Alexandru Busuioceanu

Alexandru Busuioceanu (10 iunie 1896, Slatina, judeţul Olt - 24 martie 1961, Madrid) - poet, eseist şi critic literar. Este fiul Alexandrinei şi al lui Alexandru Busuioceanu. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1920), doctor în istoria artelor (1925) al aceleiaşi Universităţi, cu o teză intitulată Un ciclu de fresce din secolul al XI-lea: San Urbano alia Caffarella, Busuioceanu face studii de specialitate la Viena, Roma şi Berlin (1920-1925).

Docent şi apoi conferenţiar universitar până în 1940 la Bucureşti, consilier al Colecţiilor de Artă Regale Româneşti, director al revistei „Lumina nouă” (1915-1916), alături de Constantin Modrescu, membru fondator şi colaborator constant al „Gândirii” până în 1941, este autor al câtorva volume de eseuri şi cronici literare deosebit de apreciate - Figuri şi cărţi (1922), Pârvan gânditorul (1933), Ethos (1941) - şi al unor semnificative lucrări de istoria artei, de la Pietro Cavallini şi pictura romană din secolele XIII şi XIV până la cea intitulată Les Tableaux de Greco dans la Collection royale de Roumanie sau la prima monografie despre Ioan Andreescu (1936).

Busuioceanu părăseşte România în 1942, când este numit, la cererea sa, consilier cultural al Ambasadei României din Spania şi, totodată, director al Institutului Român de Cultură de la Madrid. Se întoarce în ţară, pentru scurt timp, în 1943, stabilindu-se apoi definitiv la Madrid, de unde avea să ia, după 1946, nu o dată, atitudine făţiş ostilă faţă de regimul politic instaurat la Bucureşti. Înfiinţează la Universitatea din Madrid o Catedră de limba şi literatura română pe care o deţine pe tot parcursul vieţii sale.

În 1950, participă la Veneţia, ca reprezentant în delegaţia românilor din exil, la Congresul Societăţii Europene de Cultură, iar în 1953, semnează eseul Istorie şi destin în numărul special dedicat României de revista „Oriente”. În 1952 ia iniţiativa „reconstituirii” Societăţii Scriitorilor Români în exil şi a editării unei reviste a scriitorilor exilaţi, dovadă mesajul epistolar pe care îl adresează atunci generalului Nicolae Rădescu, lui Constantin Vişoianu şi lui Mircea Eliade (25 mai). Proiectul prinde contur, din păcate, abia după moartea sa, prin Societatea Academică Română şi prin „Revista scriitorilor români”.

Colaborează la cele mai prestigioase publicaţii culturale şi literare spaniole de după război, de la „Isla” şi „Platero” până la „Algaba” şi „Deucalion”, cu poeme, studii de istorie a artei, eseuri şi cronici de artă, traduceri din poezia română şi din cea franceză, prezentări ale unor personalităţi ale literaturii române moderne (Blaga şi Rebreanu).

Prin volumele de versuri Poemas pateticos (1948) şi Proporcion de vivir (1954), se impune ca unul dintre cei mai importanţi poeţi de limbă spaniolă. În acelaşi timp, este o prezenţă activă în publicaţiile culturale româneşti ale exilului, numele său fiind întâlnit mai ales cu eseuri şi versuri în „Luceafărul”, „Îndreptar”, „Caete de dor”, „Destin” şi „România” (New York) sau „Revue des etudes roumaines” şi „Revista scriitorilor români” şi „La Revue de culture europeenne”.

În colecţia de volume multiplicate prin şapirografiere a Editurii Cartea Pribegiei, semnează un Breviar de istorie a literaturii române. În 1963, într-o selecţie ce cuprinde, transpuse în româneşte, doar opt poeme ale ciclului Innominada luz (1949), George Ciorănescu îi publică o plachetă. Un prim volum de poeme scrise în limba română, organizate de autor pe cicluri, este tipărit la Paris, tot în 1963, într-o antologie, Fructul de a trăi, îngrijită şi prefaţată de Virgil Ierunca.

Poezia lui Busuioceanu este, în prima ei fază din anii interbelici, una de sorginte profund intelectuală, accentuând un anume vitalism de factură nietzscheană, ceea ce o apropie mult de sugestiile expresioniste şi de modelul, modelator în acest caz, al Poemelor luminii de Lucian Blaga. Ea devine însă, odată cu intrarea în exil a poetului, mărturie a unei tragice experienţe existenţiale, descoperind vibraţia cosmică a însingurării şi a examenului metafizic în căutarea rosturilor unui destin individual, dar şi istoric.

Nu întâmplător ciclul iniţial al versurilor din exil este cel al definirii Zodiilor (1947). Departe de a se deda doar „jocului şi exerciţiului poetic”, cum s-a spus (Virgil Ierunca), Busuioceanu scrie o poezie de meditaţie metafizică. El descifrează peste tot „semne”, căutând să prindă înţelesul magic al destinului: „Dar tu nu eşti pe cerul meu / zadarnic stelele colind / Doar gheara ta cum calcă greu / în jungla inimii o simt”, căci „eu caut în zenitul sumbru” nu altceva decât „cumpăna mare a vieţii mele”.

Alteori, scenariul liric implică invocaţia, ca în Luceafărul eminescian („Inorog cu norocu-mi coboară / şi te caut şi nu te găsesc”), iar întrebarea retorică disimulează mirajul metafizic: „Cine-n doi Peşti mi-a pus sorocul / şi-a scris în cartea vieţii mele / cu undiţa să-mi prind norocul / şi să mă fac pescar de stele?”

Tot din 1947 datează şi ciclul de poeme Înfrângeri, în care referirile la o conştiinţă istorică, coborârea în realitatea evenimenţială îşi fac simţită prezenţa, dar nu prin anecdotic, ci prin trăirea experienţei tragice a unei vremelnicii neprielnice. Veghea însăşi a eului liric e plină de presimţiri nefaste, denunţând isteria universală, rătăcirea prin neant, golul fiinţei. Când, în fine, „în răsărit se vestesc zori”, privirii i se dezvăluie „semn de oţel”, o „pasăre crudă” sfâşiind un nou Prometeu, a cărui icoană nu e alta decât cea a ţării răstignite („trupul tău răstignit cu braţele-n cruce / dintr-o zare-ntr-o zare”).

Cu Timp înalt, ciclu din 1948, Busuioceanu trece la confesiunea directă, poemele desemnând un univers interior nu lipsit de mizantropie, după cum observa Alexandru Ciorănescu. Moartea, ca eliberare în absolut, „nenumită lumină”, ce asigură instaurarea „într-un viitor veşnic, de cristal/fluidă goliciune fără noapte, fără trup”, constituie motivaţia dramatică a două dintre poemele de excepţie ale lui Busuioceanu, Trup curtean dumnezeiesc de trist şi Stingere.

Disoluţia în univers, cosmicizarea fiinţei, refuzul unei lumi ocolite de miracol alcătuiesc substanţa ideatică şi aspiraţia metafizică a celorlalte cicluri lirice, de la Semne şi noime (1948-1953) până la Mit (1953-1954) şi de la Aproximări (1954-1960) până la poemele intitulate Din Caietele de miezul nopţii, din aceeaşi perioadă. Un evident contrast se stabileşte constant între regimul solar al luminii - expresie simbolică a materializării Creatorului - şi dimensiunea telurică a nocturnului, de sub oblăduirea căruia poetul aspiră veşnic să evadeze, chiar dacă evadarea se opreşte neabătut în moarte; căci moartea nu înseamnă pierdere, ci recuperare; convingerea că „Totul începe din nou” - cum se intitulează de altfel un ciclu de poeme datând din 1956 - transformă întunericul hărăzit în aşteptare pentru o altă rodnică naştere.

Poezia scrisă în spaniolă de Busuioceanu, mai ales cea din Poemas pateticos - după cum remarca Virgil Ierunca în 1949 - dă la iveală şi o altă dimensiune lirică, aproape deloc vizibilă în versurile româneşti: cea sentimentală, dominată până la obsesie de plăsmuirea fantasmatică a femeii ideale, „descinsă de pe tărâmul florilor de zăpadă” (aluzie la un tulburător eveniment biografic). E o poezie a simţurilor şi a vibraţiilor erotice, dar eliberată de patimă, de pasiunea carnală, cu desprinderea de material specifică motivelor platonice.

Cel mai important studiu de mitologie şi istorie comparată a religiilor, conceput în perioada exilului său în Spania, este cel consacrat lui Zamolxis şi intitulat Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, cercetare rămasă neîncheiată şi publicată postum, în ţară (1985). Teoria de la care pleacă reputatul istoric al artelor în demonstraţia sa - singura până acum pe această temă - este mai puţin fantezistă şi înaripat poetică decât ar lăsa să se înţeleagă o asemenea incursiune „ştiinţifică”.

Într-o scrisoare către Mircea Eliade, din martie 1953, el precizează caracteristicile cercetării sale: „Mitul originar e «reziduu» istoric. Acţiunea lui e benignă, absorbită mai ales de religie şi credinţe magice. Mitul istoriografie e «germen». El e virulent şi îşi caută imediat încarnări concrete”. De la mitul istoriografie al Daciei, „o lume de vitejie sălbatică, de curăţire şi dreptate”, în fond „idee nostalgică a omului antic”, pleacă studiul, urmărind contaminările şi rezultatele prezenţei sale în cronicile medievale spaniole, fără să ajungă însă la o concluzie sau la lansarea unei ipoteze. Consideraţiile „daciste” ale lui Busuioceanu au rămas fără ecou chiar în plan românesc, ele surprinzând mai degrabă prin insolitul „descoperirii”. Mult mai interesant pare, în schimb, modul în care îşi concepe ilustrul istoric al artelor „breviarul” său de istoria literaturii române.

Eseul Literatură şi destin (inclus în 1948 în primul număr al revistei „Luceafărul”, iniţiată de Mircea Eliade la Paris, şi, conform specificării autorului, constituind chiar introducerea lucrării), demonstrează orientarea spre o istorie literară de factură tipologică, în care preponderenţă capătă trăsăturile definitorii ale literaturii, personalităţile şi operele reprezentând doar ilustrarea ideilor, expresiile grăitoare ale acestor idei. Spiritul românesc în evoluţia sa istorică îşi pune astfel în evidenţă, după Busuioceanu, fondul prin excelenţă liric, cu nostalgia şi sentimentul contemplativ al singurătăţii, în contrast evident cu înclinarea spre criticism şi ironie muşcătoare, cu înţelepciunea umoristică şi satirică de provenienţă orientală a literaturii noastre, dominată de fatalism şi de o experienţă a neşansei.

„Dacic, latin, bizantin - poate şi slav într-o măsură, dacă ideea însăşi de slavism n-ar fi atât de nebuloasă şi greu de definit -, el se distinge de al celorlalte popoare vecine şi se traduce în literatură prin expresii contrastante şi printr-o neîncetată nelinişte, care înclină forma de gândire românească către lirism şi către ethos.”

În această forma mentis, bizantinismul culturii noastre nu priveşte, arată autorul, numai un sens religios, ci şi „concepte sociale şi morale şi, în acelaşi timp, o ierarhie spirituală şi profană”, ce i-au conferit atât asumarea unui rol misionar în faţa expansiunii slavismului şi a tenebrelor de orice natură ale Orientului, cât şi orientarea esenţială şi salvatoare spre Occident. O asemenea dezbatere de idei presupune discutarea literaturii române în contextul european al celorlalte literaturi moderne.

Scriind Despre ironia românească şi descifrându-i notele specifice tocmai în trăsăturile latine ale spiritului nostru, Busuioceanu observă astfel, în substanţa aparent umoristică a manifestărilor culturii populare - în nastratinism, cu un cuvânt - precum şi în esopismul arghezian sau în hazul de necaz al lui Creangă, „o sfială, o tristeţe sau un gând”, „un anume râs” ce provine tocmai din zona de amestec a râsului cu plânsul.

Într-un alt eseu, Marsyas - un epilog, poate chiar partea de concluzii a breviarului său de istorie literară, autorul aduce în discuţie însuşi sensul tipologic, esenţial pesimist, al spiritualităţii româneşti. În figura tragică a sclavului dac ce asistă neputincios la sacrificarea satirului hiperborean prosternat la picioarele lui Apollo şi pedepsit cu jupuirea de viu pentru cutezanţa de a-l fi concurat pe zeu în muzică e descifrat destinul tragic al sufletului românesc, silit să-şi abandoneze sau anuleze mereu, prin injustiţia istoriei, valorile absolute ale creativităţii. Există în exploatarea unei astfel de parabole înţelesul dorului de nefiinţă, asumat de Eminescu, Vasile Pârvan sau Lucian Blaga, cei care - nu întâmplător - „iniţiază în literatura şi cultura noastră curentul către obârşiile cele mai îndepărtate ale mitului zamolxeian, regăsit în temperamentul şi în subconştientul rasei”.

O viziune sceptică asupra lumii filtrează şi fragmentele memorialistice sau confesive pe care poetul Timpului înalt le-a risipit în ultimii săi ani de viaţă în presa românească din exil, cu deosebire în lunarul „România” din New York.

Opera literară

  • Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922;
  • Pârvan gânditorul, Bucureşti, 1933;
  • Ethos, Bucureşti, 1941;
  • Poemas pateticos, Madrid, 1948;
  • Innominada luz, Madrid, 1949;
  • Don Juan Valera y Lucia Paladi, Madrid, 1952;
  • Proporcion de vivir, Madrid, 1954;
  • Utopia getică, Madrid, 1954;
  • Opt poeme din ciclul „Nenumita lumină”, traducere de George Ciorănescu, introducere de Alexandru Ciorănescu, Paris, 1963;
  • Fructul de a trăi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgil Ierunca, Paris, 1963;
  • Scrieri despre artă, traducere de Oana Busuioceanu, ediţie îngrijită de Theodor Enescu şi Victor Ieronim Stoichiţă, prefaţă de Ion Frunzetti, Bucureşti, 1980;
  • Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, ediţie îngrijită de Dan Sluşanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti, Bucureşti, 1985;
  • Istoria literaturii române, ediţia româno-spaniolă, îngrijită de Nicolae Florescu, traducere de Irina Dogaru, prefaţă de Alexandru Ciorănescu, postfaţă de Andrei Ionescu, Bucureşti, 1998;
  • Caietele de miezul nopţii (Jurnal. 1939-1957), ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Constantin Popescu-Cadem, Bucureşti, 2001;
  • Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţă (1942-1950), ediţie îngrijită, traducere şi introducere de Liliana Corobca, Bucureşti, 2003.

Traduceri

  • Rabindranath Tagore, Naţionalismul, prefaţă de Nichifor Crainic, Bucureşti, 1923;
  • Walt Whitman, Poeme, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1925.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …