Alexandru Căprariu

Alexandru Căprariu (20 decembrie 1929, Cluj - 4 februarie 1988, Cluj Napoca) - poet. Este fiul Mariei (născută Rusu) şi al lui Alexandru Căprariu, funcţionar.

Face la Cluj studiile liceale şi Facultatea de Filosofie, absolvită în 1952. Elev al Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” în 1951-1952, este exmatriculat pentru lecturi interzise din Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Debutează cu poezie în „Almanah literar” în 1949 şi colaborează la „Steaua”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul” etc., semnând la începuturi şi poezii de circumstanţă, în ton cu epoca proletcultistă. Este redactor la „Tribuna” (1957-1969), director al Editurii Dacia (1969-1986) şi din nou redactor la „Tribuna”, unde ţine nu numai cronica literară, ci şi o „cronică sportivă”. În perioada de început a „Tribunei” a fost şi cronicar plastic şi dramatic.

Debutează editorial cu volumul de versuri Orizonturi (1963), urmat de Cercurile dragostei (1966), culegere de poezie intimistă, aşezată la încrucişarea unor influenţe diverse, nedecantate încă suficient. Următorul volum, Jurnal literar (1967) include cronicile literare semnate în „Tribuna”, pe marginea unor volume de Tudor Arghezi, Tudor Vianu, I.L. Caragiale, Ion Barbu, Adrian Maniu, Geo Bogza, Alexandru A. Philippide, Ion Negoiţescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vlasiu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Ion Brad, Virgil Teodorescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Titus Popovici etc. Cuminţenia critică este dusă aici până la extrem, de aceea rar se poate desprinde astăzi din paginile respective o propoziţie critică memorabilă, răsărind dintre truisme şi concesii făcute comandamentelor ideologice ale vremii.

Adevărata schimbare la faţă are loc odată cu volumul de versuri Mica autobiografie (1975), care face racordul la temele, motivele şi modul de a scrie poezie din perioada interbelică, urmat de Marea autobiografie (1979), Ochii de pretutindeni (1981), Ierbarul cu amintiri (1984), Asfinţiturile zilnice (1985) etc. Pentru Mica autobiografie primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, iar pentru Marea autobiografie pe acela al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca.

Din aceeaşi generaţie cu Alexandru Andriţoiu şi Ion Brad, de care îl leagă şi afinităţi temperamentale şi de atitudine poetică (apartenenţa mai pronunţată la tradiţie, la versul muzical şi la rafinarea livrescă), Căprariu traversează, ca şi confraţii săi, o anumită criză a limbajului şi a adeziunii la poezia oficială pentru a evolua - într-un mod mai decis decât ceilalţi - spre un intimism de substanţă, preocupat de marile teme ale existenţei: iubirea, lupta cu timpul, obsesia morţii, adeziunea la peisaj, raporturile cu transcendenţa.

Rezultă de aici o poezie a bucuriilor simple, solar-meditativă, bazată pe confesiunea spontană, ţintind refacerea trăirii imaginativ-fanteziste prin încorporarea realului în „mica” sau „marea” autobiografie. Exultanta în faţa frumuseţilor firii, trăirea frenetică a evenimentului cotidian, surprinderea candidă a devenirilor fireşti sunt componente ale unei poetici de jurnal existenţial, în care umbra înnegurată a morţii, presimţirea ei dureroasă fac loc treptat unei gravităţi de factură elegiacă.

Cantabilă şi sonoră, desprinsă din trunchiul unei tradiţii clasice de bună factură sau din cel al modernismului interbelic de tip tradiţionalist, poezia lui Căprariu se salvează de la caducitate prin transparenţa melodioasă a sonurilor, printr-o caligrafie discretă, prin spunere revelatorie. Experimente diverse, bine asimilate, vădesc o aplecare spre desăvârşirea formală, spre cizelare şi selectarea enunţului până la esenţial.

Delicat şi senzitiv, poetul încearcă să capteze un limbaj la fel de sugestiv ca şi percepţia concretă, vehicul pentru înţelegerea iniţiatică a sensurilor lumii. Pelerin modern, el este un homo viator prin clipa prezentă spre un tărâm al transcendenţei imaginare: „Ca o sălbăticiune rănită gonesc / prin ierburile înalte. Sângele meu regal // aruncă rubine prin florile albastre / şi gonesc, gonesc hipnotizat de o stea / încă nevăzută de nimeni”.

Poezia lui Căprariu are însă şi o altă faţă, în care predomină ludicul, tonul şăgalnic, jucăuş, histrionic. Viaţa e văzută ca o mare comedie (Revelaţie) în care „actorii schimbă măşti şi schimbă glume”, în care domneşte jocul grimaselor, al măştilor, al travestiurilor, ca formă de evaziune din perimetrul prea încrâncenat al existenţei, ca filosofie a fiinţei ameninţate.

Discursul liric vizează eradicarea răului, ceea ce presupune şi o radicalizare a limbajului moral, o conotaţie etică, purificatoare. Caracterizarea „Am fost şi rămân fiul străzii” din Mica autobiografie consemnează tocmai această opţiune atitudinală, căci, aici, din aglomerarea unor elemente comune, a unor fapte diverse, se construieşte o poezie de mare delicateţe.

Opera literară

  • Orizonturi, Bucureşti, 1963;
  • Cercurile dragostei, Bucureşti, 1966;
  • Jurnal literar, Bucureşti, 1967;
  • Povestea cu mielul, clopoţelul şi copăcelul, Bucureşti, 1968;
  • Mica autobiografie, Bucureşti, 1975;
  • În timp ce pământul se-nvârte, Cluj Napoca, 1976;
  • Marea autobiografie, Bucureşti, 1979;
  • Primăvară scandinavă, Cluj Napoca, 1980;
  • Ochii de pretutindeni, Cluj Napoca, 1981;
  • Ierbarul cu amintiri, Cluj Napoca, 1984;
  • Asfinţiturile zilnice, Cluj Napoca, 1985;
  • Cicatricile penumbrei, Bucureşti, 1987;
  • Reîntoarcerea menestrelului, Cluj Napoca, 1988;
  • Poeme, prefaţă de Petru Poantă, Cluj Napoca 1997.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …