Agravarea sarcinilor feudale şi a contradicţiilor dintre clasele şi păturile sociale din Transilvania la mijlocul secolului al XV-lea

Urmarea dezvoltării producţiei de mărfuri, a relaţiilor băneşti şi a creşterii puterii feudalilor în Transilvania s-a resimţit, pe de o parte, în înrăutăţirea situaţiei ţărănimii şi în ascuţirea contradicţiilor antagonice dintre aceasta şi clasa dominantă, mai ales în primele decenii ale veacului al XV-lea, iar pe de altă parte, în accentuarea contradicţiilor dintre diferitele pături nobiliare, dintre nobilime şi biserică şi dintre nobilime şi orăşenime.

În veacul al XV-lea, creşterea rentei feudale se manifestă îndeosebi prin sporirea obligaţiilor în bani faţă de stăpânul feudal, faţă de biserică şi de stat. Acum când ţăranul poate avea bani, datorită unor legături mai frecvente cu piaţa, feudalii folosesc toate mijloacele pentru a-l jefui de ei: se impun ţăranilor taxe pentru pădurit, păşunat etc.; obligaţiile excepţionale se transformă în obligaţii obişnuite; ţăranii erau închişi deseori de stăpânii lor şi eliberaţi doar în schimbul răscumpărării. Dorinţa de a avea cât mai mulţi bani determină nobilimea să recurgă la diferite alte abuzuri şi silnicii. La moartea iobagului lipsit de moştenitori direcţi, chiar dacă rămâneau soţia sau rude colaterale, stăpânul feudal îi răpea bunurile, în întregime sau în bună parte.

Biserica catolică din Transilvania extinde tot mai mult dijma, provocând nu numai nemulţumirea ţărănimii, dar şi a orăşenimii şi a micii nobilimi. Cu toate că la 1415 nobilimea a fost scutită de dijmă în totalitatea ei, biserica a continuat să o pretindă nobilimii mici. Pentru a sili la plata dijmei pe cei ce se împotriveau, biserica recurge la afurisenie şi excomunicare. Folosind asemenea mijloace, biserica catolică căuta să-şi asigure dominaţia asupra masei producătorilor direcţi şi să-şi sporească veniturile.

La rândul său, puterea regală caută să-şi mărească şi ea veniturile, folosind adeseori schimbarea monedei. În timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg, dinarul a fost devalorizat de mai multe ori; la un moment dat, florinul ajunge să valoreze 500 de dinari şi chiar mai mult, în loc de 100, cât valora mai înainte. Consecinţele devalorizării monedei au fost resimţite de masele populare, obligate la dijmă faţă de biserică şi la rentă feudală în bani.

Aceste obligaţii au rămas nestrânse ani de-a rândul, aşteptându-se să fie pusă în circulaţie monedă bună, cu valoare mai mare, în timp ce orăşenii şi ţăranii erau siliţi să primească pentru produsele lor vândute pe piaţă bani devalorizaţi. Gheorghe Lepes, episcopul Transilvaniei, de pildă, nu a adunat dijmele în bani devalorizaţi, puşi în circulaţie în anul 1433, pentru ca peste trei ani să le pretindă în bani noi. Ţăranii refuză îndeplinirea acestei pretenţii abuzive, pe care cei mai mulţi nu o pot satisface din cauza sărăciei.

Porunca regelui Sigismund din anul 1436, privitoare la strângerea dijmelor în bani noi sau în bani vechi recalculaţi la valoarea celor noi, nu a avut rezultat. Atunci episcopul excomunică pe cei ce nu voiau sau nu puteau plăti. Ajung în conflict cu episcopul catolic şi ţăranii români ortodocşi, de la care, prin abuz, Gheorghe Lepes pretindea, de asemenea, dijmă. Rezistenţă manifestă şi nobilimea mică, impusă la dijmă, socotind această obligaţie ca o pretenţie nelegală. Aşa se explică împrejurarea că ţărănimea, orăşenimea săracă şi nobilimea mică formează, vremelnic, un front comun de luptă împotriva bisericii.

Lupta este îndreptată, în acelaşi timp, şi împotriva marii nobilimi care, în faţa primejdiei, dând uitării neînţelegerile cu clerul înalt, face cauză comună cu acesta. Nobilimea mică avea serioase motive de nemulţumire împotriva marilor feudali, care îi cotropeau moşiile şi îi răpeau bunurile şi iobagii. Nobilimea mică manifestă, de asemenea, dorinţa de a participa la viaţa politică alături de nobilimea mare, tendinţă care se lovea de împotrivirea hotărâtă a acesteia. De aceea mica nobilime ia uneori poziţie alături de masele populare, în lupta antifeudală a acestora, urmărind să exercite, în acest fel, o presiune asupra marii nobilimi, fără să se gândească la vreo concesie de seamă în favoarea ţărănimii.

Contradicţii accentuate se manifestă în această vreme între locuitorii oraşelor şi târgurilor, pe de o parte, şi nobilime şi biserică, pe de altă parte. Feudalii - laici şi clerici - se amestecă în viaţa orăşenilor, cu scopul de a-i supune autorităţii lor, de a le răpi bunurile şi iobagii, de a-şi însuşi, prin abuz, produsele meşteşugarilor şi mărfurile negustorilor. Toate acestea constituiau o piedică pentru dezvoltarea oraşelor, pentru libertatea locuitorilor acestora. De aceea orăşenii şi târgoveţii se vor împotrivi tentativelor feudale, îşi vor apăra drepturile şi libertăţile şi vor sprijini, uneori prin participare activă, lupta antifeudală a ţărănimii.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …