Alecu Russo

Alecu Russo (17 martie 1819, Străşeni, judeţul Lăpuşna, Basarabia - 5 februarie 1859, Iaşi) - poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar. Era fiul lui Iancu Rusul (sau Russul), proprietar de moşii, arendaş şi neguţător de cereale.

Învaţă acasă cu un dascăl grec, iar în 1829 este trimis în Elveţia, la Institutul „Francois Naville” din Vernier, lângă Geneva, unde rămâne până în toamna anului 1835. Receptiv la ideile democratice şi liberale care agitau Europa apuseană în preajma revoluţiei, el compune, în limba franceză, poeme celebrând revolta împotriva tiraniei. Scrise, probabil, la Viena, unde în 1835-1836 Russo ar fi făcut studii practice la o casă de comerţ turcească, aceste texte îi atrag expulzarea.

Întors în ţară, petrece un timp la moşia părintească din ţinutul Neamţului, după care, relaţia cu familia înăsprindu-se, se stabileşte la Iaşi. Asesor judecătoresc la Piatra Neamţ (1841-1844), va fi destituit ca urmare a repetatelor absenţe. Pentru unele aluzii îndrăzneţe din piesa Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional, se vede surghiunit la schitul de la Soveja. Consemnat acolo aproape două luni (februarie-aprilie 1846), Russo are şansa să descopere „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”, balada Mioriţa.

În 1848 se implică în mişcarea revoluţionară din Moldova, după înfrângerea căreia pleacă în exil, în Bucovina. De aici ia drumul Vienei, spre a face propagandă în favoarea Principatelor. În mai 1848 participă la marea adunare de pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj. Suspectat de autorităţile maghiare, la Dej e arestat şi trimis în prevenţiune la Cluj, fiind eliberat în urma intervenţiei unor prieteni. După câteva escale, în 1849, la Viena şi Paris, se întoarce la începutul lui 1851 la Iaşi, unde i se oferă un loc în Divanul Apelativ.

O vreme profesează avocatura, dar e concediat pentru că s-ar fi „sumeţit” contra stăpânirii. Iertat de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, îşi reia slujba în august 1853. În iulie 1856 e numit director în Departamentul Lucrărilor Publice, iar în septembrie - membru al Sfatului Administrativ. Renunţă nu după multă vreme, dar, ca să aibă din ce trăi, reia avocatura. În aprilie 1857 devine procuristul Băncii Moldovei. Cu sănătatea din ce în ce mai şubredă, se va retrage din viaţa publică. Se stinge de ftizie.

Modest şi de o discreţie rară, Russo nu a avut ambiţii de notorietate, ca om de condei. O bună parte a scrisului său s-a editat postum; cât despre antume, în afara unui singur articol de polemică literară (Critica criticii), iscălit A. Rusu, celelalte au fost semnate de obicei cu iniţiale sau, o singură dată, cu un pseudonim (Terentie Hora). Scriitorul a adoptat şi varianta Russo, cu o grafie sugerând pronunţia franţuzească a numelui său. În opera lui - redactată preponderent în franceză, limbă în care se exprima cu uşurinţă - lirismul amintirii se întrepătrunde cu proza de idei, febrilă şi tensionată. Elegiac sau reflexiv, scriitorul este în primul rând un memorialist.

În scrierea parţial autobiografică, neterminată, Amintiri („România literară”, 1855), imagini din copilărie şi adolescenţă se perindă într-o evocare melancolică, în care Russo, suspinând după anii care nu se mai întorc, idealizează - aşa cum procedează şi în Studie moldavă („Zimbrul”, 1851) - epocile de demult. Naraţiunea face loc reflecţiilor sociologice, psihologice sau filosofice, dominante, ca în Yassy et ses habitants en 1840 (Iaşii şi locuitorii săi în 1840), apărută postum.

Panorama Iaşilor oferă „un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filosof”. Când se sustrage reveriilor paseiste, Russo aruncă o privire ascuţită asupra societăţii contemporane, în care vechiul şi noul, orientalul şi occidentalul se întrepătrund, oferindu-i prilejul să se delecteze fixând tipuri şi moravuri, în ce au ele caracteristic. Avusese chiar de gând să scoată un volum de Moeurs moldaves.

Pasionat călător, îşi consemnează impresiile de voiaj: La Pierre du Tilleul, legende montagnarde, fragment d’un voyage dans la haute Moldavie en 1839 (Piatra Teiului), Le Rocher du Corbeau (Stânca Corbului). Şi în Amintiri contemplativul descoperă peisajul cu o sensibilitate proaspătă, simţindu-se atras de tot ce i se pare ascuns, misterios. În jurnalul de surghiun, Soveja, journal d’un exile politique en 1846, se manifestă, într-o variată gamă de tonuri afective, dispoziţia cogitativă, pigmentată de un umor ce glisează de la gluma aparent nevinovată la sarcasm.

Russo e întotdeauna mare amator să asculte şi câte o istorie palpitantă cu haiduci şi bandiţi. Ar fi scris el însuşi un fel de reportaj, Groază, ultimul haiduc român, apărut postum în „Columna lui Traian” (1873). Se încântă de poveşti şi basme, îi plac legendele. De beletristică ţine şi Holera (1853), o evocare realistă a cumplitei molime care bântuise Moldova pe vremuri. În litigiu de mai bine de 100 de ani, Cântarea României a fost atribuită, pe rând, lui Russo, lui Nicolae Bălcescu, precum şi amândurora.

Autor dramatic lipsit de şansă, Russo a compus două piese într-un act, care s-au pierdut: Băcălia ambiţioasă (jucată în ianuarie 1846) şi Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional (jucată în februarie, acelaşi an), care nu era doar o „scenă de haiduci”, ci, după spusele autorului, şi o satiră a melodramelor ce invadaseră scena. A făcut şi prelucrări de vodeviluri franţuzeşti.

Lucrarea Şezătorile la ţară s-a pierdut, la fel ca şi Reflexions politiques, ecrites dans la prison d’Edimburg. Miezul ideilor sale despre literatură stă - în spiritul „Daciei literare” - în credinţa că, trăgându-şi sevele din istorie, din realitatea autohtonă, din creaţia populară, ea cată să fie „expresia vieţii unei naţii”. Preţuitor al tradiţiei, ideea moştenirii culturale („clironomia părintească”) apare, la el, ca o consecinţă firească.

Pe de altă parte, precursor al junimismului prin criticismul său, scriitorul anticipează, prin şarjele împotriva „imitaţiei necugetate” şi a stricătorilor de limbă, campania pe care o va desfăşura Titu Maiorescu. Cerând unui critic să aibă o „giudecată nepărtinitoare”, el refuză să admită ceea ce numeşte „socotinţile judecătoreşti”. Unele chestiuni de măiestrie artistică, de stil, de formă şi compoziţie fac, de asemenea, obiectul preocupărilor sale.

Încercările de critică aplicată (despre Mihail Cuciuran sau Dimitrie Dăscălescu) sunt cu totul modeste. În ceea ce priveşte limba, prisma lui e una istorică, opusă celei raţionaliste, a cărturarilor ardeleni. În disputa filologică la care ia parte, polemizează îndeosebi cu „pedanţii”, cu „fabricanţii de sisteme”, recomandând ca sursă limba populară.

Cu aplomb şi cu nerv satiric, având şi darul formulării pregnante, denunţă ca aberante şi chiar ilare curente ca latinismul, purismul ori italienismul propovăduit de Ion Heliade Rădulescu. Polemica împotriva latinizanţilor ardeleni va continua în „Steaua Dunării”. Entuziast al creaţiei folclorice încă de prin 1839, într-o pornire romantică Russo începe să adune balade şi doine.

În studiul Poezia poporală, schiţând anumite generalizări asupra materialului cules, ajunge la o clasificare a poeziilor populare (cântece bătrâneşti, de frunză, doine şi hore), preluată şi de Vasile Alecsandri. Valoarea documentară a acestor producţii, păstrătoare ale limbii şi obiceiurilor străvechi, o cântăreşte în spiritul gândirii lui Herder („Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor”). Dar nici palierul estetic nu e cu totul neglijat. Liric sau retoric, ironic şi bătăios, scrisul lui Russo e nuanţat de un anume spirit de fineţe. Rostirea cu vibrări afective din evocări lasă loc, în proza de atitudine, discursului eseistic, pasionat, scăpărător de vervă a ideii.

Opera literară

  • Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908;
  • Piatra Corbului. Soveja, traducere de Vasile Alecsandri şi A.I. Odobescu, prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908;
  • Scrieri, prefaţă de Gheorghe Bogdan-Duică, Bucureşti, 1910;
  • Piatra-Teiului şi Iaşii în 1840, traducere de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1915;
  • Scrieri, ediţie îngrijită şi introducere de Petre V. Haneş, Craiova, 1937;
  • Scrieri postume, traducere de Vasile Alecsandri, A.I. Odobescu, Mihail Sadoveanu, ediţie îngrijită de Petre V. Haneş, Craiova, 1940;
  • Piatra-Teiului. Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1967;
  • Cugetări, ediţie îngrijită şi postfaţă de Mihai Zamfir, Bucureşti, 1977;
  • Scrieri literare, ediţie îngrijită şi postfaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1996.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …