Agravarea exploatării ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Urmările dezvoltării economiei băneşti şi a producţiei de mărfuri s-au resimţit nu numai asupra orăşenilor şi feudalilor, ci şi asupra ţărănimii. Datorită dezvoltării pieţii, ţărănimea are posibilitatea să-şi desfacă o parte din produse; pe de altă parte, ea este silită la acest lucru pentru a-şi putea plăti dările tot mai mari faţă de feudali, biserică şi stat.

Crearea posibilităţilor de a câştiga bani a sporit şi mai mult lăcomia feudalului, a statului şi a bisericii. Drept urmare, toţi aceştia se întrec în străduinţele lor de a spori sarcinile iobăgeşti şi îndeosebi renta în bani. O emulaţie - cu atât mai păgubitoare pentru ţărănime şi orăşenime, cu cât cei trei exploatatori sunt mai avizi de câştiguri - se desfăşoară în întreg veacul al XIV-lea şi în cele următoare.

Dintre obligaţiile faţă de cei trei exploatatori, cele către stăpânii de moşie au cunoscut o creştere mai însemnată, iar dintre cele trei forme de rentă feudală, cea în produse şi cea în bani au sporit mai mult. Fenomenul este explicabil, deoarece produsele agricole şi animale se puteau valorifica în condiţii tot mai avantajoase, datorită dezvoltării oraşelor şi a pieţii.

Creşterea obligaţiilor faţă de stat

Războaiele purtate de regatul feudal maghiar în Italia şi în Peninsula Balcanică au secătuit vistieria regală. Aceasta trebuia mereu umplută; izvorul principal rămân tot dările, plătite mai ales în bani, ale ţărănimii şi orăşenimii, nobilimea şi clerul fiind scutite de dări. Obligaţia numită venitul cămării (lucrum camerae) s-a transformat într-o dare propriu-zisă în bani şi a fost fixată, prin diploma regală din anul 1336, la 3 groşi sau 18 dinari pentru o poartă iobăgească întreagă, „pe care poate intra şi ieşi un car încărcat cu fân sau cu bucate”, adică pentru o gospodărie mare. De această dare erau scutiţi slujitorii (condiţionării), juzii satelor (villici) şi slugile (servi) regelui, bisericii şi nobilimii.

Cei ce se sustrăgeau de la plata acestei dări erau pedepsiţi cu o gloabă de trei mărci. Această pedeapsă atât de aspră urmărea să înfricoşeze pe cei ce ar fi încercat să nu respecte legea; pe de altă parte, ea dovedeşte că numărul acelora care nu voiau sau, din cauza sărăciei, nu puteau plăti nu era mic. Prin hotărârile dietelor din 1342 şi 1351, această dispoziţie a fost legiferată. Darea numită venitul cămării cunoaşte o creştere neîntreruptă; pe la începutul secolului al XV-lea ajunge la aproape îndoitul sumei din 1336. Prin decretul din 1411 al regelui Sigismund de Luxemburg, darea pentru o „poartă mare” (probabil o gospodărie mai mare) se stabileşte la 30 de dinari, iar pentru o „poartă mică” la 15 dinari.

Ţăranii plăteau apoi darea pe pământ (terragium), care se transformă în cens, plătit uneori global, pe scaune, cum plăteau, în 1318, locuitorii din scaunele Mediaş, Şeica Mare şi Şeica Mică, 400 de mărci de argint; în această sumă se cuprindea şi răscumpărarea obligaţiei de găzduire şi de participare la oaste. Când se plătea pe gospodării, era de o jumătate de fertun (48 de dinari) anual pentru o gospodărie întreagă, cum plăteau oaspeţii din Maramureş în 1329. În 1395, juzii scaunelor săseşti statorniceau darea regească la 8 dinari anual, pentru un jugăr de pământ, iar pentru anii următori la 4 dinari, ceea ce înseamnă aproximativ tot o jumătate de fertun de gospodărie.

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea se pomeneşte şi o dare a ţăranilor faţă de vicevoievodul Transilvaniei, de 4 dinari anual de fiecare gospodărie. Cens sau collecta se numea şi darea datorată de orăşeni. Această dare era plătită de obicei global, de întreaga comunitate. Uneori se repartiza pe gospodării şi atunci se ridica la un fertun pentru cei ce aveau pământ, la trei ponduri pentru cei ce aveau doar casă şi la un pond şi jumătate pentru jeleri, cum plăteau clujenii, în 1316. Obligaţia de găzduire a orăşenilor se transformă şi ea într-o dare în produse, strânsă de trei ori pe an. Pe măsură ce oraşele se dezvoltă, sporesc şi dările extraordinare, taxa sau ajutoarele (subsidia), care apar în vremea regelui Ludovic I.

Pentru sporirea veniturilor vistieriei, regii maghiari recurg la dări extraordinare. La început ocazionale - cerute cu prilejul chemării oastei pentru vreo acţiune militară în afara ţării sau pentru apărarea acesteia împotriva primejdiei turceşti - aceste obligaţii se transformă apoi în dare obişnuită, anuală. Această dare a fost, în general, de un fertun de argint de poartă iobăgească; un cazuri speciale, ea era sporită.

Darea îşi schimbă şi ea numele, pe măsură ce-şi schimbă caracterul: din dare, venit sau plată cu accepţiune generală (collecta, exactio), cum se numea la început, devine ajutor (subsidium). Deoarece această dare era plătită şi de iobagii nobililor şi ai clerului, aceştia au protestat în mai multe rânduri. Protestele lor n-au putut anula însă darea, dar au determinat contopirea în ea a obligaţiilor de găzduire (descensus) a regelui şi a suitei sale.

Puterea centrală, ca să facă faţa greutăţilor financiare, a căutat mijloace noi pentru a ieşi din impas. Unul din acestea era şi schimbarea periodică a monedei, măsură pe cât de avantajoasă pentru vistierie, pe atât de greu de suportat de masele populare, căci vistieria, cu prilejul schimbării monedei, impunea noi dări asupra acestora, fiecare poartă iobăgească şi fiecare gospodărie a locuitorilor din oraşe şi târguri trebuind să plătească câte o jumătate de fertun de argint.

Dintre dările în natură, ţăranii români continuă să plătească darea oilor (quinquagesima ovium), adică o oaie cu miel şi o mioară din 50 de oi, iar ţăranii secui darea boilor (signatio boum). Locuitorii de pe domeniile cetăţilor mai erau datori să presteze muncă gratuită la construirea şi întreţinerea cetăţilor, obligaţie apăsătoare, datorită numărului mare de zile de muncă. La 1371-1372, la construirea cetăţii Orşova, de pildă, a participat un număr de 313 oameni din 49 de sate, patru oraşe şi trei districte bănăţene.

Creşterea obligaţiilor feudale

Politica fiscală apăsătoare a regatului maghiar împiedica pe stăpânii de moşie să sporească şi ei obligaţiile feudale ale ţărănimii în măsura în care ar fi dorit-o. Din această cauză, nobilimea îşi manifestă nemulţumirea. Pentru a fi pe placul nobilimii nemulţumite, regele nu pregetă să arunce o nouă povară pe umerii ţărănimii, mărind cuantumul rentei în produse.

Prin decretul din 1351 al regelui Ludovic I, darea din produsele agricole este stabilită la unu din nouă (nona), în loc de unu din zece, cât fusese înainte. Urmărind uniformizarea acestei obligaţii, art. 6 al decretului din 1351 prevedea ca toţi agricultorii şi cultivatorii de vii de pe moşiile regelui, reginei, nobililor şi bisericii, cu excepţia locuitorilor din oraşele înconjurate cu ziduri, să dea a noua parte din toate produsele agricole şi din vin. Erau pedepsiţi acei feudali care n-ar fi aplicat legea. Prin această dispoziţie se urmărea ocrotirea nobilimii de rând împotriva nobilimii mari, pentru ca aceasta să nu atragă pe moşiile ei iobagii celei dintâi.

Această nouă apăsare a stârnit o puternică nemulţumire a ţărănimii iobage. Intensificarea luptei antifeudale în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a celui următor trebuie pusă în legătură directă şi cu mărirea obligaţiilor ţărănimii. Statutele capitlului din Oradea din anul 1374 constituie un preţios izvor pentru cunoaşterea în mod amănunţit a obligaţiilor orăşenilor şi ţăranilor de pe moşiile capitlului, în calitate de stăpân feudal, obligaţii care erau în general aceleaşi cu ale tuturor iobagilor faţă de stăpânii lor. Aceste obligaţii erau: darea fertunilor, darea pe pământ şi darurile. Cuantumul dării fertunilor era în raport cu mărimea sesiei ţărăneşti - întreagă, jumătate, o treime sau o pătrime - şi se plătea câte 14 groşi pentru un fertun. Darea pe pământ se ridica la patru groşi pentru o poartă iar darurile se răscumpărau cu doi groşi.

Darea din grâne-care se numea găleată (modius) - era de patru găleţi sau câble (cubuli) pentru gospodăriile orăşenilor şi de două găleţi pentru o familie de jeleri şi se dădea parte în grâu, parte în secară. Ţăranii iobagi dădeau a zecea din grâne (grâu, secară şi ovăz), care se putea răscumpăra în unele locuri cu 12 dinari claia. Pe lângă darea din vin obişnuită, se mai plătea un fertun de fiecare teasc vechi şi o jumătate de fertun pentru fiecare teasc nou.

La această dată, pe domeniile episcopiei de Oradea nu se aplicase încă dispoziţia decretului din 1351 de a se lua nona, sub motiv că această hotărâre, fiind recentă, putea să fie anulată; în realitate, ezitarea capitlului are alte cauze şi anume accentuarea rezistenţei ţărănimii, care refuza să plătească nona în loc de dijmă şi dorinţa de a atrage ţăranii de pe moşiile nobililor pe cele bisericeşti. Că era vorba doar de o diversiune rezultă din alte paragrafe ale statutelor, în care se prevede strângerea nonei.

Dijmele din animalele mici constau din un miel sau un ied din zece; cei ce aveau mai puţin de zece trebuiau să răscumpere mielul sau iedul cu un dinar. Tot a zecea se dădea din stupii tineri (roi), ca şi din porci. Cei ce ascundeau o parte din grâne şi animale pentru a nu plăti dijmă şi erau descoperiţi erau pedepsiţi cu asprime: li se luau nouă părţi din zece din bunurile ascunse. Dacă se recurgea la asemenea pedepse aspre înseamnă că această formă de luptă a ţărănimii luase o mare amploare. Toţi cei ce plăteau aceste dări mai erau datori cu un pui şi o gâscă din zece, probabil partea ce se cuvenea strângătorilor acestor dări.

Iobagii români erau obligaţi să dea capitlului din Oradea darea oilor, a zecea din oi, care, în mod obişnuit, era o obligaţie faţă de stat, dar în acest caz - probabil ca o concesiune făcută episcopiei - se dădea bisericii din Oradea; acesteia îi mai dădeau şi dijmă din porci, probabil a zecea. Pentru răscumpărarea cheltuielilor de găzduire, ţăranii erau datori să dea o oaie, iar întreaga obşte, de Anul Nou, trebuia să dea un cal; cnezii dădeau dijma din oi şi din porci, apoi o jumătate de ţol, păr pentru o şa şi un caş. Încă din acest timp, ţăranii români erau supuşi unei exploatări tot mai grele, care în a doua jumătate a secolului al XV-lea, după încheierea uniunii celor „trei naţiuni”, se va agrava.

Renta în muncă a locuitorilor din oraşe consta în repararea podurilor, iar a ţăranilor, din transportul la curtea capitlului a tuturor grânelor, a vinului şi a fânului, provenite din dare. După cum rezultă dintr-un document, datând cu probabilitate din anul 1367, care se referă la obligaţiile iobagilor din comitatul Satu Mare, aceştia datorau stăpânului feudal o piele de jder anual sau răscumpărarea acesteia cu un florin de aur, a cincizecia din oi şi capre şi diverse daruri: patru găini, o gâscă şi 10 ouă. La acestea se adăuga obligaţia de a face cărăuşie: câte patru familii întovărăşite trebuiau să transporte sare sau vin cale de trei zile sau să răscumpere această obligaţie cu 7 florini de aur.

Rezerva cuprinsă în unele documente cu privire la nonă a fost înlăturată, aplicându-se tot mai mult dispoziţiile decretului din 1351. Izvoarele de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi din prima jumătate a celui următor adeveresc existenţa nonei, fie că se dădea în produse - grâne şi vin - fie că se răscumpăra în bani. Nona era luată atât pe moşiile bisericii - ale episcopiilor de Oradea şi Alba Iulia, ale conventului din Cluj-Mănăştur - cât şi pe ale nobilimii.

Din documentele care atestă existenţa nonei rezultă că aceasta era generalizată în Transilvania, mai ales în comitate. Decretul din 1398 - care îl reînnoia pe cel din 1351 - confirmă această realitate. Cu acest prilej, s-a adăugat şi o altă obligaţie foarte apăsătoare, darea din peşte: a treia parte din peştii pescuiţi în apele curgătoare şi jumătate din cei pescuiţi în heleşteie. Greutatea dărilor şi, mai ales, generalizarea nonei au contribuit în mare măsură la sporirea nemulţumirii ţărănimii, care, între cauzele răscoalei de la Bobâlna, pomenea şi perceperea nonei.

La începutul secolului al XV-lea, în timpul domniei regelui Sigismund de Luxemburg, datorită creşterii puterii nobilimii, renta feudală înregistrează un spor sensibil, atât cea în produse, cit şi cea în bani. Greutatea obligaţiilor feudale a devenit atât de apăsătoare pentru ţărănimea iobagă din Transilvania, încât aceasta, nemaiputând-o suporta, s-a răsculat în anii 1437-1438.

Cele două înţelegeri dintre ţărani şi nobili - încheiate la sfârşitul lunii iunie şi la 6 octombrie 1437 - arată care erau obligaţiile ţărănimii iobage faţă de stăpânii feudali în ajunul marii răscoale: în primul rând, se lua a noua parte din toate grânele şi din vin; toţi cei ce lucrau pe moşiile altor feudali plăteau apoi o dare pe pământul de arătură şi pe cel plantat cu viţă; se dădea apoi a zecea din porci şi din stupi. Renta în bani se plătea pe gospodării sau pe plug, în raport cu mărimea sesiei şi cu numărul animalelor de jug.

Potrivit celei de-a doua înţelegeri dintre ţărani şi nobili din 1437, ţăranii iobagi din Transilvania plăteau un florin de aur de fiecare plug cu opt boi, o jumătate de florin pentru unul cu patru boi şi 25 de dinari pentru un plug cu doi boi sau doi cai. Nu scăpau nedijmuiţi nici iobagii lipsiţi de inventar agricol şi de animale, cei care-şi câştigau existenţa prin munca braţelor; aceştia trebuiau să dea 12 dinari anual, drept rentă feudală în bani. Renta în muncă era redusă - o zi de clacă anual la coasă, seceră sau alte munci agricole - deoarece rezerva seniorială era puţin dezvoltată la acea dată. Pe lângă obligaţia amintită, ţăranii iobagi mai erau siliţi la zile de muncă în gospodăria feudalului: repararea morilor, a iazurilor, a curţii. Darurile (munera) se dădeau stăpânului feudal de trei ori pe an şi constau din o găleată de ovăz, şase colaci şi un pui.

Obligaţiile faţă de biserică

Pe lângă obligaţiile faţă de statul feudal şi faţă de stăpânul de moşie, locuitorii catolici mai aveau obligaţii şi faţă de biserică. Aşa cum o arată numele - decima - dijma faţă de biserică însemna una din zece din produsele agricole, din vin şi din animalele mici. Ceea ce făcea ca dijma faţă de biserică să fie din ce în ce mai apăsătoare era convertirea ei în bani. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, claia de grâne se răscumpăra cu un pond. Dijma se plătea pe gospodării, pe fumuri; la începutul secolului al XIV-lea se stabilise la o marcă de argint pentru 60 de fumuri.

De această obligaţie erau scutite doar slugile bisericii, clopotarul, păstorul şi bucătarul. După cum rezultă din socotelile de dijmă ale decanatului Orăştiei din anul 1334, mărimea dijmei se menţine cu aproximaţie aceeaşi, o marcă pentru 57-70 de fumuri. Cei ce nu-şi îndeplineau obligaţiile de dijmă până la sorocul statornicit erau pedepsiţi, gloaba variind între un dinar, la cel dintâi soroc, şi trei mărci, la al treilea. Pe deasupra, fiecare gospodărie era obligată să mai dea câte un pui, probabil pentru strângătorul dijmei.

Dijma faţă de biserică a urmat aceeaşi evoluţie ca şi obligaţiile faţă de stăpânul feudal. În prima înţelegere dintre ţărani şi nobili, încheiată la Bobâlna în 1437, această dijmă se fixează la un florin pentru 20 de clăi de grâne. Pentru aprecierea greutăţii dijmei în ajunul răscoalei trebuie să ţinem seama de faptul că această sumă a fost impusă de ţărănimea victorioasă, ceea ce înseamnă că înainte de încheierea înţelegerii era cu mult mai mare. Că dijma faţă de biserică reprezenta o mare greutate pentru ţărănimea iobagă rezultă şi din aptul că una din cauzele principale şi imediate ale răscoalei ţărăneşti din 1437 a fost tocmai această dijmă, abuzurile episcopului catolic în legătură cu strângerea ei şi încercările de a o impune şi ţăranilor de religie ortodoxă.

Mijloacele prin care clerul încasa dijma bisericească au produs mari nemulţumiri în sânul maselor populare şi au constituit o piedică în plus în atragerea ţărănimii ortodoxe la catolicism. O bulă papală din anul 1328 e concludentă în această privinţă: papa reproşa clerului catolic din Transilvania că storcea dijme cu prea mare străşnicie de la cumani, români şi sârbi, încât aceştia erau convinşi că motivul pentru care sunt îndemnaţi să treacă la catolicism era acela de a li se răpi bunurile de către preoţi.

Clerul catolic a continuat însă să strângă cu aceeaşi severitate dijma, stârnind mânia maselor populare, care alungă şi chiar maltratează pe dijmuitori. Ameninţările adresate ţărănimii de adunarea nobilimii de la Turda, din anul 1389, nu au intimidat pe ţărani, care au continuat să se împotrivească, refuzând să plătească dijma faţă de biserică.

Abuzurile feudalilor

Numeroasele obligaţii ale ţărănimii iobage faţă de stat, de stăpânul feudal şi de biserică apăsau foarte greu pe umerii ei. Pe lângă aceste obligaţii, însă, abuzurile şi silniciile nobilimii, ale strângătorilor de dijme, ale dregătorilor puterii centrale, stăpânului feudal şi bisericii făceau şi mai apăsătoare aceste sarcini. Mulţimea plângerilor împotriva abuzurilor strângătorilor de dări, ale feudalilor şi ale reprezentanţilor lor sunt cât se poate de grăitoare.

Silniciile şi abuzurile celor puternici puneau în primejdie nu numai bunurile ţărănimii, ci şi viaţa acesteia, căci feudalii - laici şi clerici - nu se mulţumeau să răpească averea ţăranului iobag, ci de multe ori îl schilodeau sau îl omorau. Această situaţie a pus pe gânduri chiar şi puterea centrală care constata, pe la 1316, că în unele părţi feudalii săvârşeau numeroase abuzuri şi silnicii, „încât cei săraci şi fără putere erau apăsaţi fără nici o milă de cei bogaţi şi puternici”; orăşenii şi ţăranii, despre care se bănuia că au vreo avere, erau prinşi şi chinuiţi până ce erau storşi de bunurile lor; nobilii aşezau după bunul lor plac dări grele asupra ţăranilor

În veacul al XIV-lea şi în prima jumătate a celui următor, dreptul de liberă strămutare a iobagilor este tot mai mult îngrădit de stăpânii feudali. Aceştia se împotriveau plecării ţăranilor de pe moşiile lor, chiar şi după ce ei plăteau darea pentru pământ (terragium). Poruncile regelui de a îngădui strămutarea ţăranilor după îndeplinirea obligaţiilor erau nesocotite de nobilime. Aceasta, aducând învinuiri nedrepte ţărănimii, o împiedica să plece chiar şi după ce îi dăduse învoirea şi ţăranii îşi plătiseră darea pentru pământ şi celelalte datorii, şi, „împotriva legii firii”, se străduiau să o „aducă sub jugul şerbiei”.

Prin porunca din 1391, regele Sigismund hotărăşte ca iobagii să se poată strămuta de pe o moşie pe alta, după ce-şi vor fi plătit datoriile. Această poruncă a fost dată, fără îndoială, în urma intensificării luptei ţărănimii pentru respectarea dreptului de liberă strămutare. Cu toate că porunca regelui prevedea pedepse aspre pentru cei ce nu ar fi respectat-o, nobilimea continuă să împiedice strămutarea iobagilor.

Decretul regelui din anul 1405 dezvăluie practicile folosite de nobili pentru a împiedica strămutarea ţăranilor: luni de zile aceştia refuzau primirea gloabei ţăranilor ce voiau să plece, nu adunau darea pentru pământ de la aceştia, născoceau învinuiri împotriva lor în ultimul moment etc. În ajunul răscoalei din 1437, dreptul de strămutare al iobagilor era desfiinţat în realitate şi aceasta a constituit una din cauzele principale ale răscoalei de la Bobâlna.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …