Adunarea naţională de la Blaj din 3-5 / 15-17 mai 1848. Adunarea de la Lugoj

Adunarea naţională de la Blaj din 3-5 / 15-17 mai 1848 a fost cea mai puternică manifestare politică a maselor româneşti din Transilvania pentru desfiinţarea iobăgiei, pentru cucerirea garanţiilor unei vieţi naţionale libere. Burghezia română, ca niciodată înainte, s-a ridicat pentru a-şi asigura un rol de conducere în stat, bazându-se pe faptul că românii, poporul cel mai vechi al ţării, formau majoritatea populaţiei.

Hotărârea de a se ţine această adunare se luase cu câteva săptămâni înainte, îngrijorat, guvernatorul Teleki a cerut celor doi episcopi, Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni - capii celor două confesiuni româneşti, ortodoxă şi greco-catolică -, să facă fiecare câte o adunare separată şi să oprească venirea ţăranilor. Întrucât episcopii, temându-se de popor, nu i-au dat ascultare, guvernatorul a trimis la Blaj armată, compusă din infanterie, cavalerie şi artilerie, şi a ordonat arestarea lui Alexandru Papiu-Ilarian şi a lui Ioan Buteanu, care se aflau la Sibiu. Podurile mobile peste Someş, Arieş, Mureş şi Târnave au fost scoase din funcţiune pentru a se împiedica venirea maselor ţărăneşti la Blaj.

La Sibiu, unde se concentraseră mulţi dintre conducătorii mişcării revoluţionare a românilor, s-a ţinut la 26 aprilie / 8 mai o conferinţă a reprezentanţilor burgheziei şi ţărănimii. Participau, între alţii, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Buteanu, precum şi August Treboniu Laurian şi Constantin Roman, reveniţi din Ţara Românească, unde erau profesori. S-a aprobat un proiect de program elaborat de Bărnuţiu, compus din trei articole: proclamarea naţiunii române, depunerea jurământului naţional şi protest contra „uniunii” cu Ungaria.

Cu puţin înainte de adunare, au revenit din ţările române dunărene şi Ioan Axente (care mai târziu s-a numit Axente Sever), Nicolae Bălăşescu, Aron Florian, Vasile Maiorescu, Petre Suciu şi Iuniu Armatu. Ioan Maiorescu, care se afla la Craiova, îndemna să vină la adunare nu câteva mii, ci 20.000 - 30.000 şi chiar 40.000 de oameni. De acord cu Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, fiind împiedicat să vină, a însărcinat pe Laurian să ajungă la înţelegere cu maghiarii. Au participat la adunare şi mulţi revoluţionari moldoveni care se aflau în Transilvania.

Cu trei zile înainte de data fixată, au început să sosească mii de ţărani din toate părţile Transilvaniei. Ca nişte râuri se revărsau spre Blaj masele ţărăneşti, nimeni nu le putea sta în cale. Se părea că poporul, ca un uriaş, s-a trezit şi a ajuns la conştiinţa forţei sale, la ideea necesităţii luptei de eliberare socială şi naţională. „Măreţ era spectacolul ce se desfăşura în faţa noastră - scrie istoricul şi memorialistul maghiar Jakab Elek, care, ca observator al guberniului, a asistat la adunare. O masă de vreo 20.000 de oameni (numărul celor adunaţi s-a ridicat apoi la circa 40.000) îmbrăcaţi sărăcăcios, cu înfăţişare chinuită, un biet popor de iobagi...”, continuă acelaşi istoriograf.

„Cât priveşte aspectul exterior al acestei măreţe adunări populare - scrie un alt contemporan maghiar - aşa ceva n-a prea văzut vreodată Europa. Masa populară oferea spectatorului în tumultul sălbatic, tălăzuitor al patimilor politice, un tablou extraordinar de interesant şi zguduitor”. Masele ţărăneşti veneau cu voioşie pentru că erau încredinţate că li se va anunţa desfiinţarea iobăgiei. Delegaţii multor sate aduceau cu ei chiar petiţii, în nădejdea că adunarea de la Blaj le va face dreptate şi-i va scăpa de năpăstuirile stăpânilor de moşii.

Duminică, 2/14 mai, cu o zi înainte de adunare, după terminarea serviciului religios - la care au participat cei doi episcopi, Ioan Lemeni şi Andrei Şaguna -, s-a ţinut în catedrală o conferinţă a reprezentanţilor burgheziei şi a exponenţilor ţărănimii, cu scopul de a stabili un program, în timp ce masele ţărăneşti ocupau piaţa şi străzile din jur. La conferinţă au participat câţiva români din Banat şi Crişana, precum şi o parte din revoluţionarii moldoveni, între alţii Al. Russo, George Sion, N. Ionescu, Lascăr Rosetti, Ioan Curius şi Zaharia Moldovanu. Eftimie Murgu, care fusese chemat să prezideze adunarea, nu se afla de faţă.

Participanţii la conferinţa de la Sibiu, care reprezentau majoritatea burgheziei şi ţărănimea, stăteau pe poziţia precizată prin programul aprobat acolo. Restul burgheziei se împărţea între celelalte curente menţionate mai sus şi care aveau în problema naţională vederi moderate. O mare importanţă a avut pentru orientarea conferinţei şi a adunării naţionale discursul ţinut de Simion Bărnuţiu. Preamărind triumful libertăţii, el lăuda acordarea constituţiei de către împărat şi desfiinţarea iobăgiei în Ungaria, dar se opunea hotărârii dietei maghiare de a alipi principatul Transilvaniei la Ungaria, spunând că prin „uniune” maghiarii voiau „să stingă pe toate popoarele neungureşti, ca să facă din toate numai o naţiune...”.

După un întins istoric al relaţiilor româno-maghiare, Bărnuţiu cerea ca „naţiunea, adunându-se din toate părţile la această sărbătoare a libertăţii... să proclame libertatea şi independenţa naţiunii române”. Înlăturând constituţia maghiară, continua oratorul, naţiunea română „declară sărbătoreşte că de aici înainte nu se va cunoaşte obligată decât prin legile care se vor pune în dieta ţării, unde va fi reprezentată şi ea după dreptate şi cuviinţă, şi se va ţine datoare cu ascultare numai diregătorilor aleşi din sânul său; naţiunea română dă de ştire naţiunilor conlocuitoare că, voind a se constitui şi organiza pe temei naţional, n-are cuget duşman în contra altor naţiuni şi cunoaşte acelaşi drept pentru toate, voieşte a-l respecta cu sinceritate, cerând respect împrumutat după dreptate; prin urmare, naţiunea română nici nu voieşte a domni preste alte naţiuni, nici nu va suferi a fi. supusă altora, ci voieşte drept egal pentru toate”.

Netăgăduită valoare au pasajele discursului în care Bărnuţiu exprima aspiraţiile juste ale poporului în lupta sa pentru cucerirea drepturilor naţionale. Frumos şi convingător a exprimat şi postulatul că într-o administraţie democratică dregătorii trebuie să fie pentru popor şi nu poporul pentru dregători. Pline de conţinut sunt şi pasajele din discurs închinate libertăţii, care constituie temelia unei vieţi demne naţionale. Discursul din catedrală denotă însă şi îngrădirile naţionaliste ale oratorului. Astfel Bărnuţiu nu vedea - ceea ce au înţeles Bălcescu, Murgu, Bariţiu şi alţi români înaintaţi - că lupta pentru drepturile naţionale ale românilor trebuia dusă împreună şi în înţelegere cu popoarele vecine şi cu fiii cei mai înaintaţi ai acestor popoare.

Bărnuţiu nu şi-a dat seama că rezolvarea problemelor esenţiale în acel moment - abolirea absolutismului, desfiinţarea privilegiilor, acordarea libertăţilor şi egalităţii cetăţeneşti, desfiinţarea iobăgiei - ar fi creat condiţii mai favorabile pentru dobândirea drepturilor naţionale ale poporului român. Prin identificarea unui popor întreg, al maghiarilor, cu clasa stăpânitoare a nobilimii proprietare, Bărnuţiu a semănat neîncredere şi duşmănie între români şi maghiari, ceea ce a frânat lupta revoluţionară a popoarelor român şi maghiar. El conchidea că singurul scop al Adunării de la Blaj trebuia să fie proclamarea libertăţii şi independenţei naţiunii române şi că celelalte probleme, ca de pildă desfiinţarea iobăgiei, se vor rezolva de la sine, în „spiritul vremii”.

Discursul lui Bărnuţiu a fost aprobat cu aplauze prelungite de către toţi participanţii la conferinţă. Nici unul dintre partizanii lui Lemeni şi ai lui Şaguna n-a îndrăznit să-l dezaprobe. S-a votat apoi proiectul de program, prezentat de Bărnuţiu, în care se punea accentul pe proclamarea independenţei naţiunii române. În şedinţele de după-amiază şi de seara, profitând de absenţa exponenţilor ţărănimii - care se aflau afară, în mijlocul poporului, spre a-i arăta hotărârile ce se luaseră -, aripa moderată a burgheziei, sprijinită de clerul înalt, a stăruit pentru amânarea aplicării imediate a independenţei naţionale proclamate.

În ziua de 3/15 mai s-a deschis Adunarea naţională de la Blaj. Episcopii şi partizanii lor voiau să ţină Adunarea în catedrală sau în piaţa din faţa acesteia, cu scopul de a împiedica poporul să participe direct la dezbateri. Bărnuţiu şi exponenţii ţărănimii s-au opus şi i-au invitat să meargă pe câmpia din estul oraşului, numită apoi Câmpul libertăţii, unde ridicaseră o catedră pentru prezidiu şi aduseseră scaune pentru reprezentanţii burgheziei. Neîndrăznind a se opune, episcopii au acceptat invitaţia şi s-au îndreptat în fruntea poporului către Câmpul libertăţii.

Un steag tricolor - albastru, alb şi roşu -, declarat steag naţional încă de conferinţa de la Sibiu, era purtat înaintea lor. Poporul s-a rânduit, prin grija lui Avram Iancu şi a muntenilor săi, în forma unei uriaşe stele, compusă din numeroase adunări mai mici, în care se dezbăteau cuvântările şi propunerile făcute la catedră. Lemeni şi Şaguna au fost proclamaţi preşedinţi, Bariţiu şi Bărnuţiu, vicepreşedinţi şi s-au numit zece secretari, printre care Timotei Cipariu şi A.T. Laurian.

După deschiderea Adunării, Bărnuţiu a citit programul aprobat în ziua precedentă de conferinţa din catedrală. Adunarea de pe Câmpul libertăţii se proclama Adunare generală naţională a românilor transilvăneni. Într-un moment în care monarhia era menţinută atât la Viena cât şi la Pesta, se declara că se va depune jurământ de credinţă împăratului Austriei şi marelui principe al Transilvaniei. Partea principală a programului o constituia însă afirmaţia că „Naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei pe temeiul libertăţii egale”.

După aprobarea unanimă a programului, Bărnuţiu a citit şi un proiect de jurământ, care a fost şi el aprobat cu entuziasm de Adunare, după ce i s-au adus uşoare modificări, în jurământ se arată că se va susţine totdeauna, „pe calea dreaptă şi legiuită”, naţiunea română, care va fi apărată „contra oricărui atac şi asuprire”. Nu se va lucra niciodată „contra drepturilor şi intereselor naţiunii române”, ci se va „apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea”.

Pe baza acestui principiu vor fi respectate toate naţiunile transilvane, cerându-li-se şi lor respect reciproc. Nu va fi asuprit nimeni, dar nici nu se va suporta asuprirea altora. Se va „conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui umanităţii, al naţiunii române şi al României”. Concepţia lui Bărnuţiu s-a impus astfel atât în program, cât şi în jurământ.

În program, accentul se punea pe revendicările naţionale, numai în jurământ făcându-se loc şi revendicării principale a ţărănimii, desfiinţarea iobăgiei, dar într-o formă puţin categorică. A doua zi, 4/16 mai, Adunarea naţională şi-a continuat lucrările. Deşi această „masă imensă de oameni - cum scrie Jakab - ... părea o mare liniştită, pe a cărei suprafaţă nu se zărea nici cel mai mic val...”, nici ţăranii care formau majoritatea zdrobitoare a Adunării, nici tinerii intelectuali exponenţi ai ţărănimii, care se numeau „tribuni”, nu erau satisfăcuţi de îngustimea programului şi a jurământului votate de Adunare în prima zi.

Dându-şi seama că fără sprijinul ţărănimii revendicările ei vor rămâne neluate în seamă, cum se întâmplase cu revendicările din Supplex Libellus Valachorum, burghezia a trecut, sub presiunea maselor, la elaborarea unui larg program care să dea satisfacţie maselor ţărăneşti. Noul program, compus din 16 articole şi cunoscut sub numele de „petiţiunea naţională”, a fost citit de la tribună de către A.T. Laurian, mulţumind pe deplin poporul.

În primul articol, bazându-se pe principiul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, Adunarea revendica independenţa naţiunii române, care să fie reprezentată în dieta ţării în proporţie cu numărul său, să aibă dregători în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţie, să folosească limba sa în toate chestiunile care o priveau atât în legislaţie, cât şi în administraţie, să poată ţine în fiecare an câte o adunare naţională generală.

În articolul 2 se revendica independenţa bisericii române fără deosebire de confesiune şi egalitatea ei în drepturi cu celelalte biserici ale Transilvaniei, în articolul 3 se cerea „fără întârziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o dezdăunare din partea ţăranilor iobagi, atât în comitate, cât şi în districte, scaune şi graniţe militare”. S-a cerut totodată şi desfiinţarea dijmelor. Pentru burghezie se revendica, în articolul 4, libertatea industrială şi comercială prin desfiinţarea breslelor, a privilegiilor şi a tuturor piedicilor şi stabilirea comerţului cu ţările vecine, inclusiv desfiinţarea vămilor la graniţă, ceea ce contribuia la formarea unităţii economice a ţărilor române, bază a viitoarei lor unităţi politice.

Printre celelalte revendicări, mai importante erau libertatea cuvântului şi desfiinţarea cenzurii, asigurarea libertăţii personale şi a adunărilor, înfiinţarea tribunalelor cu juraţi, dreptul naţiunii române de a-şi organiza gărzi naţionale proprii, formarea unei comisii mixte pentru delimitarea moşiilor şi pădurilor, pentru rezolvarea proceselor privind ocuparea pământurilor comune şi a sesiilor iobăgeşti, înfiinţarea de şcoli elementare româneşti în toate satele şi oraşele, înfiinţarea de gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii pentru preoţi, precum şi a unei universităţi române dotate din tezaurul statului, impozit proporţional cu averea fiecăruia, alcătuirea unei noi constituţii pentru Transilvania de către o adunare constituantă la care să participe toate naţiunile ţării pe baza principiilor dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii.

În ultimul articol se cerea să nu se ia în dezbatere „cauza uniunei cu Ungaria, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă; iară din contra, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuşi a se lăsa la pertractarea aceleiaşi uniuni de noi fără noi, atunci naţiunea română protestează cu solemnitate”. Revendicările din „petiţiunea naţională” aveau un pronunţat caracter burghezo-democratic. Aprobarea lor entuziastă de către Adunarea naţională consolida alianţa burgheziei cu ţărănimea sub conducerea burgheziei.

Pentru aducerea la îndeplinire a revendicărilor din petiţie, s-au ales în catedrală - deci cu excluderea maselor ţărăneşti - două delegaţii: una menită să meargă la împărat la Viena, alta la dieta feudală a Transilvaniei la Cluj, convocată pentru 17/29 mai spre a se pronunţa în privinţa „uniunii”. Delegaţia către împărat avea ca preşedinte pe episcopul Andrei Şaguna şi ca vicepreşedinte pe Noptsa, fostul comite suprem (fişpan) şi împilator al poporului român din comitatul Hunedoara. Delegaţia care urma să se prezinte dietei din Cluj era prezidată de episcopul Lemeni, cunoscut ca având o ţinută laşă faţă de nobilimea maghiară. S-a alcătuit şi un comitet permanent cu sediul la Sibiu, sub preşedinţia lui Şaguna şi cu Bărnuţiu vicepreşedinte, care să conducă îndeplinirea hotărârilor Adunării.

În Comitetul permanent au fost aleşi membri, printre alţii, Aron Pumnul, Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian şi N. Bălăşescu. După-amiază, Şaguna a făcut să se distribuie poporului o proclamaţie în care îl îndemna să plece acasă, întrucât Adunarea s-a terminat. La îndemnul „tribunilor”, ţăranii nu i-au dat ascultare şi au rămas şi pentru a treia zi a Adunării, până se va verifica protocolul. Ei erau nemulţumiţi de îndemnurile episcopului de a se încrede în stăpânii de moşii şi de afirmaţia lui că iobăgia se va înlesni, ceea ce însemna că el nu se angaja pentru desfiinţarea ei, cum se scrisese în petiţia naţională citită de la tribună şi aprobată de popor.

La 5/17 mai, continuându-şi lucrările, Adunarea naţională a verificat protocolul, după care s-a declarat închisă în mijlocul entuziasmului general. S-a înfiinţat apoi o gardă naţională, prima gardă naţională românească. Seara, tinerii au făcut o manifestaţie entuziastă pe străzi, salutând în special pe revoluţionarii moldoveni prezenţi. Adunarea naţională de la Blaj a fixat programul social şi politic al românilor din principatul Transilvaniei, un program burghezo-democratic curajos şi înaintat.

Programul acesta n-a fost însă acceptat nici de Curtea imperială, nici de dieta feudală din Cluj. Cu toate acestea, Adunarea a avut o puternică influenţă, nu asupra schimbării situaţiei politice a românilor din Transilvania, ci asupra ridicării conştiinţei naţionale atât a intelectualităţii, cât şi a ţărănimii, precum şi asupra întăririi combativităţii maselor ţărăneşti.

Măreaţa Adunare de la Blaj a lăsat urme de neşters în inimile şi în gândirea tuturor românilor transilvăneni care pentru întâia dată s-au întrunit în număr impresionant într-o adunare naţională. Veniseră din toate părţile Transilvaniei şi au putut să dea mâna, cei mai mulţi de asemenea pentru întâia oară, cu fraţii veniţi din Moldova şi din Ţara Românească; a luat avânt gândul unirii românilor din cele trei ţări române. Informaţia lui Bălcescu, bazată pe mărturiile unor participanţi la Adunare, că la Blaj s-a auzit strigătul: „Noi vrem să ne unim cu ţara”, e confirmată prin mai multe rapoarte oficiale maghiare care constată că ţăranii români nu voiau o uniune cu Ungaria, ci cu Ţara Românească.

La Blaj nu s-a proclamat independenţa naţională, cum a propus Bărnuţiu, ci s-au redactat petiţii în care se cerea de la dietă şi de la împărat recunoaşterea naţiunii române. În conştiinţa participanţilor, şi mai ales în conştiinţa intelectualilor tineri, a rămas însă vie convingerea că românii din Transilvania, odată treziţi la viaţa naţională, nu vor renunţa niciodată la dreptul de a fi o naţiune liberă, independentă, egală în drepturi cu celelalte naţiuni.

Unele grupuri au şi venit la Adunare cu steaguri naţionale, dovedind că şi românii erau o naţiune, cu acelaşi drept la viaţă proprie ca şi naţiunile cu drepturi parafate. Şi iată că naţiunea română, recunoscută ca atare sau nerecunoscută de către guvernanţi, a devenit un factor important, de care oamenii politici maghiari ar fi trebuit să ţină seamă. Subestimarea mişcării naţionale române, subestimarea poporului care s-a deşteptat la o nouă viaţă, a adus prejudicii grave cauzei revoluţiei din 1848.

Masele de ţărani venite la Adunare au fost nemulţumite că nu s-a proclamat acolo imediata desfiinţare a robotelor şi nici nu s-a promis pământ celor fără de pământ. Totuşi, ţăranii s-au întors de la Blaj cu conştiinţa forţei lor; Iancu vorbea din sufletul maselor când spunea: „uitaţi-vă pe câmp, românilor! Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari”.

Numai pe vremea lui Doja se adunase în Transilvania şi în Ungaria o masă atât de uriaşă de ţărani ca acum, în ziua de 3/15 mai 1848, la Blaj. Ţăranii s-au întors la vetrele lor, în satele care i-au delegat să meargă la Blaj, cu o ţinută mai dârză, mai conştientă faţă de „domnii pământului” şi faţă de dregătorii care mai voiau să salveze domnia nobililor. Mulţi dintre delegaţii satelor au răspândit vestea că Blajul ar fi hotărât eliberarea din iobăgie. S-a ajuns la mari mişcări ţărăneşti la Buia, Rucăr, Feleac, Lechinţa etc.

În lupta antifeudală a ţărănimii române, mulţi ţărani maghiari şi saşi au fost alături de ţăranii români. Solidaritatea de clasă a ţărănimii române şi maghiare, în ciuda agitaţiilor şovine ale naţionaliştilor burghezi români şi maghiari, s-a manifestat şi după Adunarea de la Blaj. Adunarea naţională de la Blaj a întărit conştiinţa naţională a românilor şi a ridicat combativitatea ţărănimii. Participarea unor revoluţionari din Moldova şi a transilvănenilor care reveneau din Ţara Românească, unde se aflau sub influenţa mişcării revoluţionare, precum şi împletirea luptei de eliberare socială cu lupta de eliberare naţională au săpat adânc în minţile maselor ţărăneşti şi orăşeneşti convingerea că românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească formau o singură naţiune.

Sub impresia Adunării de la Blaj, eruditul sas Stephan Ludwig Roth scria: „Masele care au venit aici aveau, ce-i drept, numai dorinţa să afle în sfârşit eliberarea de robote, - dar în fiecare [participant], care urmase vreo şcoală numai puţină vreme, se aprinse repede şi dorinţa ca naţionalitatea proclamată să prindă rădăcini atât de trainice în toate inimile, încât acest gând să nu mai poată fi distrus niciodată din inimile lor”.

Vasile Alecsandri, care se afla în Transilvania, sub impresia Adunării naţionale de la Blaj a scris şi a publicat în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, la 24 mai şi la 14 iunie 1848, două poezii: Către români şi Hora Ardealului, în care românii erau îndemnaţi la unire în cadrul României. În Hora Ardealului se află strofa atât de cunoscută: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română, / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României”.

Vădit sub influenţa grandioasei Adunări populare de la Blaj, revoluţionarii moldoveni au formulat la Braşov la 12/24 mai programul Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, în care cereau desfiinţarea boierescului şi a altor dări ale locuitorilor săteni către proprietari, împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, nimicirea tuturor privilegiilor, impozit proporţional cu averea, unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat independent.

În acest document accentul cădea asupra revendicărilor ţărăneşti, asupra luptei împotriva privilegiilor. Adunarea de la Blaj, exprimând cu atâta tărie obiectivul antifeudal al revoluţiei, a făcut ca participanţii moldoveni să-şi dea seama de necesitatea imperioasă a soluţionării problemei ţărăneşti. În acest sens pot fi înţelese cuvintele lui Nicolae Iorga că de aici, de la Adunarea din Blaj, a pornit în bună parte gândul reformei din 1864. Astfel se împletesc gândurile oamenilor înaintaţi din ţările române, astfel se integrează mişcările revoluţionare române din 1848 într-un tot unitar.

Lupta antifeudală şi lupta pentru o viaţă naţională independentă constituie trăsături comune ale mişcărilor revoluţionare din cele trei ţări române. Nu se poate trece uşor, aşa cum a făcut istoriografia naţionalistă română, peste faptul că la Adunarea de la Blaj au avut loc manifestaţii pentru „preabunul împărat” şi „augusta casă domnitoare”, de la care unii pretindeau că „avem tot binele”. Greşeala lui Bărnuţiu era că el credea că Habsburgii îi vor ajuta pe români să-şi întemeieze statul lor naţional. Întreaga desfăşurare a istoriei de după 1848, cei încă 70 de ani de dominaţie a Habsburgilor asupra popoarelor monarhiei, au dezminţit aceste aşteptări.

Fără a exagera importanţa manifestaţiilor proimperiale din Blaj, trebuie arătat că aceste manifestări, regizate probabil de comandamentul militar din Sibiu în colaborare cu Şaguna, făceau să apară primejdia unei legături nefireşti între mişcarea naţională română din principatul Transilvaniei şi Habsburgii asupritori de popoare. Prin cele 16 puncte de la Blaj era afirmată însă posibilitatea înţelegerii şi luptei comune româno-maghiare împotriva absolutismului şi privilegiilor feudale. Populaţia românească din părţile de vest ale Transilvaniei şi-a manifestat în adunările de la Arad, Oradea şi Lugoj, precum şi în congresul de la Timişoara, voinţa de a colabora la lupta revoluţionară pentru lichidarea feudalismului şi înlăturarea absolutismului şi de a trăi în pace şi frăţietate cu naţiunea maghiară şi cu celelalte popoare.

La adunarea de la Lugoj din 3/15 mai, au fost convocaţi numai românii din comitatul Caraş. Au venit circa 1.000 de persoane, burghezi, muncitori şi ţărani. În cuvântările lor, vorbitorii au cerut drepturi naţionale şi scoaterea bisericii româneşti din Banat de sub ierarhia sârbească. S-a ales un comitet sub preşedinţia lui Eftimie Murgu şi s-a hotărât ca, împreună cu românii din Lipova, Arad şi Timişoara, să se ceară aprobare pentru ţinerea unui congres românesc la Timişoara.

Delegaţia trimisă la Pesta a prezentat guvernului maghiar un memoriu în care se cerea despărţirea bisericii române din Banat şi Crişana de biserica sârbă, numirea unui vicar de mitropolit român, despărţirea învăţământului românesc de cel sârbesc, înlăturarea legilor de maghiarizare puse în aplicare în anii dinainte de 1848, garanţie pentru dreptul de a folosi limba română, angajarea de funcţionari români şi mărirea numărului ofiţerilor români în regimentele grănicereşti din Banat.

Pe baza aprobării primite, s-a ţinut congresul bisericesc din 3/15 iunie al românilor din Banat şi Crişana, unde s-au dezbătut, amplificându-se, revendicările din memoriul înaintat cu o jumătate de lună înainte guvernului maghiar, precizându-se problema naţională în sensul că se cerea recunoaşterea legală a naţionalităţii române şi a angajării de funcţionari români în proporţie cu populaţia naţională. Congresul fiind dominat de clerul înalt, revendicările ţăranilor jeleri şi ale foştilor iobagi - restituirea păşunilor şi pădurilor răpite de nobili - n-au fost luate în discuţie, din care cauză nici revendicările aprobate de congres n-au avut un larg sprijin de masă.

De altfel, conducătorii congresului nu voiau să îngrijoreze nobilimea liberală maghiară proprietară de moşii, care avea puterea în stat. Totuşi, contradicţiile dintre ţărănimea şi burghezia română şi nobilimea maghiară au izbucnit cu prilejul alegerilor de deputaţi din iunie. Deputaţii români reuşiţi la alegeri s-au alăturat în bună parte aripii radicale a dietei, susţinând revendicările sociale şi naţionale ale românilor bănăţeni şi crişeni.