Agricultura şi relaţiile agrare în Transilvania în secolul al XIII-lea

Ramura de bază a economiei agrare în Transilvania o constituia cultura cerealelor. Semănăturile erau împrăştiate în loturi peste tot hotarul, deoarece atât alodiul cât şi sesia iobăgească erau constituite dintr-un număr de mici parcele. În regiunile unde mai dăinuia obştea sătească, parcelele erau repartizate anual prin tragere la sorţi.

Treptat se va trece însă peste tot la proprietatea particulară, aşa că la sfârşitul secolului al XVIII-lea sistemul obştii va fi limitat mai mult la comunitatea pădurilor şi a păşunilor. În părţile muntoase, mai ales prin munţii Zarandului şi prin satele din pădurile văii Mureşului, s-a menţinut şi în epoca aceasta sistemul ocupării libere a pământului obţinut prin defrişare. Odată ce pământul lăzuit îşi pierdea fertilitatea, se tăiau alte păduri în vederea cultivării cerealelor.

În agricultura Transilvaniei se practica mai ales asolamentul bienal. Hotarul se împărţea în două, o parte fiind cultivată cu cereale, iar cealaltă era rezervată pentru păşunatul vitelor mari, al porcilor şi al oilor. Asolamentul trienal la extindere mai mare abia către sfârşitul veacului al XVIII-lea. În acest caz, pe o parte a hotarului se cultivau cereale de toamnă, altă parte era semănată cu plante de primăvară, iar ultima rămânea nelucrată.

În cultura pământului se întrebuinţau, îndeobşte, uneltele moştenite din vremurile anterioare. Plugul, cu brăzdarul şi fierul lat din metal, era foarte greu, aşa că pentru folosirea lui era nevoie să fie înjugaţi 4 sau chiar 6 boi. Chiar în acest chip, pământul nu era brăzdat mai adânc de câteva degete. Pământul nu era gunoit decât în cazuri rare, deoarece vitele se ţineau mai mult la păşune decât în adăposturile de pe lângă casă.

La recoltarea păioaselor se folosea de obicei secera, iar la treierat îmblăciul, unealtă compusă din două bucăţi de lemn legate între ele cu o curea. În părţile dinspre apus ale Transilvaniei, la treieriş se folosea mai mult calul, care, legat de un stâlp, se învârtea în cerc şi călca spicele aşezate pe aria dinainte pregătită. Nivelul tehnic scăzut, precum şi metodele de muncă înapoiate aveau ca rezultat o productivitate redusă a solului.

De pildă, între 1726 şi 1788, în satele de pe domeniul Făgăraşului, producţia grâului nu a sporit cu nimic. Se recolta aci abia de trei ori sămânţa, iar în unele locuri cu solul mai arid se aduna şi mai puţin. O situaţie asemănătoare se întâlneşte şi în alte părţi muntoase, cum era regiunea Munţilor Apuseni. Bineînţeles, în văile râurilor şi pe câmpie, productivitatea era mai ridicată.

În secolul al XVIII-lea se va extinde tot mai mult cultura porumbului, plantă cunoscută, de altfel, încă din veacul precedent. La început, porumbul a fost cultivat numai pe lângă casă, pentru ca mai târziu să fie semănat tot mai mult şi la câmp. Cartoful a fost cunoscut încă de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, dar cultura lui nu s-a generalizat decât la sfârşitul acestei perioade, după câţiva ani de foamete provocată de un şir de recolte neîndestulătoare.

Pe marile domenii ale Coroanei, statul a urmărit cu perseverenţă răspândirea unor plante noi, în vederea creşterii rentabilităţii moşiilor fiscale. Aşa, în Banat s-au adus seminţe selecţionate de cânepă şi de rapiţă şi s-a extins plantarea unor soiuri superioare de tutun. Tot acum s-a introdus aici cultura orezului şi au fost semănaţi duzi pe suprafeţe mari, în vederea creşterii viermilor de mătase.

Volumul producţiei agricole a Transilvaniei înregistrează în secolul al XVIII-lea o însemnată creştere, rezultat al unui complex de factori, în care, alături de creşterea populaţiei agricole însăşi, intră cererea sporită a pieţei, datorită înmulţirii populaţiei neagricole: meşteşugari desprinşi de agricultură, populaţia din regiunile de munte, unităţi militare staţionate pe teritoriul ţării şi aparatul de stat în continuă dezvoltare. De această conjunctură favorabilă va profita în primul rând marea nobilime, care se va strădui să-şi mărească alodiul (rezerva seniorială) ori de câte ori împrejurările îi vor permite, acaparând atât pământul arabil, cât şi pădurile, prin deposedarea iobagilor, fără a fi cruţat însă nici pământul nobilimii de rând.

Cea mai mare parte din producţia agricolă marfă era furnizată de gospodăriile feudale. O bună parte din nevoile pieţei interne erau apoi acoperite de producţia ţărănimii libere, îndeosebi a celei de pe Pământul Crăiesc. Dar pe piaţă apar şi produsele gospodăriei iobăgeşti. Ţăranul dependent - iobag sau jeler - dispunea însă rar de surplusuri. De aceea, pentru acoperirea sarcinilor băneşti faţă de stat şi de stăpânul feudal, el va fi silit de cele mai multe ori să-şi valorifice pe piaţă produsele pe care obişnuit le-ar fi consumat în cadrul gospodăriei proprii.

Regimul austriac urmărea cu perseverenţă creşterea producţiei agricole, pentru a putea limita în cadrul imperiului importul şi a reduce totodată preţurile pe piaţa internă, ceea ce ar fi permis micşorarea lefurilor funcţionarilor şi ale lucrătorilor din minele şi manufacturile statului. Drept urmare, printre alte măsuri de stat s-a înfiinţat în 1769 Societatea de agricultură, menită să contribuie la introducerea unor metode agrotehnice mai înaintate în vederea ameliorării situaţiei.

Încercările autorităţilor nu au dat rezultatele aşteptate, deoarece înapoierea agriculturii se datora în primul rând dominării raporturilor feudale. Regimul austriac menţinea şi el pe domeniile statului aceleaşi raporturi feudale, neputând din această cauză depăşi stadiul reglementărilor urbariale. Sesia iobăgească cuprindea casa, grădina, pământul arabil şi fânaţul, ţăranul dependent mai având dreptul la folosinţa păşunii şi pădurii obşteşti. Iobagul nu se putea muta de pe moşie fără învoirea stăpânului şi era obligat la diferite sarcini în produse, în muncă şi în bani. Jelerii erau, de asemenea, obligaţi la aceleaşi prestaţii, obişnuit mai reduse, potrivit cu condiţiile stipulate la aşezare, dar puteau părăsi pământul pe care erau aşezaţi, după expirarea contractului cu stăpânul moşiei.

La începutul stăpânirii austriece în Transilvania, prestaţiile în muncă ale iobagului erau în fapt nelimitate, ceea ce însemna că stăpânul îl putea folosi în toate zilele săptămânii. Stăpânul feudal dispunea apoi de monopolurile senioriale, cum erau crâşmăritul şi măcelăritul, care implicau numeroase obligaţii pentru ţăranii dependenţi. Iobagul mai era obligat la tot felul de corvezi în folosul comitatului şi al statului şi, în afară de aceasta, avea de suportat dările, strânse cu străşnicia obişnuită a aparatului fiscal austriac, care recurgea, în caz de împotrivire, la sprijinul forţei armate.

În secolul al XVIII-lea, creşterea cererii de produse agricole pentru piaţă îndeamnă pe stăpânii de moşie să mărească producţia. Dar lipsiţi de capital, de experienţă şi de spirit de prevedere, ei nu au ştiut decât să pună munca servilă în slujba producţiei pentru piaţă. Astfel s-a ajuns la 4-5 zile de lucru pe săptămână. În centrul şi răsăritul Europei aceasta a fost calea de pătrundere a capitalismului în agricultură. De aici concurenţa dintre stăpânul feudal şi stat în vederea aproprierii unei părţi cât mai mari din supramunca iobagului. Stăpânul va încuraja evaziunea fiscală a iobagului, iar statul se va strădui să-i scadă sarcinile faţă de stăpân.

În urma intervenţiei Curţii, silită de lupta ţărănimii şi urmărindu-şi şi propriile interese fiscale, dieta Transilvaniei a stabilit în 1714 robota la 4 zile pe săptămână pentru iobag şi 3 zile pentru jeler, fie cu vitele, fie cu palmele. Datorită redactării confuze a hotărârii, nobilimea, care şi altminteri păstra atât de întinse drepturi de exploatare a muncii ţărăneşti, a căutat să dea textului o interpretare cât mai nefavorabilă intereselor ţărănimii, impunând robota nu numai capului familiei, ci şi altor membri ai gospodăriei iobagului.

De asemenea, dispoziţiile legale neprecizând timpul când trebuiau executate cele 208 zile pe an, stăpânii au pretins robota în perioada marilor munci agricole, adică atunci când iobagul trebuia să-şi lucreze pământul propriu. Robota era mai redusă sau putea ti răscumpărată doar în cazul când întregul pământ era împărţit în sesii tobăgeşti şi alodiul parcelat.

Abuzurile stăpânilor de pământ sunt ilustrate de plângerile iobagilor. Astfel, cei din satele lui Iosif Teleki, de pe domeniul Făgăraşului, spun următoarele în cursul audierii din 1726: „Domnul nostru de pământ, spre iarnă, după ce şi-a isprăvit tot lucrul, ne lasă şi nouă 2 zile să ne lucrăm, dar primăvara, îndată ce începe lucrul, cei care avem boi, când cu carul, când cu plugul lucrăm; asemenea la toate strânsurile facem slujbă săptămână întreagă, şi care n-au vite, pe aceia îi mână pedestru în fiecare zi, şi astfel nouă nu ne dă o singură :i; când avem sărbătoare, afară de duminică, pe toţi oamenii din casă buni de lucru îi scoate la slujbă, aşa ca şi când noi n-am avea niciodată sărbătoare”.

Merele pădureţe, jirul, mugurii de arin, hameiul, alunele şi altele „trebue să le adunăm dumineca, pentru că peste săptămână n-ajungem din pricina slujbelor, fiind noi la lucrul domnului, iar soţiile noastre torc într-una cânepă iarna şi lână vara”. „Când domnul merge la adunări - spun cei din Arpaşu de Sus - totdeauna trebuie să-i mai dăm, peste ce datorăm anual, 5 măsuri de unt, 40 găini şi 400 ouă... Lucrul domnesc niciodată nu se isprăveşte din casa noastră, noi într-o parte, iar muierile noastre torc necontenit, şi e de mirare că mai avem cămaşe în spate sau o bucată de pâine în gură”.

Tot în 1726, judele satului Laslea Mare, Andreas Henig, declară: „Dregătorii stăpânilor noştri de pământ, ai măriilor-sale răposatului conte Alecse Bethlen şi Samuil Bethlen, iarna nu ne silesc la mai mult de trei zile pe săptămână, vara însă n-avem nici o zi în care să nu fim minaţi în slujbă; ba în timpul strânsului bucatelor, fiecare gazdă trebuie să ieşim în slujbă cu câte încă unul şi să petrecem săptămâni întregi în munca domnilor”. Asemenea cazuri se pot cita multe. Plângerile iobagilor împotriva stăpânilor devin tot mai numeroase în acest răstimp. Ia proporţii tot mai mari fuga, emigrările constituind o tot mai gravă problemă pentru regimul însuşi.

Ca urmare, prin ordonanţa din 25 februarie 1747, Maria Tereza a stabilit obligaţia de 3 zile pe săptămână cu vitele sau 4 cu palmele pentru iobagul cu o sesie întreagă. Tot acolo se prevedea pentru jeler o zi pe săptămână. Maria Tereza a căutat să introducă şi în Transilvania o reglementare a sarcinilor iobăgeşti, asemănătoare celei adoptate în Ungaria în 1767, prin care se stabileau condiţiile de prestare ale rentei în muncă şi un cuantum mai redus. Aici rezistenţa nobilimii a fost şi mai puternică decât în Ungaria şi a împiedicat introducerea unei astfel de reglementări.

Ceea ce s-a realizat a fost doar ordonanţa provizorie din 1769, cunoscută sub titlul de Certa puncta. Ea menţinea sarcinile de muncă ale iobagului stabilite prin ordonanţa anterioară din 1747, dar în robotă trebuia să i se socotească drumul până la locul de muncă, precum şi timpul pierdut la vânătoare, pescuit şi alte obligaţii impuse de stăpân. Se reglementa, de asemenea, dijma din produse, anulându-se unele obligaţii nesancţionate prin lege. Stăpânul mai era apoi dator să acorde iobagului pământul necesar pentru hrană şi se recunoştea dreptul ţăranilor la folosinţa păşunii şi a pădurii comune. Se prevedea de asemenea dreptul pentru iobag de a testa jumătate din averea mobilă dobândită în viaţă.

În Banat, reglementarea urbarială s-a realizat în 1780. Lipsind aici stăpânii de pământ care să opună rezistenţă, dispoziţiile Curţii au putut fi aplicate, în întregime. Sesia era în Banat mai mare, iar robota - stabilită în raport cu întinderea pământului - putea fi răscumpărată în bani, ceea ce constituia o uşurare a sarcinilor feudale. Încercările de reglementare întreprinse de Habsburgi n-au dus la rezolvarea problemelor legate de sarcinile iobăgeşti; ele au avut în schimb un important în stăvilirea mişcărilor ţărăneşti şi prin aceasta au contribuit la menţinerea orânduirii feudale existente. În acest răstimp, contradicţiile dintre cele două clase fundamentale, iobăgimea şi nobilimea, se vor adânci mereu.

În economia Transilvaniei, creşterea vitelor a avut o deosebită importanţă. La aceasta a contribuit atât faptul că aici păşunile naturale au o mare extindere, cât şi cererea sporită de animale pentru export. Starea proastă a drumurilor şi greutăţile transportului făceau în acelaşi timp ca vitele să fie produsele cele mai lesne de vândut pe piaţă. Tendinţa stăpânului feudal de a restrânge dreptul de folosinţă al ţăranilor asupra păşunii comune nu putea merge prea departe, fiindcă, lipsindu-l pe iobag de posibilitatea de a ţine vite, acesta nu mai era în stare să-şi îndeplinească toate sarcinile feudale. Nu numai atât, dar iobagul nici nu avea voie să-şi vândă vita de muncă fără a lua alta în loc, pentru ca stăpânul să nu fie cumva lipsit de beneficiul sarcinilor feudale ale iobagului. Moşia alodială era doar lucrată cu plugul şi vitele iobagului, vitele stăpânului fiind crescute mai mult pentru vânzare şi pentru trebuinţele imediate ale curţii.

Creşterea vitelor, între care predominau bovinele şi oile, ocupă un loc însemnat. Numărul cailor era mai redus; în puţine locuri se întrebuinţau în agricultură ca animale de tracţiune, fiind ţinuţi mai ales pentru călărit sau acoperirea nevoilor armatei; ei erau crescuţi şi în gospodăriile locuitorilor de: la munte. Porcii erau ţinuţi în pădurile cu ghindă şi mai rar acasă.

Stupăritul a luat o dezvoltare destul de însemnată, dar stupii se ţineau încă în ştiubeie primitive, iar albinele erau omorâte la recoltarea mierii. Vitele cornute, mai ales cele ale iobagilor, erau prost îngrijite, încât era nevoie să fie înjugaţi câte 4 sau chiar 6 boi la car şi îndeosebi la plug. În teritoriile recent eliberate de sub stăpânirea turcească, cum a - fost Banatul, populaţia era mai rară, iar păşunile incomparabil mai mari. Pe întinsa câmpie a Banatului se creşteau numeroase cirezi de vite, îndeosebi bovine. Moşiile nelucrate - prediile - au fost arendate de fisc unor societăţi negustoreşti (Praedium-Compagnie) care creşteau aici vite mai ales pentru export.

În ramura creşterii vitelor, un rol important îl aveau ovinele. Oi se creşteau peste tot în satele din Transilvania. În satele de câmpie, numărul lor era mai redus, fiind ţinute mai mult pentru trebuinţele gospodăriei proprii a ţăranului decât pentru valorificarea produselor lor pe piaţă. Creşterea oilor a constituit însă ocupaţia de căpetenie a populaţiei, mai ales a celei din sudul Transilvaniei - din ţinutul Haţegului şi până în Ţara Bârsei - cunoscută sub numele de mocani, mărgineni sau bârsani. În regiunea aceasta, pământul cultivabil ocupa o suprafaţă redusă, în schimb păşunile de munte, proprii creşterii oilor, aveau o întindere mare.

În secolul al XVIII-lea, se înregistrează o sporire continuă a cererilor de lână, nu numai pe piaţa internă, dar şi la export, ceea ce va duce la o creştere simţitoare a numărului oilor. Păşunile locale nici nu mai puteau cuprinde toate turmele, aşa că un număr din ce în ce mai mare de oi şi vite mari a fost trecut, îndeosebi pentru iernat, în Moldova şi în Ţara Românească. Trecerea turmelor la răsărit şi sud de Carpaţi a avut loc şi în secolele anterioare, dar nu luase o dezvoltare atât de mare ca în acest răstimp.

În 1767, de exemplu, se aflau la iernat în Moldova şi în Ţara Românească 255.247 de oi, 5.636 de cai, 7.322 de porci şi 3.477 de vite mari, pentru ca în 1769 numărul oilor să se ridice la 350.574, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea să ajungă până la 1.500.000 de capete, în afară de 80.000 de bovine şi de cai. Oile trimise la iernat peste munţi aparţineau mai ales mocanilor amintiţi, dar şi unor mari proprietari locali, fie din rândurile nobilimii, fie din ale târgoveţilor saşi. Domnii din Moldova şi din Ţara Românească au încurajat în toate chipurile trecerea oilor în ţările lor, fiindcă păşunatul turmelor aducea vistieriei venituri însemnate.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …