Alexandru D. Xenopol

Alexandru D. Xenopol (23 martie 1847, Iaşi - 27 februarie 1920, Bucureşti) - filosof, istoric, sociolog, economist, teoretician literar, autor de versuri şi proză. Este primul născut din cei şase copii ai Mariei (născută Vasiliu) şi ai lui Dimitrie Xenopol, pedagog; Adela Xenopol şi Nicolae D. Xenopol îi sunt fraţi. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi vorbind câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea la Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director aproape 20 de ani al penitenciarului din Iaşi. După ce urmează primele clase la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala de la „Trei Ierarhi” cu învăţătorul I.A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Culianu şi Grigore Cobălcescu.

În 1867 este calificat primul la examenul de absolvire, iar în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filosofie la Berlin, datorită bursei oferite de societatea Junimea şi de PriMaria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filosofie (la Giessen). Participă la serbările de la Putna din august 1871, unde rosteşte o cuvântare publicată în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868. Intră, la Iaşi, în magistratură (mai întâi ca procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi concomitent face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În 1883, când la Universitatea din Iaşi se înfiinţează Catedra de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titular, fiind definitivat în 1886.

Între 1896 şi 1912 tipăreşte Istoria românilor din Dacia Traiană (I-XIII), la care lucrase 26 de ani. În 1899 imprimă la Paris Les Principes fondamentaux de l’histoire, studiu pe care un an mai târziu îl traduce în limba română, şi în 1908 îl retipăreşte, revăzut şi completat, sub titlul La Theorie de l’histoire. Ca membru fondator al Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, este ales preşedintele secţiei literare şi director al revistei „Arhiva”, iar în intervalele 1899-1903 şi 1906-1908 preşedintele societăţii. Din 1889 este membru corespondent şi din 1893 titular al Academiei Române, fiind în mai multe rânduri preşedinte al secţiunii istorice. Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris îl alege în 1901 membru corespondent; a fost, de asemenea, profesor onorific la Sorbona. Institutul Internaţional de Sociologie din Londra l-a cooptat membru titular în 1914.

A colaborat la cele mai importante periodice politice, ştiinţifice şi literare româneşti, precum şi la numeroase publicaţii străine, printre care „Revue historique”, „La Renaissance latine” şi „Deutsche Literatur-Zeitung”. După întoarcerea de la studii activitatea lui Xenopol este strâns legată de Junimea: în 1871-1872 va fi, pentru câteva luni, secretarul societăţii în locul lui Iacob Negruzzi; vreme de 4 ani (1871-1874) redactează procesele-verbale ale şedinţelor junimiste; până în 1880 este un conştiincios conferenţiar la „prelecţiunile populare”; „Convorbirile literare” îl au colaborator mai bine de două decenii, ultima dată în 1892. Totuşi, nu a fost niciodată un junimist. Opoziţia la ideologia grupării se manifestă încă din anii perioadei berlineze. Scrisorile către Iacob Negruzzi, articolele publicate în „Convorbiri literare” (Cultura naţională, Studii asupra stării noastre actuale) îl arată în dezacord mai ales cu unele idei ale lui Titu Maiorescu privind evoluţia politică şi culturală a societăţii româneşti.

Din 1878 se desprinde şi politic de junimişti, pentru a adera la gruparea liberalilor moderaţi, împreună cu Vasile Conta, iar ceva mai târziu la Partidul Liberal. Convingerile sale sociale îşi au rădăcina în paşoptism. Ca orientare politică, mai ales în chestiunea naţională şi în cea ţărănească, îl precedă pe N. Iorga. Cu deosebire creator se arată Xenopol pe terenul studiilor istorice şi filosofice. Istoria românilor din Dacia Traiană, operă monumentală, de o deplină obiectivitate ştiinţifică, este prima sinteză completă a istoriei naţionale. La Theorie de l’histoire îl situează în rândul fondatorilor europeni ai filosofiei istoriei. Aici, aproape în acelaşi timp cu filosofii germani Wilhelm Heinrich Windelband şi Heinrich Rickert, Xenopol demonstrează caracterul ştiinţific al istoriei.

Preocupările literare au în ansamblul activităţii lui Xenopol o pondere mult mai mică decât cele istorice. El situează literatura în cadrul istoriei ca pe o componentă a culturii naţionale, alături de limbă, tradiţii, moravuri şi artă. Distinge, între primii la noi, literatura „în sensul special”, restrâns, al cuvântului, deci ca artă, de cea în sens „general”, adică de totalitatea scrierilor, indiferent de natura lor. Literatura trebuie să fie în primul rând „frumoasă”. A doua trăsătură a ei, definită în directă descendenţă paşoptistă, este caracterul naţional ca sumă a ideilor specifice unui popor, spiritul său general. Totodată literatura este un produs individual, iar din determinarea mai mult sau mai puţin clară a individualităţii artistului provine originalitatea operei. Atunci când talentul şi forţa de creaţie depăşesc sfera naţionalităţii, literatura poate căpăta atributul universalităţii, în acelaşi timp ea are o profundă menire socială, fiind una din principalele cauze ale evoluţiei societăţii.

Xenopol crede chiar că evenimentele revoluţionare de la 1848 sunt, în bună parte, o urmare directă a dezvoltării literaturii române după 1840. Pentru el, scrierile literare nu pot avea valoare estetică atâta vreme cât nu exaltă „simţămintele” patriotice ale cititorului. De aceea, va privi cu neîncredere lirica erotică, pe care o socoteşte apanajul poeţilor minori. El a afirmat, în spiritul „Daciei literare”, strânsa legătură între literatura nescrisă şi cea cultă; creaţia populară a avut, începând din perioada formării poporului român, rolul de a forma, de a cizela şi de a conserva calităţile estetice ale limbii române; scriitori români din toate epocile au găsit în folclor un prim izvor de inspiraţie.

În consecinţă, Xenopol acordă o mare importanţă studierii şi culegerii exacte a literaturii populare. Fără a avea vocaţie critică, a găsit totuşi răgazul necesar pentru a discuta scrierile unor autori ca Gr. H. Grandea, Nicolae Gane, Matilda Cugler-Poni, Ana Conta-Kernbach şi Riria (Coralia Xenopol, născută Biberi, soţia lui). Cronicile, deşi conţin numeroase observaţii de bun-simţ, sunt mai curând o dovadă a precarităţii spiritului critic. Astfel, Xenopol îl apropie pe Nicolae Gane, ca poet, de Mihai Eminescu, Matilda Culger-Poni este considerată unul dintre cei mai mari poeţi români, iar Riria ar fi chiar genială. În ceea ce priveşte istoria literară, se dovedeşte mult mai obiectiv. Urmăreşte evoluţia literaturii în strânsă legătură cu evoluţia istorică a poporului român, cu realitatea socială şi culturală a fiecărei epoci, o atenţie deosebită dând genurilor şi speciilor. În cadrul unei perioade sunt căutate trăsăturile care o pot defini, creatorii care o pot reprezenta, scriitorilor li se trasează portrete sumare, dar veridice, interesante totuşi mai mult în plan social, deoarece nu surprind, cel mai adesea, trăsături morale sau artistice, ci motivele unei opţiuni politice, ale unei atitudini civice.

Xenopol şi-a semnat versurile şi pastelurile publicate în „Arhiva” I. Laur (1894-1899) şi Rama (1901-1902), aici întrebuinţând, mai rar, şi pseudonimul Vitold. Inspiraţia lui lirică provine dintr-o filtrare naivă a elanurilor intime, care ar fi putut să capete înfăţişarea adevăratei poezii erotice dacă nu ar fi copleşită de o retorică greoaie, vetustă, cu ecouri din Grigore Alexandrescu şi chiar din Costache Conachi. Se adaugă inaptitudinea de a folosi lexicul poetic adecvat şi lipsa oricărei preocupări pentru eufonia versului. Însemnările de călătorie din Carpaţii răsăriteni, Elveţia, Italia, Austria şi Germania, unele publicate sub pseudonimul Helvetius în „Voinţa naţională” (unde din 1885 e prezent şi cu articole, studii şi cronici), sunt lipsite de culoare, de emoţie în faţa frumuseţii peisajelor.

Xenopol priveşte numai cu ochiul unui călător minuţios şi dornic de instrucţie, care notează ce vede pentru a-şi completa informaţia. În schimb, puţinele pagini memorialistice, grupate sub titlul Istoria ideilor mele, transmit deseori ceva din sincera umanitate şi din experienţa de viaţă a autorului. A tradus destul de corect din Goethe (Hermann şi Dorotheea, versiune rămasă în manuscris) ori din flamandul Hendrik Conscience (Flori de câmp. Rosa cea oarbă, 1873). Cele câteva poezii tălmăcite din G. Fischer şi apărute în „Convorbiri literare” sunt semnate y, ca şi traducerea poeziei Enigma de Schiller.

Opera literară

  • Influenţa franceză în România, Iaşi, 1887;
  • Amintiri de călătorie, Iaşi, 1901;
  • Tablouri din natură, Iaşi, 1913;
  • Scrieri sociale şi filosofice, ediţie îngrijită şi introducere de N. Gogoneaţă şi Zigu Ornea, Bucureşti, 1967.

Traduceri

  • Hendrik Conscience, Flori de câmp. Rosa cea oarbă, Bucureşti, 1873.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …