Alegerea şi constituirea Adunărilor ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească din 1857

Noile alegeri din Moldova au avut loc într-o atmosferă de puternic entuziasm al maselor. La sate, ţăranii mergeau la alegeri plini de bucurie. Unioniştii au învins pretutindeni cu o mare majoritate.

Începând de la 7/19 septembrie 1957 au avut loc şi în Ţara Românească alegerile, care s-au desfăşurat în aceeaşi atmosferă şi cu aceleaşi rezultate. În preajma deschiderii Adunărilor ad-hoc, în ciuda unei noi note turceşti, prin care Poarta îşi manifesta iarăşi rezervele faţă de Unire, mişcarea unionistă din Ţara Românească şi Moldova era stăpână pe situaţie. Lupta maselor şi curajul conducătorilor lor dăduseră depline roade.

În Adunarea ad-hoc a Moldovei, ca şi în cea a Ţării Româneşti, fuseseră aleşi toţi fruntaşii unionişti; dintre aceştia nu lipseau în Moldova Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alexandru I. Cuza, Anastase Panu, iar în Ţara Românească foştii exilaţi din 1848, în frunte cu C.A. Rosetti, Şt. şi N. Golescu, A.G. Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru etc. În cele două Adunări erau de asemenea alese figuri reprezentative ale ţărănimii ca Ioan Roată, Tănase Constantin, Mircea Mălăeru şi Gheorghe Lupescu.

Compoziţia socială a Adunărilor ad-hoc, deşi unionistă, era însă departe de a reflecta proporţional diferitele clase ale societăţii române. În amândouă Adunările, moşierimea avea majoritatea, mai ales că ei i se alăturau cea mai mare parte dintre reprezentanţii clerului, precum şi candidaţii al căror succes fusese asigurat în Ţara Românească de caimacamul Alexandru Ghica.

Elementele liberal-democrate şi liberal-radicale - care reprezentau, în general, interesele burgheziei şi în parte pe cele ale maselor populare - erau în minoritate; dar, mulţumită sprijinului larg pe care-l aveau din partea maselor, ele au reuşit să-şi impună deseori punctul de vedere în cursul dezbaterilor. Faptul că burghezia tindea spre înţelegere cu moşierimea a grevat asupra dezbaterilor Adunărilor ad-hoc, împiedicând radicalizarea lor şi îndeosebi adoptarea unei soluţii juste - în limitele dezvoltării social-economice a ţării - în problema agrară. Deputaţii ţărani, care se situau pe poziţia cea mai înaintată, nu aveau numeric nici un sfert dintre mandatele fiecărei Adunări.

Grupările politice din Adunările ad-hoc existente în întreaga perioadă a formării statului naţional erau următoarele: conservatorii, conservatorii moderaţi şi liberalii de diverse nuanţe (moderaţi, democraţi, radicali). Liberalii şi parte dintre conservatorii moderaţi activau în cadrul partidei naţionale de compoziţie eterogenă, a cărei unitate era dată numai de lupta comună pentru Unire.

Conservatorii, reacţionari, ostili progresului, în Moldova făţiş separatişti, reprezentau interesele marii boierimi. Ca şi conservatorii moderaţi, care acceptau să facă unele concesii burgheziei, dar voiau să păstreze boierimii poziţia predominantă, erau ostili rezolvării problemei agrare prin împroprietărire. Liberalii reprezentau îndeosebi interesele burgheziei şi ale boierimii liberale îmburghezite.

Vorbind despre seniorii feudali maghiari producători de cereale-marfă - în aceeaşi situaţie se găseau o bună parte dintre boierii din Moldova şi Ţara Românească - Engels arăta în 1847 că ei „se manifestă în parlament ca burghezi”. Liberalii democraţi şi radicali reprezentau, în mod limitat, şi interesele maselor populare. Liberalii militau pentru reorganizarea statului pe baze burgheze şi pentru libertăţile democratice, libertăţi care conveneau burgheziei şi care sunt o „consecinţă necesară a liberei concurenţe”.

Deşi grupările liberale se pronunţau pentru împroprietărire, deoarece interesele lor cereau „apariţia unei clase de ţărani liberi, de care burghezia are pretutindeni nevoie”, totodată ele erau stăpânite de „frica burgheză de a încălca cumva în mod revoluţionar vreuna din formele de proprietate”. Din dorinţa de a apăra proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie în general, burghezia liberală, deşi se pronunţa pentru împroprietărirea ţăranilor, susţinea totodată menţinerea marii proprietăţi moşiereşti.

Liberalii moderaţi, reprezentând îndeosebi moşierimea mijlocie, se temeau de mase, în special de cele ţărăneşti, ale căror revendicări nu voiau să le satisfacă decât în mică măsură. Celelalte două grupări liberale - în condiţiile inexistenţei proletariatului ca o clasă independentă - aveau o bază de mase puternică. Dacă liberalii democraţi îşi căutau sprijinul îndeosebi în masele ţărăneşti, situându-se, între liberali, pe poziţia cea mai înaintată în privinţa rezolvării problemei agrare, liberalii radicali se orientau spre burghezia mijlocie şi mică şi spre mica moşierime îmburghezită, căutând a folosi însă şi muncitorimea în formare.

Problemele dominante ale programului lor erau constituirea statului naţional şi organizarea statului şi a societăţii pe baze burgheze, lupta pentru libertăţi democratice. În schimb, ei - spre deosebire de liberalii democraţi - nu dădeau importanţă problemei ţărăneşti. Tot astfel, radicalii englezi, „pătură inferioară a burgheziei”, al căror program se limita la lupta pentru desfiinţarea legii cerealelor şi pentru liber schimbism, ca şi pentru lărgirea dreptului de vot, se opuseseră asociaţiei agrare preconizate de cartişti, care tindea la împărţirea marilor proprietăţi funciare din Anglia între muncitorii agricoli.

În anii luptei pentru Unire, liberalii radicali munteni, în frunte cu C.A. Rosetti, ca şi liberalii democraţi moldoveni, conduşi îndeosebi de Mihail Kogălniceanu, au avut ca trăsătură pozitivă faptul că au făcut apel la mase, organizându-le acţiunile. Un contemporan scria despre cei dintâi că „turburau societatea”, apelând la „poporul din clasele inferioare, tabaci şi alţi meseriaşi din Bucureşti şi de prin prejur”. Profesând un program avansat de revendicări, limitat însă în privinţa chestiunii agrare, ei au reuşit, în mod firesc, să strângă masele în jurul lor. Puterea grupării liberal-radicale stătea tocmai în această mişcare de mase pe care ea a reuşit s-o antreneze prin lozincile şi programele democratice pe care le enunţa.

Burghezia mijlocie, numeroase elemente ale moşierimii mici şi mai ales masele orăşeneşti au dat întregul sprijin conducătorilor acestei grupări. Dar, deşi militau împotriva rânduielilor feudale, pentru drepturi şi libertăţi burghezo-democratice, aceştia au căutat să canalizeze avântul revoluţionar al maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, să-l utilizeze în folosul burgheziei şi să limiteze dorinţa de dreptate socială doar la lupta împotriva privilegiilor boiereşti, şi aceasta nedusă până la capăt.

Deseori s-a putut remarca în cursul activităţii lor o discordanţă între programul şi lozincile lor radicale şi activitatea lor practică, întrucât, de fapt, ei reprezentau interesele burgheziei şi nu pe ale maselor. Liberalii radicali au fost determinaţi la această atitudine şi de faptul că în compoziţia lor intra, pe lângă reprezentanţi ai burgheziei mici şi mijlocii şi ai maselor orăşeneşti, şi o fracţiune a moşierimii liberale, condusă de I.C. Brătianu, care îi împingea spre înţelegere cu moşierimea.

De altfel, încă din 1848, cele două clase posedante, în ansamblu, tindeau spre înţelegere. O mare parte a burgheziei era legată de moşierime prin interese economice comune. Menţinerea marii proprietăţi moşiereşti era susţinută nu numai de stăpânii de moşii, ci şi de burghezii mari arendaşi, de comercianţii interesaţi în desfacerea produselor agricole, de cămătarii deţinători ai ipotecilor asupra moşiilor. Unele interese economice comune şi teama de lupta maselor împingeau cele două clase posedante spre înţelegere în problema agrară în dauna celor dintâi.

Divergenţele existau între cele două clase nu în jurul marii proprietăţi funciare, asupra menţinerii căreia ele erau de acord, ci în jurul împroprietăririi ţăranilor cu micile loturi pe care le aveau în folosinţă, împroprietărire respinsă de boierimea conservatoare, care voia să limiteze reforma doar la desfiinţarea servituţilor feudale. Cu toată lupta care s-a dat în Adunările ad-hoc între deputaţii liberali şi cei conservatori, cei dintâi bucurându-se şi de sprijinul deputaţilor ţărani, aceste adunări au fost o nouă etapă pe drumul spre compromisul care era în curs de închegare între burghezie şi moşierime şi care anunţa regimul burghezo-moşieresc.

Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească şi-au început activitatea prima la 22 septembrie / 4 octombrie 1857 şi cea de-a doua la 30 septembrie / 12 octombrie 1857. La deschiderea Adunării din Moldova, poporul a salutat cu bucurie pe deputaţii pontaşi, iar la Bucureşti, neţinând seama de ploaie, o mare mulţime s-a strâns în preajma Adunării. Masele se arătau hotărâte de a da tot sprijinul deputaţilor patrioţi.

Când s-a ajuns la alegerea biroului Adunării ad-hoc de la Iaşi, în acesta au fost desemnaţi membri ai Comitetului central al Unirii: Anastase Panu, Constantin Hurmuzaki, Constantin Rolla, Dimitrie Ralet şi Petre Mavrogheni. Vicepreşedinte a fost ales fruntaşul unionist Costache Negri; Kogălniceanu, şi el membru al Comitetului, se ţinea în umbră, pentru a nu înspăimânta pe deputaţii boieri, care-l ştiau partizan al împroprietăririi ţăranilor. Dar în cursul dezbaterilor el s-a dovedit un „factotum”, potrivit justei aprecieri a lui Ion Ionescu de la Brad.

La Bucureşti, conducerea Adunării a fost aleasă numai dintre membrii aripii stingi a partidei naţionale. Alături de vicepreşedintele Nicolae Golescu, au fost desemnaţi secretari C.A. Rosetti, Ştefan Golescu, Sc. Turnavitu, C.A. Creţulescu şi D. Brătianu. Tendinţa liberal-radicală a Adunării de la Bucureşti a fost pusă în evidenţă în primele şedinţe, când foştii domni Ştirbei şi Bibescu, acum deputaţi, îşi vedeau respinse toate propunerile, chiar şi în chestiuni mărunte de regulament.

După votarea Unirii a început însă să se remarce o regrupare a forţelor din Adunare în sensul unei coalizări a conservatorilor şi a conservatorilor moderaţi. Atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, deputaţii membri ai partidei naţionale ţineau şedinţe pregătitoare de lucru pentru a da un caracter unitar şedinţelor publice.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …