Agricultura în ţările române în anii 1848-1864

În agricultura Ţării Româneşti şi a Moldovei, la mijlocul secolului al XIX-lea continuau încă să predomine relaţiile feudale. Cu toate acestea, datorită dezvoltării forţelor de producţie şi, pe baza lor, a intensificării circulaţiei mărfurilor, pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură s-a accentuat în deceniul al şaselea.

Agricultura era principala ramură a economiei. Ea grupa (împreună cu „profesiile libere”) în 1860 în Ţara Românească 530.351 de capi de familie, respectiv 2.218.638 de locuitori dintr-un total de 569.464 de capi de familie şi 2.400.921 de locuitori, cât număra populaţia ţării. Chiar şi locuitorii oraşelor se îndeletniceau în bună parte cu muncile agricole; în 1860, din cei 310.246 de orăşeni munteni, 176.582 erau agricultori. De asemenea agricultura susţinea prin produsele ei aproape întreg comerţul extern. În 1864, Principatele exportau cereale şi vite în valoare de 370.330.698 de lei, în timp ce valoarea totală a exportului era de 401.005.807 lei.

Examinarea datelor statistice arată că atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească suprafeţele însămânţate cu grâu şi secară au crescut în mod substanţial în anii 1848-1864, în comparaţie cu perioada anterioară. Acest fapt este, neîndoielnic, urmarea creşterii producţiei de grâu pentru piaţă, căci producerea de grâu pentru vânzare este un „prevestitor al destrămării vechiului regim”. Moşierimea deţinea cea mai mare parte din teritoriu, iar la mijlocul secolului al XIX-lea principalul producător de mărfuri agricole era gospodăria moşierească.

În 1860, în Ţara Românească moşierii şi mănăstirile stăpâneau circa trei sferturi din suprafaţa ţării. În 1860, tot aici, 889 de moşii dădeau fiecare un venit de peste 1.000 de galbeni; 552 de moşii dădeau fiecare un venit de peste 1.500 de galbeni anual, iar dintre acestea 204 chiar de peste 3.000 de galbeni. Marea majoritate a celor 552 de moşii erau masate în judeţele Prahova (93), Ilfov (86), Ialomiţa (66) şi Dolj (47). Şi în Moldova existau latifundii: A. Moruzi dispunea în ţinutul Dorohoi de moşii în întindere de peste 17.000 ha. Flămânzii, moşia lui Mihail Sturdza, însuma peste 27.000 ha (cu un perimetru de 82 km) şi moşia Hangu din Neamţ cuprindea 63.000 ha. Nicu Ghica, Alecu Balş, N. Conachi-Vogoride posedau şi ei întinse latifundii.

Extinderea prin diferite mijloace a rezervei boiereşti, în dauna dreptului de folosinţă a pământului de către ţărani, a depăşit întinderea de o treime pe care Regulamentul organic a stabilit-o pentru stăpânii de moşii. În anii 1859-1860, în Moldova, din suprafaţa de 909 925 de fălci arături, vii, grădini şi livezi, rezerva boierească şi pământul răzeşesc însumau 627.380 de fălci, iar partea ţăranilor clăcaşi reprezenta mai puţin de o treime din total (282.545 de fălci); stăpânii de moşii şi răzeşii foloseau apoi 815.436 de fălci de fineţe şi imaş, iar ţăranii clăcaşi 374.962 de fălci.

În 1860, repartiţia dintre pământul aşa-zis proprietaricesc (inclusiv cel devălmaş) şi cel clăcăşesc din Ţara Românească era următoarea: aproape paritate în privinţa grădinilor şi păşunilor, 418.715 pogoane de fâneaţă proprietaricească, faţă de 591.341 de pogoane fâneaţă clăcăşească şi 1.705.302 pogoane arătură clăcăşească faţă de 868.938 de pogoane arătură proprietaricească. Totodată, în amândouă ţările continuau acţiunile de deposedare a răzeşilor şi moşnenilor de către stăpânii de moşii.

Gospodăria moşierească era marea producătoare de grâu. De asemenea, tot pe rezerva boierească se cultivau plantele industriale şi în special rapiţa. În 1860, proprietăţile funciare muntene dădeau un venit total de 4.719.952 de galbeni; 3.537.617 galbeni proveneau din cereale, 502.966 de galbeni din vii, 417.688 din mori, hanuri şi cârciumi, iar pădurile dădeau venitul minim de 91.529 de galbeni. Dar gospodăria moşierească avea o productivitate încă foarte mică.

În 1856, A.G. Golescu aprecia producţia medie din Principate la hectar la 7 hl, faţă de o producţie medie de 14,6 hl întâlnită în acea vreme în Franţa. Menţinerea relaţiilor feudale, nivelul tehnic inferior, productivitatea scăzută a muncii clăcaşilor, lipsa de capitaluri şi de mână de lucru liberă calificată frânau mult producţia agricolă. Creşterea producţiei de cereale-marfă pe moşii se efectua, în esenţă, prin intensificarea exploatării ţăranilor clăcaşi şi prin extinderea terenurilor agricole.

E drept că moşierii foloseau şi muncă salariată, însă în proporţie redusă, în 1860, ei utilizau în Ţara Românească 54.332 de zileri; dar, totodată, ei beneficiau de munca a 334.545 de clăcaşi, ceea ce arată că numărul acestora din urmă era de peste şase ori mai mare decât cel al zilerilor salariaţi. Totodată, dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial a dus pe unele moşii la un început de specializare a agriculturii pe ramuri de producţie.

Aşa, de pildă, moşia Sârca de lângă Iaşi se specializa în creşterea vitelor, în primul rând pentru nevoile oraşului, iar moşia Reuseni mai furniza pe lângă cereale, legume pentru capitala Moldovei. Un exemplu de moşie cu activitate agricolă-comercială intensă era Pomârla (Dorohoi) a lui Anastasie Başotă, care cultiva cereale pe 610 fălci arătură, avea o herghelie de 200 de cai, 1.000 de bovine, 1.000 de porci, 4.000 de oi merinos şi 100 de prisăci, o velniţă mare etc.

Arendăşia s-a extins în viaţa agricolă a Principatelor în această perioadă atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. Mare parte dintre moşii se arendau, îndeosebi moşiile statului şi ale aşezămintelor religioase. Astfel, în 1857, numai din suprafaţa de circa 583.000 de fălci proprietate mănăstirească, adică 25,4% din întinderea totală a moşiilor Moldovei, peste 90% era arendată. Arendaşii erau moşieri, negustori, funcţionari, în cazuri foarte rare răzeşi. Din 1855 au început să apară în Moldova asociaţii de arendaşi în care intrau şi cămătari, iar în Ţara Românească au luat fiinţă în anii Unirii, în special în oraşele dunărene, societăţi pentru arendări. Unele dintre aceste societăţi erau preocupate într-o oarecare măsură şi de îmbunătăţirea nivelului tehnic al producţiei.

Evenimentele revoluţionare din 1848 dovediseră că boierimea nu-şi mai putea menţine mult timp privilegiile feudale. În consecinţă, boierimea a încercat să devină proprietară absolută a moşiilor, deposedând ţărănimea, dar menţinând încă un timp relaţiile de clacă. Totodată boierimea a căutat să-şi menţină monopolurile şi drepturile feudale (dreptul vânzării de vin şi rachiu, dreptul de a vinde carne şi de a ţine prăvălii, morile, heleşteiele etc.).

În perioada analizată a avut loc în amândouă ţările o nouă reglementare a relaţiilor agrare, concretizată în legiuirile din 1851, care au rămas în vigoare până la reforma din 1864. Deşi aceste legiuiri n-au satisfăcut decât interesele boierimii conservatoare, ele au marcat, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, o nouă etapă pe drumul transformării proprietăţii feudale în proprietate burgheză.

În Ţara Românească, până la generalizarea învoielilor, ţăranilor li se acordau 3 pogoane de arătură, câte un pogon de islaz de fiecare vită (până la cel mult 5 pogoane) şi 3 pogoane de fâneaţă (pentru cinci vite, scăzându-se proporţional, în cazul unui număr mai mic de vite). Totodată, clăcaşii erau obligaţi la 22 de zile muncă cu nart, la 1/10 dijmă din produse şi 1/5 dijmă din fân.

Se desfiinţau slujbaşii volnici, ceea ce constituia pentru ţărani o reală uşurare. În Moldova, ţăranii primeau pentru folosinţa lor o falce şi jumătate arătură, 40 de prăjini fânaţ, 40 de prăjini păşune (cu 20 mai mult ca în redacţia din 1835 a Regulamentului organic) şi 10 prăjini pentru casă, ogradă şi grădină; pentru fiecare pereche de boi sau cai (până la maximum două perechi), ţăranii mai primeau 60 de prăjini de fânaţ şi 60 de prăjini de păşune.

Prin analogie se ajungea la o cantitate de muncă totalizată pe un an întreg şi exprimată în noua legiuire în suprafeţe de teren arabil ce aveau să fie arate, prăşite, secerate, cosite de către fiecare gospodărie ţărănească aşezată pe moşia boierului. Stăpânii de moşii au introdus această nouă reglementare a muncii, fiind mai avantajoasă pentru ei decât cea anterioară.

Prin aşezământ se confirma desfiinţarea dijmei prevăzute în „pravila pentru prefacerea dijmei în lucru” din 1848. Pentru boier era convenabilă convertirea dijmei - greu de strâns şi ale cărei produse erau deseori de proastă calitate - în muncă, pentru a produce pe rezerva boierească cât mai multe cereale-marfă. Pentru a justifica „dreptul” de proprietate absolută al moşierilor, se proclama dreptul de strămutare pentru ţărani, dar, în fapt, s-au pus condiţii grele pentru realizarea acestor strămutări.

Ţăranii erau datori să-şi anunţe mutarea cu şase luni înaintea efectuării ei. Aşezământul din Moldova, ca şi cel muntean, mai prevedea izgonirea ţăranilor „îndărătnici”, ceea ce dădea prilej la nenumărate abuzuri ale stăpânilor de moşii şi le îngăduia să izgonească pe sătenii care se împotriveau mai dârz exploatării. În Ţara Românească, strămutările ţăranilor nu puteau avea loc decât din 5 în 5 ani, anunţându-se cancelariei săteşti cu un an mai înainte şi săteanul achitându-şi obligaţiile faţă de proprietar şi stat.

Legiuirea din Ţara Românească numea pe ţărani „chiriaşi”, tocmai pentru a justifica aşa-zisul drept al boierilor asupra întregului pământ. În Moldova, aşezământul avea aceeaşi tendinţă; fără să prevadă textual că ţăranul era chiriaş pe moşia boierului, el sublinia că munca lucrătorului de pământ urma „a se analoghisi după valoarea pământului ce i se dă”, până când „năimirile de pământ se vor putea face prin alcătuiri de bunăvoie”. Aceasta arăta că şi în Moldova, ca şi în Ţara Românească, tendinţa principală a noii legiuiri era deposedarea completă de pământ a ţărănimii clăcaşe. Dacă boierii n-au îndrăznit să legifereze în mod expres exproprierea totală a sătenilor, aceasta s-a datorat numai fricii pe care o aveau de o răscoală în masă a ţărănimii. La aceasta se mai adăuga şi faptul că moşia boierească nu era încă deplin pregătită pentru o exploatare pe baze capitaliste.

Legiuirile din 1851, moment important în procesul acumulării primitive a capitalului în România, au reprezentat o încercare a moşierimii de a rezolva problema agrară în folosul ei, creându-se premise în vederea transformării proprietăţii feudale în proprietate burgheză. Se încerca să se netezească calea pentru transformarea moşierului în proprietar absolut asupra întregului pământ şi în acelaşi timp pentru proletarizarea ţăranului, declarat „liber şi stăpân” pe persoana şi forţa sa de muncă, dar şi „liber” de pământ. De altfel, şi ulterior, până în anii 1860 şi 1862, moşierii conservatori au căutat să rezolve chestiunea agrară în acelaşi sens, adică prin completa deposedare de pământ a ţărănimii, iar în aprilie 1864 ei nu acceptau sub presiunea maselor ţărăneşti decât o minimă împroprietărire.

Gospodăria ţărănească ocupa poziţia principală în complexul vieţii agricole din Principate, deşi majoritatea ţărănimii era supusă clăcii. Ţăranii clăcaşi produceau pe locurile legiuite sau pe prisoasele ce le aveau în folosinţă de la moşieri şi tot ei asigurau, în bună parte cu vitele şi inventarul lor, munca pe părţile rezervate de stăpânii moşiilor sau de arendaşi. O statistică din 1858 indică producţia de cereale din acel an în Ţara Românească rezultată pe părţile „locuitoreşti” ale moşiilor: 399.121 kg grâu şi secară, 1.752.562 kg porumb, 95.855 kg mei şi 187.755 kg orz şi ovăz.

Ţăranii erau aproape singurii cultivatori ai porumbului; tot ei cultivau pe locurile lor cea mai mare parte a meiului, orzului şi ovăzului şi cam o treime din producţia de grâu. În schimb, ei nu puteau aduce îmbunătăţiri agrotehnice importante şi nici nu puteau face culturi speciale, dată fiind situaţia lor grea, în condiţiile menţinerii relaţiilor feudale.

Ţăranii erau interesaţi - cum arată şi comisia Consiliului de Stat în 1864 - să întreprindă culturi „nu din cele mai mult producătoare de foloase, ci din cele mai puţin costătoare de cheltuieli”. Marea masă a ţăranilor, cu pământ tot mai redus, nu-şi putea acoperi necesităţile de hrană şi lua pământ în plus (prisoase) pe cale de învoieli apăsătoare de la moşieri sau arendaşi. Supuşi bunului plac al moşierilor şi arendaşilor, exploataţi, lipsiţi de hrană, ţăranii cereau rezolvarea problemei agrare prin sfărâmarea lanţurilor clăcii şi prin împroprietărirea lor.

În anii 1848-1864 s-a dezvoltat mai departe agricultura cu caracter comercial, în primul rând a crescut producţia cerealieră, prin întinderea terenurilor agricole cultivate şi sporirea producţiei de cereale pentru piaţă. Locurile de cultură au crescut în Moldova de la 876.212 fălci în 1849 la 1.493.394 în 1865. În Ţara Românească, în 1860, cam trei milioane din întinderea totală de 10.644 673 de pogoane a teritoriului muntean erau cultivate (terenuri arabile, vii şi grădini). Arătura era mai extinsă în judeţele Ialomiţa (279.289 de pogoane), Dolj (277.332 de pogoane), Ilfov (267 277 de pogoane). În ultimii ani ai perioadei analizate, sub impulsul pieţei, suprafeţele însămânţate au crescut într-un ritm mai grăbit.

În anul agricol 1863-1864, în preajma reformei, suprafaţa însămânţată pe teritoriul muntean era cifrată la 3.532.186 3/4 pogoane. Cele mai importante culturi, în necontenită dezvoltare, erau în amândouă ţările porumbul şi grâul. Recolta de porumb a fost în 1863 în Moldova de 1.635.102 kg, faţa de 364 349 kg în 1848, iar cea de grâu de 885.815 kg în 1863, faţă de 208.115 kg în 1850.

Într-o măsură mai restrânsă se cultivau: orzul, ovăzul, secara, rapiţa, fasolea, lintea, tutunul, cânepa, inul, cartofii etc. Creşterea animalelor a continuat de asemenea să aibă în anii 1848-1864 un rol însemnat în agricultura Principatelor. În 1860, Ţara Românească număra circa 2.000.000 de vite mari, circa 350.000 de cai, vreo 3.500.000 de oi, aproape un milion de porci şi peste 200.000 de stupi. În Moldova, numărul vitelor mari era evaluat, în acelaşi an, la 1.407.137.

Agricultura Principatelor producea din ce în ce mai mult pentru piaţă. Dar accentul se punea în această privinţă în sectorul gospodăriilor moşiereşti, căci legătura cu piaţa a majorităţii gospodăriilor ţărăneşti era slabă şi sporadică. Principalul venit al stăpânilor de moşii şi al arendaşilor rezulta din vânzarea cerealelor şi în special a grâului. În 1862, Principatele aveau disponibilă pentru export o cantitate de grâne echivalentă sau chiar superioară producţiei întregi din acel an a părţii muntene din ţară. Astfel erau disponibile pentru export: 1.118 115 kg grâu, 1.112.044 kg porumb, 385.533 kg ovăz şi orz, 73.909 kg secară, 5.825.390 de ocale fasole, 729.409 ocale tutun, 583.238 de ocale rapiţă, 599.487 de vedre de vin, 390.207 vedre de rachiu etc. În 1863 numai prin portul Galaţi s-au exportat 581.092 kg cereale.

Caracterul accentuat comercial pe care-l ia agricultura din Principate este ilustrat, între altele, prin apariţia unor societăţi agricole-comerciale cum ar fi Asociaţia agricolă română din Brăila şi Societatea de agricultură şi comerţ din Olteniţa, autorizate în 1862 şi 1863, care se ocupau de arendări, de o exploatare agricolă „sistematică”, precum şi de vânzarea produselor cerealiere. De asemenea, s-a intensificat desfacerea comercială a vitelor. În 1850 s-au exportat din Ţara Românească vite în valoare de 7.755.132 de lei, în 1852 exportul de vite a ajuns la 14.759.915 lei, iar în 1855 a atins cifra de 29.270.914 lei. Nu se exportau însă numai vite vii, ci şi produse din carne, a căror valoare se cifra la sume de milioane, în 1864, Principatele au exportat animale şi produse animaliere în valoare de 65.445.714 lei.

Transformarea industrială a anumitor produse agricole în mărfuri, destinate deseori şi exportului, era şi ea un alt semn al dezvoltării agriculturii cu caracter comercial. Se exportau însemnate cantităţi de rachiu, brânzeturi (caşcaval, burduf etc.), seu, pastrama şi cervişuri etc. În ultimii ani ai perioadei analizate, se tindea spre o valorificare în ţară a unor materii prime rezultate din unele culturi speciale. De asemenea, producţia de vin avea un rol însemnat; astfel, numai în Moldova, în 1863 - an cu o recoltă medie - erau disponibile pentru export 178.939 de vedre de vin.

Se remarca creşterea într-o anumită măsură a culturilor de plante industriale. Din 1858, Ţara Românească a început să exporte rapiţă. În 1858 exportul acestui produs se cifra la 500.000 de lei, în anul următor depăşea 2.600.000 de lei, pentru ca în 1860 să fie mai mare de 4.000.000 lei. S-a dezvoltat şi cultura tutunului, dar caracteristică este rapida dezvoltare a sericiculturii, atât pe locurile cultivate de ţărani pe seama lor, cât şi pe cele cultivate pe seama stăpânilor de moşii şi a arendaşilor.

În 1862 s-a obţinut în Moldova o producţie de 4.357 de ocale gogoşi de mătase şi 60 de ocale de seminţe de viermi de mătase. Gogoşile de mătase şi mai ales seminţele erau cumpărate de negustori străini (francezi, italieni etc.). Pentru a se sprijini creşterea viermilor de mătase, s-au luat măsuri pentru înfiinţarea unor pepiniere de duzi pe domeniile statului. Interesantă este şi iniţiativa luată în 1864 pentru a încuraja cultivarea bumbacului. Totuşi o dezvoltare mai mare a culturilor speciale era incompatibilă cu menţinerea relaţiilor feudale.

La mijlocul secolului al XIX-lea, pământul se cultiva, în general, mai ales cu uneltele provenite din inventarul ţăranilor clăcaşi. Aceste unelte erau rudimentare. Dezvoltarea tehnicii agricole era frânată mai cu seamă de existenţa relaţiilor de clacă, care ofereau mână de lucru moşierului sau arendaşului şi duceau la lipsa de interes a acestora de a îmbunătăţi uneltele agricole. Lipsa de capital necesar pentru achiziţionarea de maşini agricole, ca şi lipsa unor ateliere şi a unor specialişti pentru întreţinerea şi repararea acestor maşini au întârziat şi ele răspândirea unei tehnici mai perfecţionate.

Cu toate acestea, după 1848 se observa uneori o oarecare preocupare de perfecţionare a tehnicii pe unele moşii. De altfel, Lenin a arătat că progresul tehnicii în agricultură se poate manifesta chiar şi „printr-o simplă extindere a suprafeţelor însămânţate” sau „prin cultivarea rădăcinoaselor”. În Principate se înregistra la sfârşitul perioadei cercetate existenţa a 338.869 de care, 150.510 pluguri şi 804 maşini; iar statistic, pe ţară, la fiecare 10 familii reveneau 18 animale de muncă, 6 care şi 2 pluguri. Se remarca de asemenea o uşoară tendinţă de creştere a inventarului agricol şi a numărului de vite ale moşierilor.

S-au înfiinţat unele ateliere de reparat şi chiar de asamblat unelte şi maşini agricole şi au început să fie utilizate mai accentuat maşinile de treierat. Au apărut şi maşini de semănat, secerat şi vânturători pentru curăţatul grâului. În 1864, E. Grant a obţinut concesionarea unei şcoli ai cărei elevi trebuiau să înveţe să repare şi să conducă maşini agricole. Iniţiativa era bine venită, întrucât puţinele ateliere care existau nu puteau face faţă cerinţelor. D.P. Marţian observa în 1864 că văzuse pe la unele moşii, magazii pline cu maşini de treierat neutilizate din cauză că lipseau meşteri care să le repare.

Paralel cu iniţierea folosirii uneltelor de muncă perfecţionate, se constata în agricultură şi o îmbunătăţire a metodelor de muncă. Pe unele moşii au început să se ia măsuri pentru a se realiza oarecare îmbunătăţiri funciare. S-au făcut unele lucrări de îndiguire. În unele ţinuturi (Covurlui, Roman, Putna) s-a dezvoltat sistemul de irigare a grădinilor. Se constata practicarea în unele locuri a asolamentului trienal, îndeosebi în legătură cu dezvoltarea culturilor de rădăcinoase. Tot în această perioadă s-a redeschis şcoala de agricultură de la Pantelimon (1853), apoi, în anii Unirii, s-a organizat o şcoală de silvicultură şi alta de sericicultură; au apărut publicaţii agronomice; iar din 1860 au început să se organizeze expoziţii agricole pe ţară sau regiuni.

La sfârşitul deceniului al şaselea al secolului al XIX-lea, se constata un număr destul de însemnat de lucrători salariaţi la muncile agricole. Pe unele moşii erau angajaţi peste 100 de lucrători salariaţi. Ei erau folosiţi la toate categoriile de munci agricole şi îndeosebi la cele cu care se încheia ciclul anual de munci agricole. Cei mai numeroşi erau treierătorii, cosaşii şi secerătorii. Treieratul a fost una dintre primele operaţii pe care capitalul a smuls-o muncii de clacă. În afara lucrătorilor angajaţi la vite, se constata angajarea de specialişti pentru muncile anexe ale gospodăriei moşiereşti: grădinari, florari, prisăcari, căldărari, teslari la velniţe, morari şi, evident, argaţi, nelipsiţi pe moşiile boiereşti, unde numărul lor este în creştere.

Se întâlnea munca salariată şi pe unele proprietăţi mai mari ale răzeşilor. Lucrători salariaţi erau utilizaţi cu precădere acolo unde agricultura era mai dezvoltată şi mâna de lucru clăcaşă insuficientă sau acolo unde munci speciale cereau o calificare mai înaltă. Din cei 54.332 de zileri constataţi în 1860 în Ţara Românească, peste jumătate lucrau în judeţele Ilfov, Prahova, Dâmboviţa; în Romanaţi nu se întâlneau decât 449 de zileri, iar în Dolj 537.

În Moldova, munca salariată se extindea mai ales în judeţele din nord. Recrutarea muncitorilor agricoli salariaţi se făcea, fie angajând ţărani din localitate peste obligaţiile prevăzute de boieresc, fie angajând ţărani din alte judeţe plecaţi în căutare de lucru. Mai erau angajaţi ţărani fără obligaţia clăcii, ţigani, mazili sau unii dintre târgoveţii săraci. Semnificativă mai era venirea la muncă în Principate a numeroşi transilvăneni şi bucovineni, mulţi dintre ei trecând clandestin graniţa „prin vama cucului”. Aceşti emigraţi înmulţeau în mod substanţial numărul salariaţilor agricoli. Arendaşii şi proprietarii recurgeau la diferite mijloace de constrângere pentru a obţine cu preţ redus angajarea la muncă a clăcaşilor în timpul care le rămânea după îndeplinirea obligaţiilor de natură feudală pe moşie.

Relaţiile feudale din agricultura Principatelor nu mai erau compatibile cu caracterul forţelor de producţie. Lupta de clasă a ţărănimii şi noile elemente capitaliste care se dezvoltau în agricultură impuneau înlăturarea structurii ei feudale. Statornicirea unor noi relaţii de producţie în agricultură apărea ca absolut necesară şi ca iminentă.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …