„Adunarea norodului” la Bucureşti. Raporturile lui Tudor Vladimirescu cu boierii

Diverse interpretări

Atitudinea lui Tudor Vladimirescu faţă de boieri şi poziţia acestora faţă de revoluţia pandurilor continuă să fie probleme neclarificate, deşi li s-au propus numeroase soluţii. Mulţi cercetători şi-au pus întrebarea: Dacă Tudor a condus o mişcare socială, de ce, la Bucureşti, în loc să zdruncine pilonii feudalismului, ajunge la acomodare cu boierii, recunoscând prin jurământ «vremelnica stăpânire a ţării» şi primind, la rându-i, jurământul de supunere şi de credinţă al boierimii? A se vedea: proclamaţia către locuitorii judeţelor din 20 martie, „cartea de adeverire” dată de boieri lui Vladimirescu - jurământul lor -, şi jurământul slugerului, din 23 martie.

S-ar părea că, odată cu ocuparea capitalei de către oastea ţărănească, orientarea mişcării - în special conduita conducătorului ei - s-a schimbat, însuşi divanul a pretins uneori, în timpul revoluţiei, că alianţa lui cu şeful pandurilor indică dezicerea slugerului de lupta socială. La 29 aprilie, divanul ordonă să se multiplice în 3.000 de exemplare proclamaţia din 20 martie a lui Tudor către ţară, pentru că - spun divaniţii - Vladimirescu povăţuieşte pe locuitori „ca să cunoască stăpânirea şi boierimea, anerisind (= anulând) cele dintâi împotriva boierilor publicaţii ale sale”.

Să trecem în revistă câteva din interpretările propuse de istorici. A.D. Xenopol afirmă că „prin venirea lui Tudor în Bucureşti, în mijlocul boierimii aliate cu el, mişcarea pornită de dânsul trebuia să sufere o adâncă schimbare în al ei caracter. Ea nu se mai putea menţine ca răscoală pornită în contra elementului boieresc”... Boierii care au sprijinit mişcarea lui Tudor, au făcut-o „pentru un interes al lor propriu”. Această împrejurare (intervenţia interesată a boierimii) „schimba cu totul caracterul mişcării şi-i dădea, din unul social ce-l avuse până atunci, unul politic şi mai ales naţional [ţelul fiind acum]: respingerea grecilor din capul ţărilor române şi răsturnarea regimului fanariot”.

 

Xenopol accentuează că influenţa boierilor pământeni este factorul ce a produs schimbarea caracterului insurecţiei pandurilor: „Mişcarea lui Tudor, socială la început, fu împinsă de boierii cu care el se aliase, pe tărâmul politic şi naţional”. Poziţia conducătorului Adunării norodului, în a doua etapă, este definită de Xenopol prin aceste cuvinte: Vladimirescu devine „capul puterii executive în ocârmuirea boierească”. „El învăţa pe panduri să spună turcilor, trimişi în cercetare de paşii dunăreni, «că se răsculase pentru gonirea grecilor din ţară şi pentru uşurarea poporului de dăjdiile cele multe şi grele» (după spusa lui P. Poenariu)” (sublinierile autorului).

Lucreţiu Pătrăşcanu consideră că „revoluţia lui Tudor Vladimirescu (latura ei socială)… a fost înfrântă cu mult înainte de trecerea trupelor turceşti peste Dunăre [conducătorul mişcării capitulând faţă de boieri]. Înfrângerea se datorează exclusiv contrazicerilor născute şi dezvoltate în chiar sânul ei”. În ajunul intrării Adunării norodului în Bucureşti, în urma contactului şefului pandurilor cu boierii, „caracterul revoluţiei... se schimbă în mod evident”. Tudor recunoaşte „vremelnica stăpânire a ţării”, ceea ce înseamnă „pactizare cu inamicul”, „capitulare în faţa protipendadei”; modificare de atitudine explicabilă prin împrejurarea că mişcarea era „condusă de reprezentanţii capitalului cămătăresc şi comercial”.

Aceştia „nu puteau împinge forţele revoluţionare pe drumul consecvent al răsturnării stărilor sociale existente şi al înscăunării unui nou regim, acel burghezo-democratic. Boiernaşii şi negustorimea de categoria lui Tudor Vladimirescu, Vasile Moangă şi ceilalţi care se găseau în fruntea revoluţiei nu reprezentau o clasă, ci doar embrionul unei clase, a burgheziei de mai târziu. Iar în calitatea lor de reprezentanţi ai capitalului comercial şi cămătăresc, scopurile pe care şi le puseseră nu necesitau răsturnarea întregului regim. Cine ar fi putut împiedica această capitulare? O burghezie industrială, revoluţionară, după modelul lui «Tiers Etat»? Ea nu exista şi nu putea să existe în Principate la acea dată”.

Andrei Oţetea critică şi el pe Tudor pentru faptul pactizării cu boierii, în urma ocupării capitalei, deşi, potrivit concepţiei sale, Tudor nici nu se ridicase cu adevărat contra boierilor, ci pornise - în înţelegere cu o parte din ei - o revoluţie împotriva Imperiului otoman, în cadrul Eteriei. După acest autor, schimbarea politicii lui Vladimirescu, la Bucureşti, a fost determinată cu precădere de factori externi: Văzându-se dezaprobat de ţar, comandantul oastei pandurilor a căutat să ajungă la conciliere atât cu turcii, cât şi - în prealabil - cu boierii (pe care îi atacase până atunci în proclamaţii, chiar dacă făcuse aceasta mai mult din considerente tactice).

Negocierile lui Tudor cu boierii dintre 16 şi 20 martie - explică Andrei Oţetea - au avut ca rezultat o „radicală schimbare de front” din partea căpeteniei ţărănimii. Împăcându-se cu protipendada, Tudor „a cerut ţăranilor supunere desăvârşită faţă de regimul împotriva căruia îi răsculase”... Acest acord cu boierii, pecetluit prin jurământ la 23 martie, „constituie renegarea tuturor revendicărilor şi principiilor formulate în proclamaţia de la Tismana” (Padeş). „Importanţa capitulării lui Tudor [faţă de boieri] rezultă din publicitatea pe care boierii au făcut-o acestui act şi din reacţiunea ţăranilor”. „Prin capitularea sa faţă de boieri”, Tudor „a sacrificat cauza ţăranilor” şi „a pierdut încrederea maselor populare”. Polemizând cu Nicolae Iorga, Andrei Oţetea afirmă că „numai prin nesocotirea condiţiei şi rolului lui Tudor şi prin forţarea documentelor a putut fi prezentată [de Iorga] înţelegerea lui Tudor cu boierii, de la 23 martie, ca «cea mai însemnată biruinţă»... a lui Tudor”, în loc să fie prezentată ca o abandonare a luptei antifeudale.

În ceea ce priveşte atitudinea boierimii faţă de Vladimirescu, la venirea acestuia cu Adunarea norodului în Bucureşti, Andrei Oţetea susţine că „boierii au făcut totul pentru a împiedica intrarea lui Tudor în Bucureşti”, „înainte de sosirea prinţului Ipsilanti”. „Oricare ar fi fost tendinţa şi credinţa lor politică, boierii [alarmaţi de mişcarea ţărănească] erau toţi uniţi în ura lor împotriva lui Tudor”. Ei „nu l-au aşteptat pe Tudor (deşi acesta pornise acţiunea revoluţionară cu împuternicirea marilor bani Gr. Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, din comitetul de oblăduire), ci pe Ipsilanti”. Cum se face atunci - se întreabă Andrei Oţetea - că Vladimirescu „a cruţat şi apărat” pe boieri, recunoscându-le stăpânirea, şi „a căutat să reprime agitaţia ţărănească”? Explicaţia este că „Tudor voia să ajungă domn”, ... „cu concursul boierilor care, după vechile datini, aveau dreptul să aleagă pe domn, ceea ce arată cât de adânc înrădăcinată era încă gândirea politică a lui Tudor în mentalitatea medievală. Ambiţia lui Tudor era să fie ales de boieri şi uns de mitropolitul ţării”.

Credem că această interpretare nu are destulă coerenţă: Cum poate fi criticat Tudor pentru acordul său cu boierii, de pe poziţia unei teorii care prezintă mişcarea din 1821 ca o „revoluţie de eliberare naţională” de sub jugul turcesc şi care susţine că această revoluţie „a solidarizat toate clasele societăţii româneşti în lupta împotriva dominaţiei otomane”? în această concepţie, boierii n-au fost duşmani, ci susţinători ai luptei de eliberare (iar de aici decurge, logic, că Tudor n-a greşit apropiindu-se de ei). Teza principală a autorului este că „cei mai mari boieri ai ţării au aderat la Eterie şi au organizat ridicarea lui Tudor Vladimirescu”. „Membrii vremelnicei stăpâniri erau eterişti şi partizani ai Rusiei”. Dacă - potrivit susţinerilor lui Andrei Oţetea - în perioada consolidării revoluţiei în Oltenia, comitetul de oblăduire, în loc să ia măsuri efective de represiune împotriva mişcării lui Vladimirescu, „îi trimitea bani şi trupe, comandate de căpetenii eteriste, care-i întăreau poziţia”, cum să înţelegem afirmaţia aceluiaşi autor că „împăcarea lui Tudor cu boierii ocârmuitori din Bucureşti a însemnat o radicală schimbare de atitudine”?

Apoi, dacă e adevărată presupunerea lui Andrei Oţetea că boierii, fiind eterişti, se străduiau a nu lăsa pe Vladimirescu să intre în Bucureşti înainte de venirea lui Ipsilanti, ce interpretare se poate da următorului fapt, relatat de Liprandi (şi recunoscut, pare-se, şi de Andrei Oţetea, cel puţin în una din lucrările sale): Când Tudor a ajuns cu oştirea de panduri aproape de Bucureşti, la Ciorogârla, el a fost întâmpinat de Dinicu Golescu, care i-a înmânat un act de recunoaştere a acţiunii sale, iscălit de 77 de boieri. Dinicu Golescu - afirmă Liprandi - „fusese trimis din partea tuturor boierilor să ureze lui Tudor bun sosit şi să-i ceară să ocupe cât mai repede Bucureştii”. Colaborarea lui Vladimirescu cu boierii este criticată şi în tratatul de Istoria României, editat de Academie: La Bucureşti, Tudor, „în loc de a urma calea indicată de mase, a căutat să se înţeleagă cu boierii...”.

Dan Berindei şi T. Mutaşcu - preluând rezultatele cercetărilor lui I. Neacşu - susţin că numărul destul de ridicat de mici boieri şi boiernaşi (neamuri, mazili etc.) intraţi de la început în oastea lui Tudor şi deveniţi căpetenii ale pandurimii (adică ale clăcaşilor şi moşnenilor răsculaţi), „a impus limite mişcării, ceea ce a grevat asupra sprijinului ce i-l vor da masele”. Privitor la înţelegerea intervenită între Vladimirescu şi boierii divaniţi în Bucureşti, determinată de necesitatea „legalizării” noului regim, autorii subliniază că ea „a grevat asupra desfăşurării ulterioare a mişcării, căci a impus conducătorului ei parţiala limitare a avântului de luptă al maselor şi prin aceasta a limitat înseşi bazele acţiunii de eliberare socială şi naţională”.

Gheorghe Platon, pornind de la premisa că mişcarea lui Tudor a fost o revoluţie naţională antiotomană, argumentează că, în esenţă, acţiunile boierimii în anii 1821-1822 se încadrează în lupta revoluţionară a poporului român pentru câştigarea independenţei, având chiar un rol hotărâtor. (Acest punct de vedere implică aprobarea acordului lui Tudor cu boierii): La 1821, „în lipsa unei burghezii suficient de dezvoltate şi puternice”, boierilor le-a revenit sarcina de a fi „purtătorii de cuvânt ai intereselor obşteşti, pe linie naţională, cel puţin”.

„Înainte chiar ca intervenţia otomană să înăbuşe revoluţia, dar mai ales după aceea, ...boierii, în marea lor majoritate trecuţi peste fruntariile ţării, ...încep să redacteze diverse memorii cu caracter revendicativ şi proiecte de reformă, adresate curţilor europene, Rusiei, Austriei, precum şi Turciei, prin care solicitau atenţia şi sprijinul în vederea modificării stării de lucruri, a regimului juridic al Principatelor”. Aceste memorii - cu deosebire cererile înaintate Rusiei şi Austriei -, nu numai că trebuie considerate „ca făcând parte din ideologia propriu-zisă a mişcării”, dar, după Gheorghe Platon, ele definesc obiectivele naţionale ale revoluţiei pandurilor mai bine chiar decât documentele programatice lansate de Tudor. Căci, în programul mărturisit al revoluţiei din 1821 nu puteau figura revendicări făţiş antiotomane, de natură să lezeze profund Poarta şi să compromită mişcarea înainte ca aceasta să ajungă la maturitate.

În schimb, memoriile boierilor (mai ales ale celor emigraţi) reflectă direct lupta de eliberare de sub dominaţia Porţii. „Majoritatea cererilor, adresate Rusiei şi Austriei, mai cu seamă, conţin formularea cea mai completă a programului antiotoman”...; ele sunt „expresia fermă” a revendicărilor antiturceşti, susţinute de „toate clasele şi categoriile sociale antrenate sub steagul luptei revoluţionare”. Ca atare, „programul naţional al revoluţiei de la 1821 şi-a găsit cea mai înaltă expresie în memoriile şi proiectele de reformă ulterioare acesteia”. Pe scurt, după acest punct de vedere, mişcarea pandurilor a fost antiturcească, deşi conducătorul ei n-a definit-o astfel. Argumentul este că memoriile şi proiectele de reformă alcătuite de marii boieri, în timpul revoluţiei şi ulterior ei, au, în general, un limpede sens antiotoman. Aceste acte „reprezintă, în fond, programul naţional, antiotoman, al revoluţiei” sau „cea mai înaltă expresie” a lui. „Boierilor le revine meritul de a fi ordonat, de a fi dat substanţa şi a fi orientat mai precis cererile [norodului, privitoare la eliberarea naţională], încadrându-le în documente cu conţinut programatic unitar”.

În cele ce urmează expunem o altă interpretare: Acţiunea lui Tudor n-a trecut prin două faze care să se opună una alteia (nici în modul arătat de Xenopol, nici în sensul indicat de Oţetea):

  • mişcarea n-a atacat clasa boierească, la început, şi administraţia fanariotă, în urmă; ci, tot timpul, regimul politic întemeiat pe „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori” (cum rezultă din proclamaţia de la Padeş, din arzul către Poartă, din plângerile către împăraţii Rusiei şi Austriei, din scrisoarea lui Tudor către boierii refugiaţi la Braşov etc.); aspectul social şi cel naţional (= antifanariot) al revoluţiei nu s-au succedat, ci s-au împletit.
  • de asemenea, nu se poate spune că, iniţial, acţiunea lui Vladimirescu s-a încadrat în Eterie - ori că s-a desfăşurat în strânsă colaborare cu mişcarea grecească -, pentru ca ulterior, datorită poziţiei ţarului, să se desprindă de Eterie, urmărind concilierea cu turcii, în dauna lui Alexandru Ipsilanti; dimpotrivă, izvoarele îndreptăţesc concluzia că în Principate s-au produs două mişcări revoluţionare separate, cu programe diferite, şi că deosebirea existentă din capul locului între ele s-a transformat în cele din urmă în conflict acut, din cauza invadării Principatelor de către trupele lui Ipsilanti şi a rămânerii şefului Eteriei în Ţara Românească.

În ceea ce priveşte - în mod special - atitudinea lui Vladimirescu faţă de boierii pământeni, ea se defineşte altfel decât ca o trecere de la atacarea protipendadei la capitulare în faţa ei, ca formulare de revendicări antifeudale şi renegare a lor. Nu poate fi vorba de aceste două faze opuse: una - exclusiv de luptă cu marea boierime, cealaltă - de colaborare cu ea şi cădere sub influenţa ei. În realitate, pe tot parcursul mişcării, Vladimirescu a lovit boierimea în calitatea ei de clasă stăpânitoare, şi, în acelaşi timp, a căutat să şi-o alieze, subordonând-o autorităţii sale politice de conducător al Adunării norodului. Nu e nimic paradoxal în această atitudine, care denotă - cum vom vedea îndată - cunoaştere aprofundată a realităţilor sociale, înţelegere a contradicţiilor inerente stărilor de atunci, adaptare la specificul momentului istoric.

Planurile de reforme alcătuite de boieri în anii 1821-1822 au unele tangenţe cu programul revoluţiei pandurilor (mai ales pe linie naţională), fără a se subsuma însă acestuia din urmă, întrucât interesele de clasă ale marii boierimi pământene - preocuparea pentru menţinerea privilegiilor - se manifestă chiar şi în formularea dată de ea revendicărilor naţionale. De altfel, petiţiile boierilor de rangul întâi către marile puteri nu sunt precis orientate, nu reprezintă „documente cu conţinut programatic unitar”; ele reflectă lipsa de hotărâre, inconsecvenţele şi disensiunile boierimii, a cărei poziţie contrarevoluţionară a atras după sine nu o dată şi o atitudine antinaţională.

Dintre manifestările boierilor veliţi, numai memoriile divanului din Bucureşti, emise sub influenţa lui Tudor, în perioada când Adunarea norodului se afla în capitală, pot fi cuprinse în programul răsculaţilor: încercând să justifice mişcarea, aceste acte critică cu consecvenţă regimul fanariot şi cer desfiinţarea lui; ele apără autonomia ţării, fără a se ridica împotriva suzeranităţii Porţii. Mai trebuie făcută şi o altă distincţie: între proiectele boierilor mari, din emigraţie, şi proiectele boierilor mici. Aceste categorii sociale se aflau în opoziţie: mica boierime din Ţara Românească şi din Moldova ţintea să înlăture monopolizarea puterii politice de către protipendadă; acţiunea ei, în comparaţie cu a marii boierimi, vădeşte mai multă unitate de vederi, şi nu vine în contrazicere cu ridicarea antifeudală a norodului, dimpotrivă, i se asociază.

Evenimentele de la 1821 nu se înţeleg fără o cercetare a contradicţiilor sociale de atunci, privite în interacţiunea lor. Analiza situaţiei boierimii la 1821 scoate în evidenţă un mănunchi de fapte contradictorii. Ele aparţin realităţii obiective şi în lumina lor dispar aşa-zisele oscilaţii subiective, inconsecvenţe sau „capitulări” ale conducătorului mişcării, în raporturile sale cu clasa dominantă: Tudor n-a oscilat, ci a ţinut seama de aspectele contradictorii ale realităţii. Pare chiar uimitor, cât de profund le-a înţeles. Reţinem două împrejurări caracteristice pentru natura boierimii de la 1821 şi pentru complexitatea raporturilor dintre categoriile sociale:

Caracterul eterogen al micii boierimi

Caracterul eterogen al micii boierimi este o categorie cu trăsături contradictorii, ţinând de vechiul şi de noul mod de producţie. Păturile sociale medii reprezentau un amestec de boierime şi burghezie. Această constatare - că boierimea mică nu se separă net de burghezia oraşelor şi satelor contribuie la explicarea evenimentelor de la 1821. Putem considera că participarea la revoluţie a unor boieri de starea a doua şi a treia dezvăluie latura burgheză (adăugată celei ţărăneşti) a insurecţiei pandurilor. Caracterul eterogen al micii boierimi e determinat de împrejurarea că unii negustori, arendaşi, vechili etc., şi chiar unii ţărani înstăriţi, îşi cumpărau titluri de nobleţe. Astfel, o parte din boierii de clasa a doua şi a treia, neavând ascendenţă boierească, erau de fapt burghezi, ce obţinuseră pe bani cărţi domneşti de „boier de neam”, titluri şi privilegii de boiernaşi.

Lui Xenopol îi revine meritul de a fi relevat semnificaţia acestei stări de lucruri: În sânul clasei boiereşti „se făcuse o ruptură, de când cu boieriile titrate, între vechii boieri, acei ce se întemeiau pe o posesiune de stat îndelungată, şi boierimea cea nouă, ieşită din miluirea, adeseori cumpărată, a oblăduitorilor pământului. Boierimea aceasta nouă era cea mai multă de rang mai de jos, creată din oameni de rând, neguţători, oameni de casă ai boierilor şi pe care opoziţia contra mişcării de emancipare [marea boierime] îi tratează de «slugi, oameni fără căpătâi, pretinşi nobili ce până atunci nu ieşiseră din satele lor, drojdii ale societăţii»”.

Această boierime nouă, lipsită de ascendenţă nobiliară, reprezenta adeseori (prin îndeletniciri, prin capitalul de care dispunea) „un fel de burghezime faţă cu nobilimea veche, o burghezime ce trebuia însă să îmbrace haina nobleţei, spre a putea însemna ceva. Ea dorea să se folosească de situaţia ei, spre a juca un rol în conducerea daraverilor publice. Ea întâlnea în cale-i pe boierimea cea mare, care, alcătuind Divanul, de la logofăt până la ban, monopolizase această conducere şi singură se folosea şi economiceşte şi politiceşte din situaţia ei privilegiată. Contra acestei cetăţi a boierimii mari, boierimea cea mică începu a da asalturi; cel dintâi amintit în documente prin scrisoarea din 1804 (un pamflet al boierimii mici din Moldova împotriva protipendadei, analizat de Xenopol), cel de al doilea, încă şi mai de seamă, prin proiectul de Constituţie din 1822” (= constituţia cărvunarilor).

Academicianul Constantin C. Giurescu a descris, pe o largă bază documentară, procesul de constituire a burgheziei româneşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, incluzând în această clasă pe negustori şi bancheri, pe proprietarii de manufacturi şi de mici instalaţii industriale, pe arendaşi şi o parte din păturile rurale înstărite, deţinătoare de capital. Autorul a arătat cum numeroşi reprezentanţi ai clasei de mijloc căutau să intre în rândurile clasei nobiliare şi cum s-a extins practica cumpărării de diplome şi dregătorii boiereşti, prin vărsarea unor taxe substanţiale în cămara domnitorului. Pe această cale, foarte mulţi negustori, arendaşi, vechili etc. au fost confirmaţi ca boieri; cifrele sunt de ordinul miilor.

Aşa-numitele „bresle” desemnau pe atunci, în primul rând, categoriile de mici boieri, beneficiind de scutiri fiscale: neamuri, mazili, postelnicei, ruptaşi etc. În orice caz, ar fi greu să se diferenţieze, în cadrul breslelor, elementele aparţinând în sens strict burgheziei, de boierimea mică. („Deşi multora dintre aceşti «breslaşi» li se dă şi calificativul de «boiernaşi» şi chiar de «boieri», în realitate, ei trebuie consideraţi mai degrabă ca aparţinând burgheziei” - demonstrează C.C. Giurescu). Această pătură socială mijlocie, în continuă creştere, căpătând vigoare economică, începe să lupte pentru putere politică. Ea se arăta tot mai dornică să participe la conducerea ţării.

Astfel, opoziţia boierimii mici faţă de boierimea mare (manifestată în acte precum: memoriul de reforme din 1822 al boierilor de starea a doua şi a treia din Ţara Românească, proiectul de constituţie al cărvunarilor moldoveni sau pamfletul comisului Ionică Tăutu intitulat Strigarea norodului Moldavii) prezintă o semnificaţie deosebită, depăşind simpla dorinţă a boiernaşilor de a obţine egalitate în drepturi cu protipendada. Actele citate oglindesc revendicările politice ale categoriilor sociale medii, ce militau pentru democratizarea statului feudal. Ele atestă faptul că burghezia pornise lupta cu vârfurile clasei privilegiate a orânduirii feudale.

Deşi nu ţinteau la răsturnarea ordinii sociale, memoriile micii boierimi preconizau o reformă a statului, îndreptată contra autorităţii absolute a domnitorului şi a boierilor mari. Principala prevedere exprimată în aceste acte era de a se institui o adunare obştească, formată din reprezentanţi ai tuturor judeţelor şi ai oraşelor principale, organ cuprinzând în special boieri mici, şi care urma să-şi spună cuvântul în conducerea ţării; se cerea ca domnitorul şi marea boierime să nu aibă dreptul de a nesocoti voinţa majorităţii deputaţilor din reprezentanţa naţională: „...De trebuinţă este ca din toate judeţele ţării să se trimită la scaunul stăpânirii câte un deputat, ales de obştea judeţului, cu adeverinţă înscris la mină de la simpatrioţii lui, arătătoare că el adecă este ales a purta obrazul şi celorlalţi, şi cu deplină putere a grăi’ şi a săvârşi în locul lor”... „Aceştia toţi (= deputaţii), la sfaturile pentru pricini obşteşti, să fie negreşit chemaţi şi întrebaţi”.

Participarea micii boierimi la revoluţie nu diminuează caracterul antifeudal al acesteia, de vreme ce (după cum s-a demonstraţi purtătorii tot mai numeroşi ai titlurilor de boieri de clasa a doua şi a treia erau, în mare parte, elemente ale burgheziei în ascensiune, doritoare să înlăture atotputernicia marii boierimi. De aceea, chemările lui Vladimirescu erau adresate nu numai clăcaşilor şi moşnenilor, dar şi „breslelor” ce cuprindeau pe boiernaşi, constituind, implicit, burghezia orăşenească şi rurală.

Proclamaţia din 20 martie către locuitorii judeţelor începe astfel:,.De la slugerul Teodor Vladimirescu, Către toţi locuitorii oraşelor şi satelor... din orice treaptă, adică neamuri, postelnicei, mazili, breslaşi, ruptaşi, birnici, scutelnici, posluşnici şi slujitori, şi către toţi străinii birnici...”. Lupta antifeudală în mişcarea de la 1821 ni se înfăţişează cu două componente: ţărănimea birnică se ridica împotriva exploatării fiscale şi moşiereşti, fără a fi conştientă de necesitatea cuceririi puterii politice în stat; iar boierimea mică şi, în general, păturile mijlocii (burgheze) combăteau dominaţia politică a marii boierimi, fără a se gândi la lichidarea exploatării moşiereşti, la îmbunătăţirea raporturilor dintre boieri şi ţărani. Aceste două laturi veneau parţial în contradicţie, deoarece susţinătorii direcţiilor de luptă arătate aveau interese diferite. Concludentă e opoziţia dintre ţărani şi arendaşi: Cei dintâi erau nerăbdători să se răfuiască cu arendaşii, vinovaţi de agravarea exploatării boiereşti; aceştia din urmă - aparţinând clasei noi, burgheze - s-au alăturat însă, adesea, şi ei răsculaţilor contra regimului feudal, mânaţi de dorinţa de a se impune în viaţa politică a ţării.

Tudor a ştiut să rezolve contradicţia, ierarhizând laturile: El a dat întâietate luptei pentru putere, desigur nu de dragul „ciocoilor”, aflaţi în conflict cu protipendada. Vladimirescu voia să ajungă la guvernare, prin Adunarea norodului şi în numele ei, preocupat fiind de soarta celor de jos, de emanciparea ţăranilor „prădaţi” şi „despuiaţi” de către pătura suprapusă, rămaşi „numai cu sufletele”, ajunşi „mai goli decât morţii cei din mormânturi” (cum se exprimă în scrisorile sale). Conducătorul pandurilor a înţeles calea obiectivă a revoluţiei: în concepţia lui, cucerirea puterii politice constituia premisa pentru înfăptuirea de reforme economice, în folosul maselor exploatate.

Poziţia contradictorie a marii boierimi

Complexitatea împrejurărilor de la 1821 este sporită de poziţia ambiguă a marii boierimi. Clasă dominantă, de a cărei asuprire celelalte pături sociale căutau să se elibereze, marea boierime reprezintă, prin definiţie, reacţiunea feudală, ostilă revoluţiei. Situaţia în care se găseau atunci Principatele făcea însă ca, pe de altă parte, protipendada autohtonă să nu se opună oricăror schimbări politice, ci să năzuiască şi ea, împreună cu celelalte categorii sociale, la răsturnarea jugului străin.

Prin aceasta, marea boierime pământeană ar fi putut juca chiar un rol pozitiv în evenimentele anului 1821, dacă interesele ei de clasă nu i-ar fi dictat o atitudine inconsecventă faţă de mişcarea pandurilor. Se poate spune că marii boieri, prin unele acte ale lor, au sprijinit cauza revoluţiei româneşti, în timp ce prin altele au subminat-o. Ambiguitatea aceasta are un substrat economic: În perioada de descompunere a feudalismului, boierii se acomodează treptat la economia de schimb. Pe scară tot mai largă, ei îşi transformă o parte din produsele de pe moşiile lor în mărfuri, pe care desigur nu doresc să le vândă, cu preţ redus, Porţii otomane. Interesele comerciale ale boierilor provoacă înăsprirea exploatării ţărănimii. Acest proces cu două laturi (trecerea la economia de schimb şi agravarea exploatării) generează trăsăturile contradictorii ale marii boierimi, privită în totalitate, şi determină poziţia ei echivocă.

În străduinţa-i de a-şi spori produsele, ca să aibă ce vinde şi să acumuleze bani, marea boierime împilează tot mai crunt poporul, dar, în acelaşi timp, şi cu aceleaşi scopuri, urmăreşte înlăturarea monopolului turcesc asupra comerţului şi scuturarea dominaţiei politice turco-fanariote. Să ne oprim la unul din documentele importante pentru cunoaşterea marii boierimi: memoriul în XXIII de puncte trimis ţarului de boierii fugiţi la Braşov, datând de la sfârşitul anului 1821. E un proiect de reorganizare a Ţării Româneşti, conţinând revendicări „naţional-aristocratice” (cum spune Iorga1), pentru a căror înfăptuire se cerea ajutorul Rusiei. Desigur,” protestul împotriva stăpânirii turceşti, înăsprită prin fanarioţi, era o cauză a poporului întreg. (Am ajuns,.robi la robii Porţii”...). Însă boierii, vorbind în numele ţării şi urmărind să scape de concurenţa fanariotă în administraţie, se gândeau la prosperitatea şi atotputernicia clasei lor.

Semnificativă este îmbinarea în acest act a revendicărilor boiereşti cu o serie de revendicări burgheze. Marea boierime avea particularitatea că, pe de o parte, îşi apăra privilegiile feudale, iar pe de altă parte admitea dezvoltarea producţiei capitaliste şi a comerţului: se acomodase cu aceste fenomene, de pe urma cărora putea profita. Principalele prevederi care duceau la dezvoltarea capitalismului privesc libertatea completă a comerţului, în mod special a exportului („negoţul să ne fie slobod, adecă din tot venitul ce agonisim din pământul nostru i din dobitoacele noastre şi din alte mijloace de lucrări ce ne-am putea îndemâna, să nu fim popriţi de nimeni a scoate peste graniţe, în orice parte vom putea găsi folosul alişverişului nostru”...), precum şi libertatea deschiderii de fabrici şi a exploatării bogăţiilor subsolului.

În schimb, alte măsuri erau menite să întărească feudalitatea. Memoriul preconiza privilegii pentru tagma boierească (menţinerea celor vechi, printre care dreptul de a avea scutelnici şi posluşnici, şi adăugarea altora, noi, precum monopolul dregătoriilor, în urma înlăturării grecilor din funcţii), scutire de dări, întărirea relaţiilor iobăgiste şi a dominaţiei de clasă a boierimii. Se cerea dublarea numărului zilelor de clacă, de la 12 la 24, anual, pentru fiecare locuitor al moşiei, exprimându-se nemulţumirea că fanarioţii au împuţinat obligaţiile ţăranilor faţă de stăpânii moşiilor, pentru a-i jefui ei (domnii fanarioţi). În esenţă, prevederile memoriului însemnau un relativ progres în domeniul forţelor de producţie şi al economiei de mărfuri, dar reprezentau o intensificare evidentă a exploatării. Dreptul de a exercita înalta conducere a ţării era rezervat exclusiv protipendadei. Un stat aristocratic, în care puterea politică a marii boierimi trebuia să crească (divanul boieresc „închipuieşte domnia”), avea rostul să menţină cu forţa relaţiile de producţie feudale.

Se ştie că accentuarea decalajului între forţele şi relaţiile de producţie (rămânerea în urmă a relaţiilor, ce sunt devansate de forţe) este cauza fundamentală a destrămării unui mod de producţie. Şi iată că, în momentul istoric de care ne ocupăm, boierimea însăşi accentua acest decalaj, săpând şi ea la groapa vechiului mod de producţie. Căci boierii veliţi, ca să fie bogaţi şi puternici, ar fi vrut să dea curs liber, în favoarea lor, dezvoltării forţelor de producţie, după cum, în acelaşi scop, se sileau să păstreze şi să extindă vechile relaţii de exploatare, şi să concentreze tot mai mult puterea politică în mâinile lor. Prin aceasta nu făceau însă altceva decât să intensifice lupta de clasă, grăbind acţiunea legii social-economice care cere concordanţă între relaţiile de producţie şi caracterul forţelor de producţie. Tocmai transformările cu caracter burghez, pe care le doreau boierii în folosul lor, vor aduce căderea clasei lor şi pieirea feudalismului. Tocmai ei ridicau, în slujba propriilor interese, steagul ideii naţionale, ce avea să contribuie la formarea naţiunii burgheze.

Aşadar, dacă în ţările române, la 1821, burghezia era încă slab dezvoltată şi nu putea răsturna feudalismul, constatăm în schimb că înaintarea economiei româneşti pe linie capitalistă se înfăptuia, în parte, cu concursul chiar al marii boierimi, deşi aceasta manifesta tendinţe opuse. S-ar părea că în însăşi natura acestei clase era implicată contradicţia. A milita pentru comerţ şi (într-o anumită măsură) pentru industrie - surse noi de câştig - şi, simultan, a voi să extinzi şi să înăspreşti relaţiile iobăgiste (obligativitatea pentru ţărani de a face clacă, a da dijmă, a plăti dări), - este poziţia economică şi politică contradictorie a boierimii, la 1821. Ea nu înţelegea că se aşează pe două direcţii care se ciocnesc, economia iobagă opunându-se dezvoltării forţelor de producţie şi a relaţiilor noi. Ea revendica, odată cu independenţa ţării, întărirea statului boieresc, o organizare socială în care să înflorească latifundiile feudale şi să se permanentizeze starea de dependenţă a ţăranilor faţă de boieri.

Check Also

Alexandru Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu

Renunţând la proiectul său iniţial de a proclama desfiinţarea tuturor privilegiilor de clasă şi, prin …

Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu …

Sfârşitul lui Tudor Vladimirescu

Puncte de vedere În istoriografia anului 1821, versiunea cea mai răspândită despre cauzele care l-au …

Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti. Împotrivirea lui Tudor la ocupaţia eteristă

Ce spun izvoarele narative despre întâlnirea dintre conducătorii celor două mişcări, întâmplată la sfârşitul lui …

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …