Agricultura în Transilvania (1822-1847)

Dezvoltarea producţiei de mărfuri în agricultură era împiedicată de dreptul de proprietate feudală, de raritatea forţei de muncă liberă, de depărtarea pieţelor externe, de lipsa căilor de comunicaţie bune şi uşoare şi, mai ales, de slaba dezvoltare a pieţei interne.

Condiţia realizării unei producţii de mărfuri cu caracter capitalist, pe marea proprietate feudală, ar fi fost ca aristocraţia să-şi procure vite şi inventar propriu, iar muncile să le efectueze cu lucrători salariaţi, organizând întreaga moşie după modelul întreprinderilor industriale şi comerciale. Stăpânii de moşie însă, înglodându-se tot mai mult în datorii, au devenit în majoritatea lor, mai ales după conjunctura creată vremelnic de războaiele napoleoniene, incapabili să facă investiţii importante. Ei nu renunţă deci la prestaţiile iobagilor şi continuă să-şi exploateze domeniile cu munca servilă.

Care este caracteristica acestui sistem? Înainte de toate, moşierul se străduieşte să extindă suprafaţa rezervei senioriale (alodiului). Pentru aceasta trebuia însă să răpească pământul iobagilor săi. Dar alungarea iobagilor de pe loturile lor ar fi avut ca urmare pierderea robotei gratuite şi ar fi obligat pe stăpânii de moşie să-şi cumpere unelte proprii şi să se folosească de lucrători salariaţi. Pentru aceasta stăpânilor de moşie le lipsea capitalul bănesc necesar; sistemul de credit era greoi, dobânda extrem de ridicată.

Din aceste motive, nerenunţând la ideea extinderii rezervei senioriale, caută să lase iobagilor doar atâta pământ cât le este necesar pentru întreţinerea forţei lor de muncă. Prin noi hotărnicii, stăpânii de moşie acaparează pământurile desţelenite de iobagi, păşunile şi pădurile obşteşti. Producţia de mărfuri în creştere sporeşte necesitatea braţelor de muncă, fapt care determină pe stăpânii de moşie să pretindă şi mai multă robotă şi să nu recurgă decât în cazuri de extremă necesitate la angajarea pe moşii a unui număr mai mare de servitori anuali şi de zileri.

Acest sistem de tranziţie, prin care nobilii căutau să promoveze producţia de mărfuri şi acumularea de mijloace băneşti în cadrul feudalismului, poate fi observat, de pildă, pe moşiile familiei Miko din Secuime. Aici, tendinţa de acaparare s-a îndreptat mai ales asupra păşunilor şi pădurilor folosite în comun de către ţăranii liberi şi iobagi.

Stăpânii de moşii căutau prin toate mijloacele să stoarcă robota de la iobagi, cerându-le zile de muncă în schimbul îngăduinţei de a trece prin păduri, peste poduri sau drept răscumpărare pentru lemne etc. Căutau să câştige bani şi din cele mai mărunte roade ale moşiei. Încasau felurite taxe, vămi, punând mare preţ mai ales pe vechile monopoluri senioriale, cum era de exemplu cârciumăritul, valorificându-şi forţat produsele în cadrul domeniului.

Acum începe şi exploatarea mai intensă a pădurilor, care înainte aduceau prea puţin venit. De exemplu, familia Banffy a ridicat o manufactură de potasă în pădurile sale dome-niale de mai multe zeci de mii de iugăre din Sălaj, în munţii din comitatul Clujului încasă, după anul 1829, suma de 10.127 de florini din taxele pe cele 22 de sorturi de materiale lemnoase pe care le-a îngăduit ţăranilor să le prelucreze şi comercializeze. În 1847, sumele încasate din aceeaşi sursă se ridicară la aproape 40.000 de florini. În acelaşi timp, prin noi hotărnicii, încerca să pună mâna pe cele mai bune pământuri ale iobagilor, să le răpească pămân-turile provenite din defrişări etc.

Moşia familiei Wesselenyi din Jibou ocupa un loc important în privinţa modernizării agriculturii. Aici, rezerva seniorială era repartizată raţional pe culturi, iar productivitatea era sporită prin irigaţii şi întinse defrişări. Se introduse sistemul de rotaţie a culturilor, precum şi producţia de trifoi, lucerna, rapiţă şi se plantară noi soiuri de viţă de vie şi de pomi. Se întrebuinţau pluguri de fier de fabricaţie străină şi autohtonă, maşini de săpat şi treierat.

Herghelia din Jibou ajunse la un renume european, iar creşterea oilor de rasă permise negustorilor din Pesta şi Viena să cumpere anual de aici 10-12.000 de funţi de lână fină. Producţia de mătase, de fructe uscate, bere, rachiu şi fabricarea de potasă dovedesc încercările unor stăpâni de moşie de a-şi mări veniturile, industrializând produsele lor agricole şi forestiere.

Stăpânii de moşie care dispun de venituri mai însemnate cumpără pământuri din domeniile fiscale, mai ales în comitatul Arad, fac investiţii în creşterea animalelor - oi, bovine, porci - şi dezvoltă cultura tutunului. Ţăranii din satele de pe domeniul din Chişineu-Criş al arhiducelui Iosif, compus din mai multe sute de mii de iugăre, au fost despuiaţi de aproximativ jumătate din pământul arabil şi chiar şi de aşa-numitele „puste”, locuri bune de păşunat, rezerva seniorială fiind mărită şi prin canalizarea şi drenarea apelor. Interesul sporit pentru achiziţionarea de lână atrase la Chişineu-Criş negustori din Pesta, Bratislava, Şopron şi Gyor. Acelaşi lucru se petrece de altfel, şi pe moşiile din Pâncota, Ineu, Siria şi alte localităţi din comitatul Arad.

În Banat, comercianţi şi cămătari - între ei şi români - magnaţi austrieci şi maghiari, unii având şi funcţii înalte în stat, de asemenea cumpără moşii din rezerva domeniilor fiscale. Ei dispun de mijloacele necesare pentru dezvoltarea producţiei. Aceşti stăpâni de moşie nu mai puneau acum accentul pe redevenţele iobagilor, ci pe veniturile alodiale. Răspândirea mai largă a uneltelor şi maşinilor perfecţionate, introducerea de noi metode de cultivare, folosirea pe o scară largă a muncii salariate etc. au ca urmare creşterea însemnată a veniturilor băneşti, care, în unele cazuri, au atins sume de mai multe sute de mii de florini.

În ajunul revoluţiei burghezo-democratice, aşadar, au apărut şi în agricultura Transilvaniei forme de tranziţie de la moşia feudală tradiţională la întreprinderea agricolă capitalistă. Germenii producţiei cu caracter capitalist însă nu se pot încă dezvolta decât în cadrele vechilor forme feudale. În criza tot mai învederată, după cum am arătat, majoritatea stăpânilor de moşie voiesc să-şi consolideze situaţia prin menţinerea relaţiilor de producţie feudale, prin intensificarea exploatării iobagilor.

O parte a stăpânilor de moşie însă, al căror scop era creşterea producţiei pentru piaţă, îşi dădură seama ei înşişi că această situaţie nu mai putea dăinui. Condiţiile obiective de dezvoltare economică îi conving că, pentru a ieşi din criza tot mai vădită a agriculturii, robota trebuie înlocuită cu munca salariată, proprietatea eliberată de servituţile feudale şi transformată în proprietate de tip burghez, „aviticitatea”, în virtutea căreia moşia nobiliară era proprietatea inalienabilă a familiei, abolită, ca şi composesoratele asupra pădurilor şi păşunilor sau alte forme tradiţionale de coproprietare nobiliară care stânjeneau dezvoltarea creditului şi a relaţiilor capitaliste.

Dezvoltarea tehnicii agricole poate fi observată şi în rândurile ţărănimii. La expoziţiile societăţilor agricole - acum înfiinţate - sunt prezentate şi vite de ale iobagilor şi se formează centre renumite de cultură a legumelor şi a viţei de vie. În valea Mureşului şi a Târnavei, mulţi dintre stăpânii pe ale căror proprietăţi se cultivă viţa de vie iau ca exemplu metodele de cultură ale ţăranilor, în aceste decenii găsim ţărani care citesc broşuri şi articole de ziare, care se preocupă de înlocuirea vechilor metode de cultivare a pământului cu altele noi, mai avansate.

În general, semnele dezvoltării în agricultura ţărănească sunt mai frecvente în regiunile locuite de ţărani liberi, precum şi în părţile bănăţene, crişene etc. Una din cauzele acestei deosebiri a fost lipsa reglementărilor urbariale în Principatul Transilvaniei. În părţile de vest, urbariul a fost introdus pe vremea Mariei Tereza, iar în anii 1832-1836 dieta a reglementat şi mai precis raporturile dintre stăpân şi iobag, loturile (sesiile) ţărăneşti fiind fixate, pe când în Principatul Transilvaniei, chiar şi dieta din 1791 a lăsat la bunul plac al stăpânilor de moşie stabilirea întinderii pământului acordat iobagilor.

Nici o lege nu a abrogat valabilitatea vechilor dispoziţii din Aprobate şi Compilate, după care nobilul avea dreptul de a ciunti loturile iobăgeşti, fiind obligat numai la plata dărilor cuvenite după pământul iobăgesc luat. Aici şi robota era mai mare decât în părţile de vest. În general, ea era de 2-3 zile, câteodată chiar 4 pe săptămână, de cele mai multe ori munca iobagului fiind solicitată în lunile când şi în gospodăria ţărănească era cea mai stringentă nevoie de braţe de muncă.

În părţile de vest se prevedea posibilitatea de emancipare a iobagilor prin răscumpărare, ceea ce în Principatul Transilvaniei nu era posibil. Toate acestea au stânjenit mult dezvoltarea agriculturii ţărăneşti şi au contribuit în mare măsură la nemulţumirea ţăranilor exploataţi. Majoritatea ţăranilor deci sărăceşte tot mai mult şi sporeşte numărul celor ce sunt nevoiţi să-şi pună în vânzare singura lor marfă, forţa de muncă.

Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea ne lipsesc încă date precise privitoare la stratificarea produsă în rândurile ţărănimii iobage. Totuşi, este cert că în perioada aceasta numărul ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin a crescut. Despre această pătură se putea citi în articolul Proletariatul din ziarul paşoptist „Ellenor”: „Ca mâine la uşile noastre va bate o ceată de cerşetori. O ceată de cerşetori care a prins bâta în mână, nu pentru a-şi sprijini slăbiciunea, ci tăria ... Ce trebuie să facem cu această pătură nenorocită a poporului, care nu e mică la număr?”

O parte a jderilor, care, obiectiv, erau împinşi spre proletarizare, dispunea totuşi de pământ, fie de pământ iobăgesc, fie de pământ primit din rezerva seniorială. Majoritatea lor însă, încă înainte de 1848, caută să-şi asigure o bază de existenţă recurgând la diferite munci plătite. Dintre aceştia şi dintre membrii familiilor lor se recrutau argaţii marilor proprietari şi zilerii. Femeile lor se angajau cu miile să toarcă bumbacul şi lâna pentru manufacturile textile şi pentru atelierele meşteşugarilor. Sticlăriile stăpânilor de moşie, morile de hârtie, manufacturile de potasă, ca şi manufacturile nou înfiinţate în oraşe, îşi recrutau zilerii şi din rândurile lor.

Din ce în ce mai mulţi se ocupă cu industria casnică. Cu miile fac plutărit pe apele Someşului, Crişului, Arieşului şi, mai ales, pe ale Mureşului, se ocupă cu lemnăritul, cu cărăuşia, cu comerţul ambulant. sunt angajaţi în număr mare în special în activităţile industriale ce se dezvoltau în regiunile miniere. Mulţi însă nu-şi puteau asigura traiul nici în acest fel. Ei erau nevoiţi să ia drumul pribegiei pentru a evita foametea, mai ales după anii secetoşi sau cu recoltă slabă; drumurile erau pline de „vagabonzi”, de hoinari, de cerşetori lipsiţi de muncă şi de câştig.

În oraşele mari se înfiinţaseră aşa-numitele „case de muncă”, unde aceste elemente erau puse la munca forţată, la ţesutul păturilor şi la alte munci industriale fără plată. Producţia de mărfuri în agricultura Transilvaniei este deci în creştere. Sporeşte numărul ţăranilor care sunt nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă. Toate acestea agravează şi mai mult criza în care se află feudalismul în destrămare.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …