Alexandru Bogdan-Piteşti

Alexandru Bogdan-Piteşti (13 iulie 1871, Piteşti - 10 martie 1922, Bucureşti) - publicist. Lăsa să se creadă că s-ar trage din neamul domnesc al Bogdăneştilor. Însă tatăl, Constantin Bogdan, era, se pare, un refugiat aromân din Ianina, ajuns, la Piteşti, primar şi deputat. Dintr-o familie boierească provenea, totuşi, mama, Domnica, născută Balotă. Este dat la şcoală în Piteşti, dar nu termină aici gimnaziul, ci îşi continuă învăţătura la Geneva, într-un colegiu catolic, apoi în Franţa. Între studii şi boemă epicurianul cam ezită, şi aşa se face că nu isprăveşte nici medicina (la Montpellier), nici literele şi dreptul (la Paris).

Încă în Elveţia compunea poezii, de factură modernistă, precum şi nuvele, şi ar fi colaborat la „Le Feu-Follet” şi la „L’Echo de Geneve et du Leman”. Descins pe malurile Senei, îşi găseşte timp să publice în „La Libre parole”, „La Brise du soir”, „L’Intransigeant”, „Le Figaro”, „Le Gaulois”, „Le Gil Blas” şi „L’Echo de Paris”. Cult, spiritual, cu o înfăţişare atrăgătoare, Bogdan-Piteşti se simte bine - şi se formează - în atmosfera artistică a Parisului simbolist şi decadent. Motivele exacte ale expulzării lui din Elveţia şi din Franţa nu sunt clare. În dosarele poliţiei geneveze era notat ca „dangereux”.

În 1898 se întoarce definitiv în ţară. Sigur de magnetismul propriei personalităţi, candidează în alegeri în judeţul Olt, dându-se drept fiul lui Al. I. Cuza; apoi, în 1900, intră iar în competiţie pentru colegiul al III-lea de Ilfov. În urma unui şantaj, încercat în 1913 asupra bancherului Mauriciu Blank, este arestat şi întemniţat. De acum, pentru el începe declinul. Marele păcătos nu va mai pătrunde în avanscenă, iar la moarte, momente groteşti pun punct final acestui destin singular şi oarecum enigmatic. Amestec de egoism şi generozitate, de sensibilitate şi grosolănie, Bogdan-Piteşti e o plămadă aparte, de ins cumva demoniac şi cabotin deopotrivă.

În „Seara”, ziar stipendiat se pare de Puterile Centrale, al cărui director şi proprietar a fost în 1913 şi 1914, publicistul mânuieşte un condei incisiv, încercând un anume deliciu, aproape că artistic, al ponegririi. Cinicul vede în juru-i, şi încă supradimensionate, păcate de care el însuşi nu pare să fi fost străin. E, în causticele lui ieşiri moralizatoare şi justiţiare, un alibi subtil şi, poate, dincolo de exerciţiul retoric, un gest de expurgare a unui subconştient mereu încărcat. Estet al viciului şi vicios al artelor, acest juisor cu rafinamente uneori echivoce s-a răscumpărat, într-o bună măsură, prin gesturile lui de mecena cu gusturi fine.

Frecventând la început cercul lui Alexandru Macedonski, şi-a alcătuit cu timpul un fel de cenaclu, la el acasă strângându-se o societate pestriţă, scriitori, pictori, ziarişti, sculptori (Constantin Brâncuşi, printre alţii), mulţi dintre ei famelici şi încă necunoscuţi. A înlesnit debutul lui Ştefan Petică. Îl descoperă şi îl susţine pe Ştefan Luchian; i-a încurajat pe Theodor Pallady, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu şi Iosif Iser. Judecăţile somptuosului libertin s-au bazat pe bun gust şi pe o intuiţie aproape impecabilă. Opera lui înseamnă mai ales climatul de elevaţie pe care a ştiut să-l creeze. Împreună cu alţii, a pus la cale prima expoziţie a artiştilor independenţi (1896) şi, peste doi ani, expoziţia internaţională a Societăţii de artă „Ileana”, pe care o fondează în asociere cu I.C. Bacalbaşa şi cu arhitectul Ştefan Ciocâlteu.

Cu I.C. Bacalbaşa, scoate o publicaţie de lux, „Ileana” (1900-1901), cea dintâi revistă românească de artă. Avea el însuşi veleităţi de plastician şi, cu o ocazie sau alta, a expus desene ce urmau să-i ilustreze volumul de poezii Sensations intimes, care nu a mai apărut. Într-un spirit de fineţe, a publicat (semnând şi Ion Duican) cronici artistice în „Revista orientală”, „Ileana” şi „Liga literară”, cerând artistului, nu fără afectare, o „operă de idei”, care să exprime o stare de suflet modernă. Excesiv şi în laude, şi în respingeri, Bogdan-Piteşti dezlănţuie o salvă de reproşuri asupra literaturii autohtone. Elitistul e însă consecvent în opţiunea lui pentru poezia simbolistă. Oricum, când scrie, e mai rigid şi mai subiectiv decât în critica orală, în care îşi risipea scăpărările de inteligenţă şi maliţiile, butadele enorme şi sentinţele autoritare.

A compus, numai în franceză, şi versuri (iscălind cu distincţie căutată Alexandre Bogdan-Piteşti, Alex de Piteşti), publicate în „Literatorul”, „Ţara”, „Revista orientală”, „Revista modernă”, „ Vieaţa nouă”, „Ileana” şi „La Roumanie”. E o poezie muzicală, cu tentă simbolistă. Sclipiri de aur şi licăr de ametiste, satin, brocart, velur şi parfum de roze dau o nuanţă de răsfăţ melancoliilor livreşti ale acestui „charmeur” dintr-o speţă bizară.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …