Agricultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea are loc în Moldova şi Ţara Românească o creştere a producţiei agricole, deşi monopolul turcesc asupra exportului grânelor, care menţine preţurile scăzute, frânează această dezvoltare.

Totuşi, faptul că boierii şi mănăstirile produceau grâne pe moşiile lor fără nici o cheltuială, numai prin munca gratuită a ţăranilor, face ca exportul grânelor în Imperiul Otoman să reprezinte un câştig pentru stăpânii de moşii. Livrările de cereale din ţările române în Turcia sunt în această vreme în creştere. Cantităţile de grâne exportate de cele două ţări peste Dunăre sunt considerabile. Faptul că Ţara Românească şi Moldova puteau face faţă unor cereri turceşti adesea neaşteptate arată o creştere sensibilă a producţiei.

Creşterea producţiei de cereale era stimulată nu numai de posibilităţile de vânzare pe piaţa” externă, ci şi de lărgirea pieţii interne. Producţia sporită de grâne se întemeia pe extinderea culturilor agricole asupra terenurilor necultivate până atunci. În aşezământul din 1768 al lui Grigore Callimachi, domnul Moldovei, se pomenesc, printre muncile curente ale ţăranilor de pe moşii, munci care intrau în claca datorată stăpânilor, şi „arătura de ţelină”. Pentru o astfel de arătură în pământ nedesţelenit, care era o muncă foarte grea, clăcaşii beneficiau de o reducere a nartului.

Cu toate acestea, în secolul al XVIII-lea, întinderea terenurilor necultivate o întrecea încă, în amândouă ţările, pe aceea a pământurilor cultivate. Aceasta se datorează numărului redus al populaţiei şi condiţiilor social-economice dominante. Faptul că o mare parte a domeniului boieresc şi mănăstiresc era nelucrată se vede atât din documentele interne, cât şi din relaţiile călătorilor străini ai vremii. sunt chiar unele cazuri, ca acel al moşiei Orlea, aflată în stăpânirea mănăstirii Cozia, ai cărei locuitori arată într-un zapis din 1735 că „rămâne moşie trei părţi (sferturi) şi mai mult, nelucrată”.

În ce priveşte culturile din Ţara Românească şi Moldova, actele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea menţionează în chip constant cele trei cereale: grâul, orzul şi meiul. În afara acestor cereale, poruncile domneşti menţionează obligaţiile ţăranilor de a da dijmă de pe loturile cultivate de ei din ovăz, linte, mazăre şi cânepă, după cum erau obligaţi să dea şi dijmă din fân.

În secolul al XVIII-lea se dezvoltă tot mai mult cultura porumbului, introdusă în a doua jumătate a secolului precedent. Când apăsarea exploatării turceşti şi a fiscului a crescut, atunci ţăranii, ca o măsură de apărare, au început să cultive tot mai mult porumb, cultura acestei plante generalizându-se în ţară, dat fiind că porumbul nu era cerut de turci. Prin proporţiile pe care le capătă şi prin schimbările pe care le aduce în alimentaţie, putem socoti extinderea culturii porumbului ca un fenomen deosebit de însemnat în istoria agriculturii româneşti. Porumbul se cultiva mai ales pe locurile noi date agriculturii prin desţelenire.

Faptul că porumbul a fost cultivat la început de ţărani, se vede din spusele unui cronicar moldovean: „Sărăcimea câtă era în ţară se-nvăţase de-şi făceau ogoare cu sapa, pin păduri şi pin silişti, pe sub păduri, de semănau popuşoi şi cu acea hrană se ţineau”. Aceeaşi observaţie o întâlnim şi la banul Mihai Cantacuzino, pentru o vreme când răspândirea lui devenise mult mai largă: „Cu care mare ajutor este terii, atât spre hrana norodului..., cât şi spre hrana dobitoacelor, şi mai mult ajutor în vremea nerodirii grâului sau a mălaiului (meiului). Mult se ajută norodul cu această sămânţă la vreme de foamete”. Porumbul, amintit printre dijmele datorate de ţărani din producţia de pe loturile lor, era cultivat şi pe rezerva seniorială.

A doua plantă recent introdusă, a cărei cultură se dezvoltă în ţările noastre în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este tutunul, cultivat şi pe loturile ţărăneşti. Creşterea vitelor rămâne şi în secolul al XVIII-lea o ramură de bază a economiei Moldovei şi Ţării Româneşti. Caii moldoveneşti erau cunoscuţi în toată Europa şi erau cumpăraţi mai ales în Prusia, pentru oastea călare a acestei ţări. După numeroase mărturii contemporane, oile, ca şi vitele cornute, continuă să reprezinte una din cele mai însemnate bogăţii ale celor două ţări.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …