Adunarea pregătitoare de la Blaj din 1848. Frământări în vederea alcătuirii unui program social şi naţional al românilor

Ideea unei adunări mari la care să participe ţăranii şi intelectualii români din toată Transilvania s-a născut în consfătuirile tinerilor cancelişti români din Târgu Mureş, în frunte cu Avram Iancu şi Alexandru Papiu-Ilarian. În acelaşi timp Simion Bărnuţiu avea în vedere, precum reiese din corespondenţa sa, o adunare a „inteligenţei” române, care să revendice recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune politică de sine stătătoare, condiţie sine qua non pentru orice tratative cu reprezentanţii altor naţiuni.

În înţelegere cu Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian şi Samuil Poruţiu, profesorul de filozofie din Blaj, Aron Pumnul, a adresat poporului român din principatul Transilvaniei o proclamaţie în care-l chema la o adunare la Blaj la 18/30 aprilie, unde să se hotărască eliberarea naţională, spiritul vremii urmând să aducă şi desfiinţarea iobăgiei.

Proclamaţia a fost citită în mici adunări săteşti în sute de sate de către tinerii intelectuali şi de către elevii şcolilor din Blaj care cutreierau ţara. Guberniul a dat ordin să se aresteze cei care răspândeau proclamaţia şi a decretat interzicerea adunării, dar ţăranii n-au ţinut seama de această măsură şi s-au îndreptat în mare număr către Blaj. De teama unei răscoale generale a ţăranilor, guvernatorul Teleki n-a îndrăznit să-i oprească, dar a trimis la Blaj doi comisari însoţiţi de armată spre a împrăştia adunarea cu concursul episcopului greco-catolic Ioan Lemeni.

Numeroase cete de ţărani au sosit la Blaj încă din 17/29 aprilie, având în frunte pe „tribuni”, cum erau numiţi tinerii intelectuali legaţi de popor. Temându-se că ar putea fi arestaţi de armată, care sosise şi ea, „tribunii” s-au ascuns peste noapte în satele vecine, de unde au revenit a doua zi dimineaţa şi au început să explice poporului în scurte cuvântări rostul adunării care urma să se ţină. Cetele de ţărani au continuat să sosească şi în ziua de 18/30 aprilie. Pe la ora 10 au sosit Avram Iancu şi Ioan Buteanu, în fruntea unei numeroase cete de ţărani din Munţii Apuseni.

Adunarea se ridica acum, după izvoarele contemporane, la 4.000 de oameni. Încă mai înainte, cei doi comisari ai guberniului au îndemnat pe ţărani să se reîntoarcă în linişte la casele lor, pentru că iobăgia se va desfiinţa atunci când Transilvania va fi alipită Ungariei. Ţăranii au respins cu indignare îndemnurile lor şi au strigat, „... iobagi, ne jurăm, mai mult nu vom fi, ori de vor şterge domnii iobăgia, ori nu”.

Când episcopul Lemeni i-a îndemnat şi el pe ţărani să se reîntoarcă la casele lor şi să nu dea ascultare tinerilor intelectuali, ţăranii l-au întrerupt şi nu l-au mai lăsat să vorbească, dând ascultare lui Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian şi lui Ioan Buteanu, care le spuneau că iobăgia va fi desfiinţată curând. Protestând contra arestării lui Micaş la Cluj, poporul a aprobat o petiţie în care se arăta că românii voiau să trăiască în înţelegere cu naţionalităţile conlocuitoare. După amiază a venit din satul vecin, Mănărade, şi Simion Bărnuţiu, pe care poporul l-a primit eu entuziasm, considerându-l ca pe conducătorul său.

În cuvântarea ţinută, Bărnuţiu a spus: „A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin, ca unei naţiuni”. I-a îndemnat însă pe ţărani să aştepte eliberarea din iobăgie pe calea legii şi să vină în număr cât mai mare la adunarea naţională, care se hotărâse să se ţină tot la Blaj la 3/15 mai. Spre seară, adunarea s-a desfăcut şi cetele de ţărani s-au îndreptat către satele lor.

Deşi nu se încheiase nici un protocol, adunarea din 18/30 aprilie de la Blaj a avut o mare însemnătate. Ea a cimentat legătura dintre masele ţărăneşti şi intelectualii revoluţionari, exponenţi ai ţărănimii, cum erau Avram Iancu şi Alexandru Papiu-Ilarian, şi ai burgheziei, constituind astfel începutul revoluţiei burghezo-democratice din Transilvania. Fără adunarea din dumineca Tomii, cum i s-a mai spus acestei adunări, Adunarea naţională de la Blaj, care s-a ţinut peste două săptămâni, n-ar fi putut lua o atât de mare amploare.

În urma adunării pregătitoare de la Blaj, ţăranii au devenit mai încrezători în forţele lor. La mişcarea ţărănească participau, în afară de români, şi satele de saşi iobagi din comitatul Alba Inferioară şi ţăranii maghiari. Nemulţumirea ţăranilor creştea pe măsura întârzierii desfiinţării iobăgiei şi a opresiunii birocraţiei feudale. Nobilimea şi burghezia maghiară din Transilvania nu ţineau seama de revendicările revoluţionare ale ţărănimii, în majoritatea zdrobitoare română, nici de cele ale burgheziei române, pentru că întărirea caracterului democratic al revoluţiei ar fi dus la împărţirea proprietăţilor nobiliare între ţărani şi la cucerirea puterii în stat de către burghezia românească. Pe de altă parte, ameninţarea că Transilvania va fi alipită la Ungaria fără voia românilor a solidarizat majoritatea burgheziei şi a ţărănimii române în jurul intransigenţei lui Simion Bărnuţiu.

În preajma celei de-a doua adunări de la Blaj, în rândurile intelectualităţii române din Transilvania se puteau distinge câteva curente, după poziţia luată faţă de lupta de eliberare socială şi naţională a maselor române, precum şi după aliaţii pe care şi-i alegeau în această luptă. Vom aminti, în primul rând, pe intelectualii grupaţi în jurul lui Avram Iancu, cei mai mulţi ridicaţi în prima sau cel mult a doua generaţie din rândurile ţărănimii asuprite. Lor li se alăturau şi câţiva tineri români din mica nobilime, pătrunşi de ideile revoluţionare ale vremii. Aceşti intelectuali, fiind adânc legaţi de ţărănimea obijduită, erau purtătorii de cuvânt ai revendicărilor sociale ale ţărănimii. Privind atitudinea lor faţă de popor, ei pot fi numiţi democraţi-revoluţionari.

Văzând că în principatul Transilvaniei ţăranii erau siliţi şi mai departe să facă robote, că în loc să se dea libertate se decreta în comitate statariul, că ei înşişi erau urmăriţi de autorităţile reacţionare transilvănene din cauza legăturilor lor cu poporul, s-au ridicat împotriva nobilimii şi burgheziei maghiare din Transilvania şi s-au opus alipirii acesteia la Ungaria, acceptând concepţia lui Bărnuţiu.

Voiau teritoriu naţional, „ţară românească”, în care sperau că, zdrobind puterea nobilimii proprietare, vor putea înfăptui eliberarea ţărănimii. În cursul revoluţiei, convingându-se tot mai mult că Habsburgii se foloseau de luptele şi jertfele românilor în scopurile lor dinastice, antipopulare, Iancu s-a apropiat de concepţia lui Nicolae Bălcescu, ducând tratative în primăvara şi vara anului 1849 cu conducătorii revoluţiei maghiare în vederea unei înţelegeri revoluţionare.

Apropiat de curentul democrat-revoluţionar - în adunarea pregătitoare de la Blaj fusese considerat conducător - era şi Simion Bărnuţiu, care, încă de pe când era profesor la Blaj, îşi câştigase prin cursul ţinut în limba română un mare prestigiu în cercurile intelectualilor români, cu atât mai mult cu cât Bărnuţiu avusese mult de suferit în urma luptei sale împotriva tendinţelor de maghiarizare. Luptând pentru drepturile naţionale ale poporului român, Bărnuţiu punea înainte de toate problema recunoaşterii naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare în principatul Transilvaniei, dar cerea şi desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire. Vedea în Habsburgi eventuali aliaţi împotriva asupririi sociale şi naţionale a nobilimii maghiare.

Nefăcând distincţie între nobilimea şi burghezia maghiară şi masele populare maghiare, el a contribuit la îngreunarea colaborării revoluţionare româno-maghiare. Această poziţie, adoptată de Bărnuţiu încă din primăvara anului 1848 faţă de hotărârea nobilimii şi a burgheziei maghiare de a alipi principatul Transilvaniei la Ungaria, fără a ţine seama de voinţa românilor, precum şi faţă de Curtea din Viena, a făcut să se ivească divergenţe, în cursul primăverii şi verii, între democraţii-revoluţionari şi gruparea condusă de George Bariţiu şi Timotei Cipariu.

Un alt curent îl formau liberalii democraţi care credeau că dezvoltarea unei burghezii româneşti, precum şi ridicarea economică, socială şi culturală a poporului nu se puteau înfăptui decât prin lichidarea orânduirii feudale. În privinţa căilor de înfăptuire a acestei sarcini, ei erau moderaţi şi nu depăşeau limitele „legalismului”, militând pentru transformarea socială pe calea schimbării legilor, în speranţa că reformele vor duce la emanciparea poporului.

Reprezentantul de frunte al acestui curent era redactorul gazetelor din Braşov, George Bariţiu; în aceeaşi direcţie activa şi eruditul canonic de la Blaj Timotei Cipariu, care pe lângă „Organul naţional”, a început să scoată la 12 mai şi „Învăţătorul poporului”, menit să militeze pentru promovarea culturii româneşti printre ţărani, şi care a sprijinit lupta pentru desfiinţarea iobăgiei. Bariţiu considera - şi, împreună cu el, mulţi intelectuali din principatul Transilvaniei - că reformele burgheze vor asigura şi drepturile naţionale ale românilor din Transilvania şi vedea în despotismul ţarist, aliat al casei imperiale austriece, principalul duşman al libertăţii popoarelor.

Făcând o analiză temeinică a situaţiei istorice-sociale în preajma revoluţiei, Bariţiu arăta, încă din 1844, că în Transilvania existau două clase sociale antagoniste : nobilimea proprietară şi iobăgimea. „Greşeşte cineva foarte greu - scria Bariţiu - dacă numai pe românime o ia de reprezentantă a supuşilor asupriţi şi numai pe maghiarime de supuitoare cu asupreală; ci la noi trebuie să vorbim de aristocraţie în general şi de iobăgime iarăşi numai în general”

George Bariţiu a luptat cu înflăcărare împotriva asupririi poporului român, împotriva persecuţiilor naţionale de orice fel. În acelaşi timp el arăta necesitatea unirii popoarelor din Imperiul austriac în lupta împotriva jugului feudal-absolutist, văzând în înlăturarea orânduirii feudale şi a sprijinului de frunte al acestei orânduiri, absolutismul habsburgic şi despotismul ţarist, scopul principal al mişcărilor politice din 1848 ale românilor. Curentul reprezentat de Bariţiu, predominant în burghezia democrată română în primăvara anului 1848, şi-a pierdut, în măsura în care devenea evident că cercurile conducătoare maghiare nu voiau să asigure drepturi naţionale românilor, o mare parte dintre aderenţi.

O politică retrogradă făcea gruparea condusă de episcopul Şaguna, căutând să slujească interesele Curţii imperiale de la Viena pentru „a da cezarului ce e al cezarului” şi pentru a menţine astfel vechea orânduire. Tânăr, ambiţios şi Siret, trecut de curând pe la Carloviţ, unde fusese hirotonisit de mitropolitul sârb Raiacic, om al Habsburgilor, Şaguna nu voia să piardă nici încrederea Vienei, nici pe a guvernului din Pesta.

Tot o politică retrogradă ducea şi episcopul greco-catolic Lemeni, dar el era devotat mai mult nobilimii maghiare. Prin toate mijloacele căuta să convingă clerul greco-catolic şi prin acesta şi pe „credincioşi” că orice împotrivire faţă de tendinţele nobilimii proprietare nu putea aduce românilor decât nefericire. Câţiva canonici şi protopopi mai înstăriţi căutau să frâneze de asemenea mişcările revoluţionare ale maselor.

Cu toate deosebirile dintre aceste curente, trebuie să avem în vedere că burghezia era favorabilă desfiinţării iobăgiei, iar ţărănimea era convinsă că numai într-un stat naţional şi democratic românesc va putea scăpa de stăpânii de moşii. Episcopii Şaguna şi Lemeni nu reprezentau decât nişte pături sociale foarte subţiri, aşa încât ei au fost siliţi în Adunarea naţională de la Blaj să se ralieze majorităţii burgheziei şi să accepte revendicările ţărănimii.

Factori economici şi sociali specifici au contribuit ca în Banat, Crişana, care făceau parte din regatul Ungariei, precum şi în Maramureş, să se formeze în rândurile burgheziei române curente întrucâtva diferite de cele din principatul Transilvaniei. Astfel, în părţile de vest ale Transilvaniei producţia de mărfuri agricole pentru piaţă era mai intensă, pătrunderea capitalismului în agricultură mai accelerată.

O parte din nobilimea proprietară îşi dădea deci mai curând seama că munca iobagilor era puţin rentabilă, legile de desfiinţare a iobăgiei au întâmpinat deci o mai mică rezistenţă din partea nobilimii în aceste părţi decât în principatul Transilvaniei. Atitudinea românilor din Banat şi Crişana era influenţată şi de lupta susţinută de ei pentru eliberarea bisericii şi şcolii române de sub supremaţia mitropoliei sârbeşti, ierarhie sprijinită de Curtea din Viena.

Gruparea cea mai numeroasă era cea a liberalilor democraţi, compusă din intelectuali de origine nobiliară (Alexandru Buda, Ioan Dragoş) sau burgheză (Teodor Serb, Emanuil Gojdu, Dimitrie Haica şi alţii). Reprezentanţii acestei grupări erau pentru înscăunarea unor rânduieli democratice, care să asigure libertatea şi dezvoltarea tuturor popoarelor de pe teritoriul ţării.

Astfel, ei puneau pe primul plan lupta împotriva sistemului absolutist, împotriva privilegiilor feudale, pentru eliberarea iobagilor, cerând totodată drepturi egale pentru toate popoarele ţării, garantarea dreptului folosirii limbii române în administraţie, asigurarea autonomiei bisericii române, promovarea şcolilor şi culturii poporului român. Aceste drepturi voiau să le obţină în cadrul unei Ungarii democrate, independente.

Faţă de mişcările ţărăneşti, care tindeau să rezolve în mod radical problema ţăranilor fără pământ prin lichidarea marii proprietăţi, această grupare a avut o atitudine negativă şi căuta să sfătuiască ţărănimea să respecte legalitatea. Mai mult de nobilimea liberală decât de gruparea liberalilor democraţi ţineau unii nobili proprietari români, ca Gabriel Mihali din Maramureş, care au luat parte la reprimarea sângeroasă a mişcărilor ţărăneşti, la judecarea ţăranilor răsculaţi. Proprietarii români cu pământuri întinse în Banat, Petru şi Andrei Mocioni de Foen, profesau idei conservatoare şi vedeau în Habsburgi „scutul” naţiunii române şi, nu în ultimul rând, al marilor lor proprietăţi. Izolaţi, ei aveau puţini aderenţi, căci interesele maselor române erau în contrazicere cu interesele acestor mari moşieri.

O grupare care se sprijinea pe masele largi româneşti din Banat s-a format în jurul democrat-revoluţionarului Eftimie Murgu. Murgu şi cei din jurul lui au îmbrăţişat cauza ţăranilor; ei voiau un ţinut autonom românesc, înfiinţarea unei armate ţărăneşti române cu conducători români, armată care avea să lupte pentru apărarea şi lărgirea cuceririlor revoluţionare. Aceeaşi armată urma să dea, după planul lui Murgu, ajutor şi revoluţiei din Ţara Românească.

Având un orizont larg, Murgu căuta să îmbine mişcarea revoluţionară din ţările române cu cea maghiară şi cu revoluţiile altor popoare dornice de libertate. Au luptat alături de Murgu deputatul din camera ungară Aloisiu Vlad, Dimitrie Stoichescu din Lipova şi mulţi oameni din popor. Acţiunea revoluţionarului român a fost însă împiedicată de clasa conducătoare maghiară, care vedea în această activitate primejduirea „integrităţii Ungariei”.

Trebuie să menţionăm că poziţia cercurilor conducătoare din principatul Transilvaniei, a guvernului ungar Batthyany, de a refuza net revendicările sociale şi naţionale concrete ale românilor a subţiat mult rândurile intelectualilor români din principatul Transilvaniei care militau pentru o înţelegere româno-maghiară. În Ungaria erau însă şi luptători hotărâţi pentru democraţie; uniţi în Liga egalităţii, ei luptau împotriva dominaţiei de clasă a nobilimii proprietare, împotriva guvernului Batthyany. În Liga egalităţii, în care activa şi poetul Petofi, s-au încadrat şi revoluţionari români ca Eftimie Murgu, A. Vlad şi alţii.

În principatul Transilvaniei nu exista o Ligă a egalităţii şi în rândurile burgheziei maghiare de aici erau prea puţini democraţi care s-ar fi ridicat împotriva măsurilor reacţionare ale guberniului, aliat pe atunci cu comandantul militar din Sibiu. Şi studenţii maghiari din Cluj, îndată ce guvernatorul, contele Teleki, le-a explicat în taină că era nevoie de cenzură pentru a ţine în frâu presa română şi săsească, au renunţat la orice luptă pentru libertatea tiparului.

Arestarea avocatului Micaş, urmărirea altor conducători, ca Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian şi Ioan Buteanu, biciuirea şi aruncarea în lanţuri a ţăranilor „răzvrătiţi” au îngreuiat mult înfăptuirea unei înţelegeri în primăvara anului 1848. S-a pierdut astfel un moment istoric când însufleţirea cu care masele ţărăneşti şi orăşeneşti române şi maghiare, precum şi cercurile intelectuale române din Transilvania, au primit revoluţia din martie ar fi putut alcătui un temei solid pentru o colaborare frăţească între cele două popoare, o colaborare bazată pe drepturile egale ale naţiunii maghiare şi ale celei române.

Înţelegerea dintre români, maghiari şi saşi a fost mult îngreuiată în principatul Transilvaniei prin punerea pe primul plan de către cercurile conducătoare maghiare a alipirii principatului la regatul Ungariei. „Trăiască uniunea” era cuvântul de ordine al nobilimii liberale şi al burgheziei maghiare din Transilvania, în timp ce lozinca românilor era: trăiască libertatea naţională. Hotărârea nobilimii şi a burgheziei maghiare de a alipi principatul Transilvaniei la Ungaria nu izvora atât din voinţa de a înfrunta cu forţe unite absolutismul habsburgic, ci din naţionalismul lor, din dorinţa de a ţine naţiunea română şi în împrejurările schimbate sub supremaţia ungară.

Naţionalismul nobilimii proprietare avea ca bază şi interesul economic de a-şi asigura, cu concursul cercurilor conducătoare din Ungaria, moşiile din principat, situate în covârşitoarea majoritate în ţinuturi româneşti. Nobilimea liberală maghiară, împreună cu burghezia maghiară crescută în spirit naţionalist, visa o Ungarie mare, cu 14.000.000 de locuitori, deveniţi unguri nu numai prin drepturi cetăţeneşti egale, ci, într-un viitor apropiat, şi prin limba şi cultura lor.

Nu se ţinea seama de realităţile etnice din Transilvania, nici de principiul democratic al consultării maselor; se credea că e de ajuns să se invoce „drepturile istorice” ale „sfintei coroane ungare” asupra principatului Transilvaniei şi ca dieta privilegiaţilor din principat să voteze „uniunea”.

Check Also

Craiova între Revoluţia de la 1821 şi Revoluţia de la 1848

După Revoluţia de la 1821, ocupaţia otomană se va instala pentru aproape un an şi …

Revoluţia din 1848-1849 în ţările române

Revoluţia europeană din 1848 a izbucnit în luna ianuarie la Palermo. În februarie regele Ludovic-Filip …

Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 din Ţara Românească

Forţele revoluţionare. Pregătirea revoluţiei În primăvara anului 1848, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre se …

Mişcarea revoluţionară din martie 1848 în Moldova

În desfăşurarea mişcării revoluţionare din Moldova se disting doua etape: prima etapa cuprinde mişcarea din …

Începuturile luptei revoluţionare din 1848 în Transilvania

Frământările din rândurile burgheziei, muncitorimii şi ţărănimii au izbucnit în martie 1848 ca adevărate manifestaţii …