Alexandru Davila

Alexandru Davila (12 februarie 1862, Goleşti, judeţul Argeş - 19 octombrie 1929, Bucureşti) - dramaturg. De origine incertă, probabil italiană dacă nu franceză, tatăl lui Davila, generalul Carol Davila, nu a dezminţit niciodată legenda potrivit căreia ar fi fost fiul pianistului Franz Liszt şi al contesei d’Agoult (scriitoarea franceză Daniel Stern). Pe linie maternă, Davila era o târzie mlădiţă a unei spiţe de voievod, mama lui, Ana Racoviţă, nepoată a lui Dinicu Golescu, trăgându-se dintr-o familie domnitoare. A început să înveţe în 1869 la şcoala comunală din Goleşti, trecând apoi la şcoala luterană din Bucureşti şi urmând cursurile gimnaziale (1873-1875) la Institutul de băieţi al lui V.A. Urechia.

Trimis la studii în Franţa, la Liceul „Louis le Grand” (1876-1880), el e un elev lipsit de ambiţie, ratând bacalaureatul din cauza „discursului latin”. Revenit în Bucureşti în 1881, este numit ataşat supranumerar la Ministerul Afacerilor Străine, pentru ca din anul următor să fie ataşat de legaţie la Roma (1882) şi Bruxelles (1883-1884). Promitea o bună carieră, însă după moartea tatălui său (1884) se retrage din diplomaţie şi, neaşteptat, acceptă funcţii cum ar fi aceea de inspector de poliţie în Bucureşti sau administrator al plasei Macin; în 1891 era controlor la serviciul arhitecturii de la Eforia Spitalelor Civile. Mai predase scurt timp, în 1882, literatura veche franceză la Azilul „Elena Doamna”. Cu una dintre eleve, Hortensia Keminger, se căsătoreşte în 1885, dar mariajul se desface după trei ani; fosta doamnă Davila va avea un rol în viaţa, sfârşită tragic, a lui A ianuarie  Odobescu.

În 1898 se îndrăgosteşte de Ana Pherekyde şi un Journal intime e martorul tristeţilor şi nădejdilor lui cotropitoare. Având, cum s-a spus, teatrul în sânge, era fatal aproape să ajungă în fruntea Teatrului Naţional (1905-1908, 1912-1914). Iniţiativele sunt ale unui reformator, la curent cu experienţele recente din teatrul apusean (Henry Irving, Andre Antoine, Firmin Gemier). Firea autoritară, impulsivă a directorului, maniera lui de a sfida cu superbie aristocratică ameninţările sau provocările îi aduc multe adversităţi. Au loc manifestaţii, chiar incidente grave, cum a fost acela din 13 martie 1906, din Piaţa Teatrului Naţional, când s-a cerut „franţuzitului” Davila să nu mai îngăduie reprezentaţii în franţuzeşte. Hărţuit de numeroşi neprieteni, Stăpânul, cum i se mai zicea, nu se pierde cu firea, luptându-se pentru modernizarea artei spectacolului.

El inaugurează tradiţia de a se deschide stagiunile cu o piesă românească, încearcă să echilibreze repertoriul făcând loc şi scrierilor autohtone, imprimă un nou stil de interpretare, bazat pe realismul psihologic. Cu un fler care nu dă greş, promovează o pleiadă de tineri actori (Tony Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Giurgea, Gh. Storin, Ion Manolescu), care îl vor urma atunci când, după primul directorat, îşi alcătuieşte o trupă ce devine cunoscută sub denumirea de Compania Dramatică Davila, inaugurată oficial în august 1909. Cu acest prilej, I.L. Caragiale trimite un instantaneu, Începem!.... În spectacolele companiei proprii, directorul era uneori şi actor, ba şi electrician, maşinist, recuziter sau pictor. Capabil să muncească încordat, până la uitarea de sine, se destinde în activităţi mondene şi sportive (automobilism, vânătoare, petreceri, vizite la Curte).

Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români (1909), este ales în 1911 în comitetul de conducere. În 1914 iniţiază Cercul bibliofil român, în anul următor, la 5 aprilie, un servitor încearcă să-l omoare în timp ce dormea, înfigându-i un pumnal până în creier. Tudor Arghezi publică, în „Cronica”, un necrolog, semn că se răspândise vestea morţii lui. Cu o constituţie robustă, rănitul supravieţuieşte, însă tot restul vieţii va rămâne ţintuit într-un fotoliu, neputând să scrie şi vorbind anevoios. O duce greu, un premiu naţional de teatru fiindu-i decernat când mai avea puţin de trăit. Ca o ironie a soartei, abia acum, în imobilizarea silnică la care e condamnat, i se oferă un răgaz pentru literatură. El dictează versuri, articole, amintiri. Din epistolele lui transpar deprimarea şi amărăciunea unui „învins al Vieţii”.

Primele încercări literare, nepublicate, ale lui Davila sunt în franceză - versuri şi proză, compuse fie dintr-o pornire spontană, fie ca exerciţiu livresc. După debutul din 1885, în „Revista literară”, cu stihuri româneşti, va mai colabora la „Epoca”, unde se serveşte şi de pseudonimul Bedecu, „Convorbiri literare”, „L'Independance roumaine”, la care foloseşte şi semnătura Theodore Floresco, „Literatură şi artă română”, „Sămănătorul”, „Adevărul de dimineaţă”, „România ilustrată”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Scena”, „Literatorul”, „Gândirea”, „Universul”, „Cultura poporului”, „Universul literar” etc. În 1896 editează „Revista sportivă”, iar în 1913, împreună cu N.D. Cocea, pune la cale reapariţia ziarului „Rampa”. În 1910 acceptă să facă parte din comitetul de redacţie al gazetei „Ţara nouă”.

Singularitatea acestui scriitor mult timp controversat şi contestat vine din aceea că, autor al unei capodopere a teatrului nostru istoric, Vlaicu Vodă (1902), restul producţiei lui literare pare, cu puţine excepţii, al unui diletant. Poet, uneori, în Vlaicu Vodă, poate şi în Sutaşul Troian, Davila nu este, altfel, decât un tehnician al stihuirii, dexter în combinaţii prozodice de o lejeră virtuozitate. Un oarecare ecou a avut Balada strămoşilor, în care „a neamului datină” şi gloria străbună sunt exaltate cu o energică afectare.

În memorialistica de tip anecdotic, două suveniruri, Robert Laurent şi Ahmed, păstrează ceva din duhul scrisorilor lui Ion Ghica. Câteva Amintiri din teatru nu puteau, desigur, să lipsească. În tuşe repezi, sunt creionate portretele unora Dintre cei răposaţi (Paul Verlaine, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale etc.). Sunt, între lacrimă şi surâs, miniaturi în care se exteriorizează un anume complex afectiv. „Anecdotele”, de fapt mărunte evocări, au câteodată haz, mai mult în orice caz decât „snoavele”, nişte „mucalituri” cam nesărate. Înzestrat cu bun gust, Davila e un intuitiv care îşi valorifică în speculaţii pertinente o experienţă trecută prin lecturi.

Din cronicile lui dramatice, ca şi din tratatul în formă epistolară Scrisori către actorul X, se desprinde o viziune marcată de idealism estetic: teatrul, ca manifestare a frumosului, trebuie să provoace o înălţare sufletească. Realismul pe care îl profesează, formulat convenţional („imaginea vieţii”), se nuanţează („iluzia realităţii”). E de înţeles că se arată reticent faţă de devierile în iraţional sau în „absurd” ale „şcoalei nordice”, îndeosebi. Ceea ce îl interesează într-un text dramatic sunt coerenţa logicii conflictului, concizia şi claritatea. În ceea ce priveşte interpretarea, cronicarul insistă asupra „intuiţiunii dramatice”, precum şi asupra rostirii, care trebuie să pară naturală, în aşa fel încât spectacolul să dea impresia veridicităţii. În dezacord cu „paradoxul” lui Diderot, actorul este privit ca o „păpuşă însufleţită”, ceea ce ar trimite la „actorul-marionetă” al lui Gordon Craig, dacă nu s-ar insista pe ideea că e „musai păpuşa să aibă suflet”.

În scrisul lui Davila aproape nimic nu prevesteşte şi mai apoi nici nu confirmă o piesă cum este Vlaicu Vodă, moment de graţie al unei inspiraţii ciudat de capricioase. Compunerile lui dramatice, mai toate, nu sunt decât nişte improvizaţii facile, efemeride destinate unor reprezentaţii mondene.

Le Cotillon (1900) e o frivolă, dar nu lipsită de graţie „bluette”, lucrată cu tehnica fluentă a farsei de salon. Basmul cu domniţa din vis („Adevărul de dimineaţă”, 1904) este o feerie muzicală, o pantomimă-balet cu personaje şi ambianţă de basm. Alte scenete („hora” Duda şi Mura, Vorbe de clacă, „povestiri de altădată”) rămân străine şi de teatru, şi de poezie.

Demnă de pana autorului lui Vlaicu Vodă apare, într-o măsură, doar tragedia în versuri Sutaşul Troian, din care e dus la capăt un singur act (apărut în „Rampa”, 1911) de fapt o continuare a proiectatei trilogii Mirciada (invarianta iniţială - Român Gruie), alcătuită din Vlaicu Vodă, Dan Vodă, Mircea cel Bătrân (ultimele două nescrise).

Cu fulgerări metaforice şi o cavalcadă a ritmului amintind de Scrisoarea III a lui M. Eminescu, în Sutaşul Troian învolburarea sentimentelor forţează tiparele convenţiei clasice. Vlaicu Vodă este o piesă cu un destin sinuos şi agitat, ca şi al autorului ei. În ziua premierei dramaturgul împlinea patruzeci de ani, şi acest debut târziu, precum şi alte împrejurări din viaţa lui au făcut să izbucnească un violent scandal literar.

După o notă strecurată în „Voinţa naţională” (1905), unde era perfid insinuată presupunerea că autorul lui Vlaicu Vodă ar fi profitat de un manuscris al lui Odobescu, se naşte ceea ce, în acelaşi ziar, Ilarie Chendi numeşte „legenda plagiatului” lui Davila. Detractorii se ivesc unul după altul (în „Viitorul”, „Flacăra”, „Dreptatea”), făcând „dezvăluiri” stupefiante, dar fără vreo dovadă decisiv incriminatorie. Campania s-a potolit, însă Davila va rămâne marcat. În corespondenţa lui, chestiunea e obsesivă, el mascându-şi cu greu un „complex” al paternităţii. Fineţea piesei Vlaicu Vodă - construcţie clasică în decor romantic - vine din rafinamentul psihologic, ca şi din dozajul atent strunit al energiilor în conflict. Dialogul se transformă într-o abilă artă a eschivelor, a mişcărilor înşelătoare, îndelung premeditate.

Voievod al unor vremuri de neguroasă restrişte, Vlaicu se înfăţişează într-o proiecţie arhetipală, ca un erou tragic al unor permanenţe istorice. Nevoit, sub ameninţarea unor grave primejdii, să acţioneze cu prudenţă, cu o imaginaţie perspicace a şansei şi a riscului, el valorifică, în tactica pe care o aplică, experienţa poporului însuşi, deprins de vitregiile istoriei să tacă şi să rabde, în aşteptarea unui prilej potrivit pentru ripostă. Sub semnul parabolei, drama evocă o adevărată, într-un fel miraculoasă ştiinţă a supravieţuirii, a rezistenţei inteligente - o defensivă activă întemeiată pe clarviziune şi înţelepciune a răbdării, pe un simţ acut al conjuncturii şi pe găsirea promptă a soluţiei izbăvitoare. „Machiavelismul” domnitorului presupune o supleţe continuă în faţa realităţii ostile, un stil politic prevăzător, denudat de slăbiciuni („mila e un preget”), justificat printr-o preacurată finalitate („Sfânt se face orice mijloc pentru-a ţării apărare!”).

Întâmplările, plasate într-un vag cronologic („pe la 1370”), se desfăşoară la Curtea de Argeş, cetatea de scaun a Ţării Româneşti. După lupte victorioase împotriva rigăi Ungariei, Ludovic de Anjou, zădărnicite printr-o uneltire a Doamnei Clara, mama vitregă a lui Vlaicu (Vladislav IV Basarab), acesta se vede silit să se retragă; mai mult, lăsându-şi ca ostateci la Gomneh sora şi cumnatul, aproape că îşi pierde orice libertate de acţiune. Cu un instinct de mare jucător, Vlaicu se repliază într-o indescifrabilă complezenţă, contrariind până şi pe cei mai apropiaţi, care ajung să-l suspecteze de trădare; însingurarea lui îndurerată ascunde însă cheia ingenioasei manevre la care părtaş va fi doar taciturnul sfetnic Român Gruie.

Cu o mască - poate prea accentuată - de smerenie şi falsă umilinţă, de resemnare şi molatecă supuşenie, Vlaicu îşi asumă rolul ingrat al unui domnitor aparent bicisnic, temător şi şovăielnic. Astfel poate urzi, la adăpost de rele, ţesătura unui plan pe care îl înfăptuieşte cu infinite precauţii. Unitatea de timp, generatoare de tensiuni şi reglând ritmurile piesei, este dată de cele trei zile obsedante („peste două zile, trei...”) pe care - refren temporizant - domnitorul le invocă mereu. E intervalul de care ostatecii sloboziţi din captivitate au trebuinţă pentru a se înapoia teferi în ţară.

Fragilitatea părelnică a lui Vlaicu, docilitatea lui pusilanimă, măgulelile, la care nu se zgârceşte, reuşesc să înşele într-o măsură vigilenţa Doamnei Clara, a cărei trufie, congestionată în egolatrie delirantă, o face să-şi piardă din când în când simţul realităţii. Agresivitatea insolentă a teribilei femei, maghiară de origine şi catolică fanatică, nu e doar urmarea unor prezumţioase veleităţi politice, exacerbate de o beţie a puterii. Maştera trebuie văzută - ca şi Vlaicu, de altfel - ca un personaj exponenţial, şi în consecinţă hipertrofie, ilustrând, cu accese de furibundă aroganţă, tendinţele expansioniste ale regatului maghiar.

Pătrunderea, cu substrat politic, a catolicismului provoacă, firesc, replica pământenilor de credinţă ortodoxă. Desconsiderând cu infatuare „datina”, temei spiritual al existenţei unui neam, Doamna Clara se lasă surescitată de visul nebunesc al oricărui agresor, ameţit de iluzia invincibilităţii sale - acela de a dezmoşteni un popor de sufletul lui adânc: „năzuinţe”, „doruri”, „vise”. Din spaţiul închis de sumbre orizonturi, pândit de forţe potrivnice, tentaculare, cârmaciul valah nu se poate despresura decât contractând utile alianţe (în primul rând, căsătoria Ancăi, sora domnitorului şi iubita lui Mircea Basarab, cu „kralul” sârb Simion Stareţ), menite să întărească neatârnarea ţării, ocrotind de factorii neprielnici „crucea, neamul şi moşia”.

Politica lui Vlaicu e, în condiţiile date, una de renunţări amare şi de sacrificii bine chibzuite, „cugetarea” primând, cu oricât de sfâşietoare urmări, asupra „simţământului”. Dacă voievodul nu are de ales, dilema tânărului Mircea tinde să se rezolve într-un alt fel, din momentul în care dragostea lui şi a Ancăi e jertfită, cu inevitabilă cruzime, întru reuşita calculelor reci. Apariţie surprinzătoare, „bătrânul” de legendă de mai târziu se înfăţişează deocamdată ca un june cu un caracter incert, răscolit de patimi contrarii - când îmboldit de delicate, cavalereşti sentimente amoroase, când răvăşit de „viziuni de mărire”, turmentat de elanuri tulburi, în care ambiţia lui nestăpânită hrăneşte bezmeticia sediţiunii şi declanşează excitaţia subită a loviturii ucigaşe. Pumnalul se opreşte în pieptul lui Român Gruie, şi Vlaicu, după ce îşi deplânge în fade lamentaţii devotatul slujitor şi tovarăş, hotărăşte ca asasinul să ia locul celui asasinat, ca Mircea, deci, să devină ceea ce fusese Român Gruie: „pavăza şi braţul” său.

Vlaicu, aşadar, îl absolvă pe nesăbuit, pedepsit îndeajuns prin spasmele conştiinţei şi hărăzit oricum, fiind viţă de Basarab, unui destin aparte, înşirând chinurile şi durerile ţării urgisite, monologul din final („Chinuri?...”) e o izbucnire nestăvilită a unor trăiri îndelung comprimate. Inexistente în textul de la premieră şi în acela al primei ediţii, din 1902, aceste versuri de 16 silabe (înrâurire hugoliană) au fost compuse pentru cea de-a doua ediţie, probă care a contat mult în „afacerea” tristă a paternităţii puse la îndoială.

O prezenţă enigmatică, dar de transparentă semnificaţie simbolică, este Român Gruie, „statornic reazăm” al domniei, acela care „pururi, cade jertfă”, întruchipând „strămoşeasca legătură dintre scaun şi popor”. Prin acest erou, persuasiv triumf al discreţiei, tot numai tăceri grele de înţeles, Davila încearcă intuitiv să sporească, aşa-zicând prin „amuţire”, posibilităţile de sugestie ale unui teatru altminteri discursiv. E ca o convertire dinspre retorism spre negaţia lui absolută - expresia pur gestuală, asimilată sistemului de semnalizări alegorice al dramei.

Opera literară

  • Le Cotillon, Bucureşti, 1900;
  • Vlaicu Vodă, Bucureşti, 1902; ediţia Bucureşti, 1929; ediţie îngrijită de Ion Nistor şi Constantin Ciuchindel, prefaţă de Constantin Ciuchindel, Bucureşti, 1988; ediţie îngrijită şi prefaţă de Claudia Dimiu, Galaţi, 1992; ediţie îngrijită şi postfaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1997;
  • Duda şi Mura, Bucureşti, 1917;
  • Din torsul zilelor, vol. I-II, Bucureşti, 1929, vol. III, ediţie îngrijită de V. Romano, Bucureşti, 1939;
  • Corespondenţă inedită, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Manu Bădescu, Cluj, 1973;
  • Vlaicu Vodă şi alte scrieri despre teatru, ediţie îngrijită de Dumitru D. Panaitescu, prefaţă de Marian Popa, Bucureşti, 1975.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …