, ceea ce ar transforma disciplina într-o „filosofie comparată a culturii” sau o „ştiinţă generală a artelor”.

Prezentarea problematicii fundamentale se încheie cu concluzii privind utilitatea teoretică şi practică a disciplinei care, prin posibilitatea sintezelor comparatiste de tot felul, stabileşte diferenţiat contururile specifice literaturilor naţionale prin raportare la celelalte, construieşte o imagine generală a umanităţii din aspectele literaturilor particulare, aprofundează mai complex fenomenele literare şi cimentează legăturile dintre popoare. Completările de ordin teoretic, menite să expliciteze chestiuni asupra cărora nu s-a ajuns la unanimitate de vederi, fac din Principii de literatură comparată o contribuţie notabilă în contextul studiilor de specialitate.

În sfârşit, în ultimul volum, Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale (1973), pornind de la convingerea că aspectele naţionale ale curentelor literare le asigură universalitatea, Dima respinge cele două abordări antinomice, unilateralizante, potrivit cărora există fie numai curente internaţionale, care dezvoltă eflorescente în zonele de contact, fie numai curente naţionale.

Autorul se situează conciliant undeva la mijloc, admiţând întrepătrunderea celor două extreme înlăuntrul fenomenului de creaţie. Aserţiunile teoretice sunt demonstrate la obiect cu ajutorul istoriei literaturii române, ale cărei momente (epoci) apar alăturate comparatist de acelea europene. Deosebirile subliniază irepetabilitatea realităţilor româneşti care determină momentul apariţiei, ritmurile dezvoltării şi declinul curentelor respective, suprapunerile de conţinut, oricât de eterogene şi neunitare, îmbrăcând forme dintre cele mai variate.

Constantele internaţionale ale curentelor interferează catalitic cu particularităţile naţionale, care răsfrâng direct sau mijlocit împrejurările specifice şi caracterele etniei româneşti. Sunt cazuri când acestea capătă expresii cu valoare de unicat, explicabile doar prin condiţiile locale. Dima sugerează direcţiile pe care vor avansa în viitor cercetările din literatură comparată pentru a împlini majore finalităţi integratoare în cultura umanistică.

Opera literară

  • Tradiţionalismul lui Mihail Eminescu, Turnu Severin, 1929;
  • Aspecte şi atitudini ideologice, Turnu Severin, 1933;
  • Motive hegeliene în scrisul eminescian, Sibiu, 1934;
  • Al. Odobescu (Privire sintetică asupra operei şi personalităţii), Sibiu, 1935;
  • Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, Bucureşti, 1936;
  • „Cei mai rodnici ani ai vieţii” lui George Coşbuc. Poetul la Sibiu, Sibiu, 1938;
  • Fenomenul românesc sub noi priviri critice, Craiova, 1938;
  • Conceptul de artă populară, Bucureşti, 1939;
  • Sibiu. Cu 55 de figuri în text, Bucureşti, 1940;
  • Afinităţi elective: Titu Maiorescu şi Goethe, Bucureşti, 1940;
  • Gândirea românească în estetică, Sibiu, 1943;
  • Probleme estetice, Sibiu, 1943;
  • Drăguş - un sat din Ţara Oltului (Făgăraş), Bucureşti, 1945;
  • Domeniul esteticii, Bucureşti, 1947; ediţie îngrijită şi introducere de Petru Ursache, Iaşi, 1998;
  • Concepţia despre artă şi literatură a lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1955;
  • Alecu Russo, Bucureşti, 1957;
  • Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, 1962;
  • Conceptul de literatură universală şi comparată, Bucureşti, 1967;
  • Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1969;
  • Arta populară şi relaţiile ei, Bucureşti, 1971;
  • Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale, Bucureşti, 1973;
  • Dezbateri critice, Bucureşti, 1977;
  • Viziunea cosmică în poezia românească, Iaşi, 1982.

Traduceri

  • Paul Van Tieghem, Literatura comparată, Bucureşti, 1966;
  • Epopeea lui Ghilgameş, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Virginia Şerbănescu);
  • D.H. Lawrence, Femei îndrăgostite, Bucureşti, 1978.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …