Alexandru Cazaban

Alexandru Cazaban (6 octombrie 1872, Iaşi - 24 mai 1966, Bucureşti) - prozator. Tatăl lui Cazaban se numea Pierre Cazaban şi era fiul lui Francois Cazaban, originar din Carcassone, stabilit după mijlocul secolului al XIX-lea la Iaşi, unde era arhitect al oraşului. Cazaban învaţă la Iaşi, unde urmează, până în 1895, cursuri la Liceul Naţional. Mai târziu va frecventa doi ani Şcoala de Arhitectură din Bucureşti.

Fire nestatornică, se perindă prin tot felul de slujbe, fiind corector de ziar, desenator tehnic, învăţător de ţară, custode de moşie, agent veterinar, funcţionar în construcţii, conductor tehnic, inspector de vânătoare, funcţionar în domeniul pescăriilor, apoi într-un minister, membru în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune etc.

Începe să scrie în 1895, în timpul stagiului militar, când debutează cu o schiţă umoristică în „Moş Teacă”, revista lui Anton Bacalbaşa. La Iaşi, va edita revista umoristică „Bolta rece” (1899), scrisă numai de el, sub o puzderie de pseudonime. Mai bine de jumătate de veac va fi prezent în presă cu schiţe, povestiri, foiletoane, anecdote.

Publică în „Ţara” (1897), „Evenimentul”, „Secolul XX”, „Moftul român” (seria nouă a revistei lui I.L. Caragiale), „Zeflemeaua”, „Adevărul”, „Cronica”, „România ilustrată”, „Viaţa literară” şi „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia interesantă”, „Luceafărul”, „Viitorul”, „Dimineaţa”, „Minerva literară ilustrată”, „Ţara noastră”, „Ramuri”, „Actualitatea ilustrată” şi „Actualitatea”, „Ilustraţiunea română”, „Rampa” şi „Rampa nouă ilustrată”, „Flacăra”, „Viaţa românească”, „Cosinzeana”, „Minerva”, „Universul literar”, „Scena”, „Capitala”, „Solia”, „Revista pentru toţi”, „Sburătorul literar”, „România nouă” (supliment literar), „Adevărul literar şi artistic”, „Izbânda”, „Poşta ţăranului”, „Gloria României”, „Viaţa literară” (revista lui I. Valerian), „Universul”, „Revista vânătorilor”, „Munca literară”, „Imaginea”, „Curentul”, „Urzica” etc.

Cazaban deschide seria numeroaselor sale culegeri de proză scurtă cu volumul încurcă-lume, apărut în 1903, căruia îi succedă alte douăzeci, printre care Deştept băiat! (1904), Departe de oraş (1906), Chipuri şi suflete (1908), Oameni cumsecade (1911), între femeie şi pisică (1913), Păcatul Sfinţiei sale (1915), De sufletul nemţilor (1916), Doamna de la Crucea Roşie (1919), Intre frac şi cojoc (1922), Bodoreanca (1924), Pasărea rătăcită (1929) şi Povestiri vânătoreşti (1939).

Ultima antologie alcătuită sub supravegherea autorului este Deştept băiat!, din 1961. Se alătură prozei scurte romanul Un om supărător (1924), încercări dramatice (Năbădăile Cleopatrei, comedie într-un act; traducerea, în colaborare cu D. Nanu, a piesei Nunta lui Figaro de Beaumarchais şi altele), amintiri, interviuri.

În epocă, nu numai genul de literatură ilustrat de Cazaban este receptat contradictoriu, cu mare trecere la cititorul nepretenţios şi la o parte dintre critici sau dur sancţionat de cealaltă parte. Şi omul, figură a cafenelei bucureştene şi campion al şezătorilor literare, stârnea, cu înfăţişarea lui hirsută, pitorească, cu spiritul muşcător şi verva pe măsură, reacţii dintre cele mai diferite.

Situat de Tudor Vianu între ironişti şi umorişti, alături de I.A. Bassarabescu, D.D. Pătrăşcanu, Gheorghe Brăescu etc., Cazaban îşi susţine „excelenţa” mai cu seamă prin întinderea şi varietatea ambianţei umane pe care o circumscriu schiţele, povestirile, foiletoanele şi anecdotele sale. E o lume extrem de pestriţă, plasată „între frac şi cojoc” şi localizată în capitală, dar şi în oraşul de provincie ori în sat. Imaginea ei se compune linear, cumva stereotip, fără vreo surpriză privitoare la o posibilă schimbare a manierei jurnaliere, specifică.

Aici se agită de-a valma, surprinşi în câte un instantaneu realistic, politicianul, gazetarul, funcţionarul, învăţătorul, studentul, şeful, slujbaşul, soldatul, jandarmul, cârciumarul, primarul, notarul, moşierul, ţăranul etc. De fapt, Cazaban schiţează rapid, de preferinţă dialogic, câte un „chip” şi un comportament, tinzând să alcătuiască, din fragmente brute, inegale, un fel de mozaic caracterologic: escrocul, arivistul, parvenitul, impostorul, licheaua, nemilosul, descurcăreţul, nulitatea, flecarul, netotul, credulul, „speriatul” etc.

În momentul apariţiei acestor proze, a fost remarcată ca merituoasă atitudinea antilirică, sarcastică a autorului, care venea să se opună idilismului cotropitor al sămănătoriştilor. Dar bună parte din nenumăratele „chipuri şi suflete” încondeiate de Cazaban sunt de un maniheism inflexibil, iar în pagină se răsfaţă frecvent întâmplarea măruntă, anodină, faptul divers, o anecdotă, ceva hazliu sau chiar vulgar.

În caracterizarea drastică a lui George Călinescu - Cazaban „nu e un scriitor, ci un bun foiletonist” - temeiul e greu de contestat. Mai nimic nu vine la el dinspre invenţie şi prelucrare obiectivată. Precisă la nivelul detaliilor, observaţia rămâne ori nudă, seacă, plată ori ajunge să fie subminată de un criticism îngroşat, de vreme ce pornirea nediferenţiat caustică, gratuit necruţătoare nu poate fi reprimată. Cazaban pare să descindă mai degrabă din familia plebee a unor gazetari şi prozatori de la sfârşitul secolului al XIX-lea, interesaţi de „faptul de viaţă”, decât din stirpea lui I.L. Caragiale.

Opera literară

  • Încurcă-lume, Bucureşti, 1903;
  • Deştept băiat!, Bucureşti, 1904;
  • Cutreierând, Bucureşti, 1905;
  • Departe de oraş, Bucureşti, 1906;
  • Chipuri şi suflete, Bucureşti, 1908;
  • Băiatul lui Moş Turcu, Bucureşti, 1908;
  • Oameni cumsecade, Bucureşti, 1911;
  • Tovarăşul de drum, Bucureşti, 1912;
  • Între femeie şi pisică, Bucureşti, 1913;
  • Rozica, Bucureşti, 1913;
  • Ce nu se poate spune, Bucureşti, 1914;
  • Moş Trăscău, Bucureşti, 1915;
  • Păcatul Sfinţiei sale, Bucureşti, 1915;
  • De sufletul nemţilor, Bucureşti, 1916;
  • Dureri neînţelese, Bucureşti, 1916;
  • Doamna de la Crucea Roşie, Bucureşti, 1919;
  • La umbra unui car, Bucureşti, 1920;
  • Între frac şi cojoc, Bucureşti, 1922;
  • Bodoreanca, Bucureşti, 1924;
  • Un om supărător, Bucureşti, 1924;
  • Pasărea rătăcită, Bucureşti, 1929;
  • Domnul Iorga are haz, Bucureşti, 1932;
  • Povestiri vânătoreşti, Bucureşti, 1939;
  • Grija stăpânului, Bucureşti, 1949;
  • Din vremea aceea..., Bucureşti, 1951;
  • Văzute şi auzite, Bucureşti, 1958;
  • Deştept băiat!, ediţie îngrijită de Elena Beram, prefaţă de Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1961;
  • Chipuri şi suflete, îngrijită şi prefaţă de Ilie Dan, Bucureşti, 1973.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …