Adrian Păunescu

Adrian Păunescu (20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia - 5 noiembrie 2010, Bucureşti) - poet, prozator, eseist, gazetar, animator cultural şi om politic. Este fiul Floarei Păunescu şi al lui Constantin Păunescu, învăţători. După reocuparea Basarabiei de către armata sovietică, familia se întoarce la Bârca, în Oltenia. Păunescu începe cursul mediu la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, spre a-l continua la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti şi a-l absolvi, în 1960, la Şcoala Medie nr. 10. În acelaşi an debutează cu versuri în „Luceafărul”.

Student, între 1963 şi 1968, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, lucrează, din 1966, în redacţia revistei „Amfiteatru”. În 1968 trece la „Gazeta literară”.  În 1970 devine redactor-şef adjunct la „Luceafărul”. Timp de un an şcolar (1971-1972) beneficiază de o bursă la Iowa (Statele Unite). Revenit în ţară, întemeiază un „cenaclu revoluţionar” de mare răsunet, ce organizează şezători în toată ţara.

Din 1973, când poetului i se încredinţează direcţia săptămânalului „Flacăra”, cenaclul primeşte numele acestuia şi faima lui, într-un anume sens eficientă şi în „umanizarea” ideologiei oficiale, creşte neîncetat. Aici promovează poezia contemporană, lansând numeroase talente, atât literare cât şi muzicale. Dar în anii ’80 revista şi cenaclul întreţin şi intensifică până la limitele excesului şi ale imposturii cultul familiei Ceauşescu, conco­mitent cu semnalarea, pe de altă parte, a fel şi fel de situaţii deplorabile, de abuzuri şi injustiţii şi cu sprijinirea doleanţelor multor frustraţi şi năpăstuiţi.

La 17 septembrie 1973 înfiinţează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, până la interzicerea sa, la 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori.

În 1982, apare triplul album de discuri LP, Cenaclul Flacăra în concert, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decât puţine filmări, pelicula de 70 de minute Cenaclul Flacăra - Te salut, generaţie în blugi, interzisă imediat de autorităţi. În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploieşti activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condiţiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe stadionul „Petrolul”, iar pe de altă parte faptului că unii participanţi au profitat de această ocazie şi au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autorităţile comuniste.

La 7 mai 1990 înfiinţează Cenaclul „Totuşi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu Severin, sub impulsul fotbalistului Ilie Balaci şi al ziaristului Dumitru Vişan. În cei peste 10 ani de activitate, noul cenaclu susţine concerte de mare succes, în ţară şi dincolo de actualele graniţe, în special la Chişinău. O parte din activitatea de excepţie a Cenaclului „Totuşi iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăseşte în seria de casete audio şi video editate de Fundaţia Iubirea, între 1995 şi 1999.

În perioada 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire şi valorificare a potenţialului creator cultural naţional („Antena vă aparţine”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României” etc.). Între 1985 şi 1989 numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio şi televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.

Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice şi culturale, la TVR 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) şi TVR 2 („Seratele muzicale” ale lui Iosif Sava, „Ceaiul de la ora 5” al Marinei Almăşan), Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopţii”, realizator Marius Tucă şi la emisiunea „Printre rânduri” a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Sigma TV, Super Nova din București, Tele+ şi Cinemar Baia Mare, Valcea TV, Deva TV, Terra Sat Craiova, Dags TV Petroşani, Slobozia, Bacău TV, Lugoj TV, Terra Sat Reşiţa, Cony Sat Tulcea şi alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc. La 27 martie 1998 realizează Duplexul Bucureşti-Chişinau, la TVR 2.

În perioada 21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 realizează la Antena 1 emisiunea săptămânală de cultură, civilizaţie, eveniment şi performanţă „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalităţi, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări şi relansări de talente din muzică, literatură, plastică, ştiinţă, sănătate, teatru, expoziţii de pictură, fotografie şi sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog şi civilizaţie vii (49 de ediţii).

Din 9 aprilie 1999, emisiunea îşi schimbă denumirea în „O şansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediţii, până la 25 iunie 1999), iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediţie, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul megaemisiunii „O noapte cu Adrian Păunescu”. Între 7 martie şi 14 decembrie 1999  este realizator al emisiunii duminicale de la Antena 1 „Meciul meciurilor”. Din 26 ianuarie 2000 realizează la Tele 7 abc, două noi emisiuni săptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk-show, sâmbătă noaptea) şi „Cenaclul Totuşi iubirea” (duminică seara).

Între 1966-1968 este secretar al organizaţiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 devine membru al Partidului Comunist Român. În toamna anului 1985 este sancţionat cu vot de blam cu avertisment. Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 până în 1998 este membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD, căruia îi devine vicepreşedinte în 1993 şi primvicepreşedinte şi purtător de cuvânt în 1994. În februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidenţiale din 1996 pe care le pierde. În perioada 1992-1996 este senator de Dolj; preşedinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă şi mass-media şi al Grupului Parlamentar „Partida Naţională”, membru al delegaţiei parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg. Este observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) şi Croaţia (1995). În 1994, este ales vicepreşedinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită şi devine membru al Partidului Democraţiei Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat).

În perioada 2000-2004 este senator de Dolj, preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mijloace de Informare în Masă, membru al Comisiei Interparlamentare Bucureşti-Chişinău, preşedinte al Grupulului Parlamentar de prietenie România-China, membru al Grupului Parlamentar de prietenie România-Turcia şi membru al Grupului de prietenie România-Portugalia.

După explozia decembristă, Păunescu scoate periodicele „Vremea” şi „Totuşi iubirea”, fondează Editura Adrian Păunescu, reactivează cenaclul, cât şi o nouă serie a revistei „Flacăra”, moderează emisiuni televizate etc. Angrenat în politica militantă, devine membru în conducerea Partidului Socialist al Muncii, de unde trece la Partidul Social Democrat; activează în Parlamentul României, ca senator al primului, apoi al celui de-al doilea partid, fiind desemnat şi între parlamentarii care reprezintă România în Consiliul Europei.

Pe tărâmul scrisului, Păunescu excelează, înainte de orice, prin productivitate. Dintre poeţii români, e, poate, cel mai fecund din toate timpurile, având editate zeci de volume, unele de o masivitate neobişnuită. Modernist cu măsură, în primele trei cărţi - Ultrasentimente (1965), Mieii primi (1966) şi Fântâna somnambulă (1968) - poetul adoptă ulterior mijloace expresive clasice, multe de factură preeminesciană. Străbătând culegerile al căror şir începe cu Istoria unei secunde (1971), s-ar părea că se parcurg pagini cu versuri inedite de Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri şi mai ales Grigore Alexandrescu: „Să ne gândim la mica, lovita noastră ţară, / să ne gândim la lume, la patrie din nou, / să-i fie dreaptă calea, aicea şi afară, / să ne gândim la ţară, acum de Anul Nou”.

Cadenţa stihurilor din piese ca Mere şi rouă, Veac de tăcere o aminteşte pe cea din macedonskienele Stepa şi Prietenie apusă. Totuşi, e de precizat că autorul nu urmează poezia veacului al XIX-lea şi în materie de lexic. Vocabularul său, minus regionalismele izolate şi unele cuvinte create, se găseşte întru totul în Dicţionarul limbii române contemporane. În majoritatea poeziilor este, în schimb, preluată prozodia din precedentul secol şi, odată cu ea, întreaga ei poetică. După toate indiciile, în înţelegerea lui Păunescu, cuvântul „poezie” e sinonimul cuvântului „vers” şi a poetiza înseamnă a versifica. Tot ce provoacă o reacţie oarecare a sensibilităţii (şi nicidecum doar ceea ce, potrivit opiniei lui Vladimir Maiakovski, se poate spune numai în versuri) are, căzând sub incidenţa privirii sale, şansa de a se face vers, şi chiar se face, într-o clipită.

Aidoma poeţilor din veacurile trecute, cel care scrie Manifest pentru sănătatea pământului (1980) întrebuinţează versul la orice, îi impune toate corvezile la care e supusă vorbirea obişnuită. Recurge la el pentru a se confesa, a-şi vărsa năduful, a se căi, a se justifica, pentru a slăvi şi a veşteji, pentru a denunţa, a ameninţa, a condamna, pentru a formula judecăţi, pentru a instrui şi a îndemna, pentru a evoca şi comemora, pentru a mobiliza.

Exprimând întotdeauna expansiv stări de conştiinţă masive, clare, fără nuanţe, precis formulabile, declamabile, poetul nu operează cu sugestii. Spune, pur şi simplu: nu numai pe şleau (de cele mai multe ori), dar cu enorme prisosuri verbale. Spusa poate fi aluzivă, dar nu e niciodată criptică, nu trimite la presupuse „reale” tainice, pentru a căror numire nu există vocabule proprii. De aici, şi toate consecinţele de ordin artistic. Putând (şi neezitând) să vorbească despre orice, poetul nu îşi alege cuvintele, nu acordă nici unora statut privilegiat. Se vrea doar „mânuitor”, nu şi „mântuitor” de cuvinte, precum Lucian Blaga. Romantic de obârşie hugoliană, e hotărât să „mântuiască” nu vorbele, ci lumea. În loc de a oficia în sanctuare, declamă pe stadioane, în faţa mulţimii.

Situat la antipodul simbolismului, lansatorul de „manifeste” cultivă tot ceea ce contrazice mai sfidător principiile poeziei „pure”, şi chiar recomandările din Arta poetică a lui Paul Verlaine. Logosul său (îndatorat, totuşi, prefacerilor determinate de mişcarea simbolistă prin aceea că îşi poate şi, uneori, chiar îşi permite abateri de la anumite canoane prozodice) nu evită sentimentalismul, oralitatea, diluţia verbală, lungimile excesive, retorismul, prolixitatea, inconsistenţa, platitudinea, prozaismul. Nu le evită şi nici nu le încredinţează, antifrastic, funcţii estetice. Le acordă drept de cetăţenie nu dintr-un nonconformism estetic, din spirit de frondă faţă de codurile puriste, ci sub impulsul temperamentului, al temperaturii afective de moment.

Poezia devine discurs, articol, reportaj, pamflet, afiş, proclamaţie, manifest etc. E, în cele din urmă, atâta suflet în tribunul preocupat de „sănătatea pământului”, atâta simţire ingenuă, că, indiferent ce factor extern declanşează inspiraţia, inefabilul ţâşneşte, în versuri, parcă de la sine. Prin structurări de aparenţă spontană, înfăptuite sub impactul fie al entuziasmului, fie, mai cu seamă, al indignării (facit indignatio versus, zicea Iuvenal), lirica lui Păunescu devine, intermitent, modernistă sau dobândeşte amprente ale modernităţii. La debut ea a fost, de altfel, marcată de spiritul modern în aceeaşi măsură ca producţia lirică a aproape întregii noi generaţii.

Autorul versurilor din Ultrasentimente a parti­cipat la readucerea poeziei, în anii ’60, pe traiectul evolutiv normal tot atât de intens ca Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, şi chiar cu aceeaşi eficacitate.

Piesele remarcabile din volumul de debut şi din cel următor, Mieii primi, reiau (în expresie personală, deocamdată doar prin amprenta tonusului afectiv) motive, trăiri şi tonalităţi de genul celor frecvente în lirica perioadei interbelice. Nota cea mai pregnant individualizantă a „ultrasentimentelor” e un naturism cu accente de senzualitate candidă, analog, cu un spor de suculentă, celui din Paşii profetului de Lucian Blaga: „O, pepenii iluminau cerul când se coceau. / Cu urmele dinţilor de iepuri în ei, / Stelele noi le muşcau, le sângerau, / Cu purpurii averse de ulei” (Amurg cu diavoli).

Teritoriul liric este, de altminteri, o împărăţie a organicului, în care făpturile umane se pot naşte din plante: „La-nceputul lumii noastre delirante, / Când pământul se ţinea de soare încă, / Sau cu-o frică adâncă, / Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante” (Tinerii). Sentimentului reîntoarcerii în părinţi, prezent la Blaga, i se răspunde prin unul al „smulgerii din părinţi”. „Mieii primi” descind cu evidenţă din cei cărora Pan „le mângâie corniţele sub năstureii moi de lână”, şi divinitatea nu îi abandonează nici după ce cresc: „Iar Dumnezeu străluceşte greoi în berbeci...”.

Dintre celelalte ecouri de dincolo de anul 1948, an care, asemenea Styxului, separă poezia întâiului deceniu republican de cea anterioară, două sunt distincte: unul arghezian, din Seceta mare, perceptibil în Halucinaţie de secetă: „De ce ai pus în ierbi, fierbinte, / O răzbunare ca un şir de gropi? / Şi dacă-ţi trebuiră oseminte, / De ce nu le-ai cules din plopi?”; altul macedonskian, însă adaptat pentru proslăvirea nupţiilor intelectului.

Într-o euforie mai curând dionisiacă decât apolinică, intelectul urcă, extatic, spre „plus infinit”, ca (spre Soare) în Ritmuri pentru nunţile necesare, poemul lui Ion Barbu: „Treci şi de 1, treci şi de 2, / Rupe-i spirala lui 3 cu braţul. / Du-te la 4, ca la un roi / Care spre 5 îşi îndreaptă nesaţul [...] // Sorii le macină mărilor spiritul / Şi-n risipire cu paşii rod / Plus infinitul, plus infinitul / Care pe numere e voievod. // [...] El e deasupra şi-n toate părţile, / Râde în sunete ca un pian, / Clatină hărţile, biruie morţile, / El e văzduhul submarţian” (Spre plus infinit).

 

Marcată la început mai cu seamă de Blaga, creaţia lui Păunescu avea să se înscrie, prin cele mai autentic lirice dintre poemele reunite în Fântâna somnambulă, pe o orbită argheziană. Sursa lirismului este „suferinţa cerului”, sila de efemer, de „păcat”, aspiraţia spre absolut, spre condiţia originară, spre reintegrarea în „Marele Gând”. Poetul suferă de a nu mai suferi, de a fi devenit insensibil („Ce gros sunt îmbrăcat, ce simţuri groase, / ce piele groasă, ce urechi rudimentare. / Şi ce ochi groşi, ce limbă trândăvită, / ce neîndurerare”) şi cere mamei să îl nască a doua oară, resensibilizat: „Tu care poţi, întâia şi singura, să fii / izvor al fiinţei mele, mai naşte-mă o dată [...] // [...] îndurerează, mamă, din nou această carne” (Îndurerează).

Drama sa, analoagă aceleia a „psalmistului singuratic” - şi, în alt fel, a lui Baudelaire - este de a dori cerul lăsându-se atras de pământ, de a se şti în neputinţa de a-şi continua zborul „spre plus infinit”, sub impactul „ispitelor uşoare şi blajine”: „Mi-e dor de Tine şi iubesc femei / mi-e dor de Tine şi-mi fac pod şi casă; Ţie îţi spun cuvinte, câştig prieteni mulţi, / şi case şi păduri şi ploi şi celelalte, // şi cresc spre Tine până când mi se-nvecheşte carnea, / până când osul se toceşte la încheieturi, apoi / m-aplec într-un genunche, sufletul meu se-apleacă într-un trup / şi plouă peste mine tot mai străine ploi” (De dorul cui cresc, Doamne).

Nutrind, totuşi, speranţa reinstalării în „prototip”, a perceperii „cuvântului originar” („Redă-ne prototipul, dă-ne prima sămânţă / şi ca pe un păcat ce vrea să fie iar / şopteşte, Limpezimea Ta, pronunţă / acel cuvânt originar!” - Întâi a fost cuvântul), noul psalmist încearcă o dezolare atât de mare, în clipele când are sentimentul că „nu se poate”, încât nu ezită să reproclame (după Nietzsche) moartea lui Dumnezeu: „El a murit cu totul, / ştergeţi-vă cu albe ştergare mâna, botul, / adio, Dumnezu a fost ucis” (Alt fiu). Însă chiar şi dispărut, „părintele” continuă să fie dorit. Proferând blasfemii („Ruşine, dumnezeule de bâlci”), poetul nu îşi poate, prin aceasta, extirpa „pofta de dumnezeire”, simţul pentru sacru.

O anume „biserică de frig” conservă pentru sufletul său adorata divinitate: „Eu ştiu ce eşti, mică biserică de frig, / în tot destinul de sacâz al meu, în toată putrefacerea facerii mele / singură tu miroşi a Dumnezeu” (Biserica de frig). În sine, dorul de absolut este un motiv romantic. Aici el capătă însă, ca anterior la Arghezi, accent modern prin violenţa formulărilor, o violenţă ce frizează uneori agresivitatea. În general, starea cea mai propice marilor elevaţii lirice e, în opera lui Păunescu, frenezia. Dintre marii moderni, Arthur Rimbaud este poetul cu care autorul Fântânii somnambule are cele mai substanţiale afinităţi şi chiar metafora titulară e o replică la Corabia beată. În Rimbaud îşi are una din rădăcini expresionismul şi, încă din primele trei cărţi de versuri, romantismul funciar al lui Păunescu învederează propensiuni expresioniste.

Potrivit propriei declaraţii, insidios autopersiflantă (din Iubiţi-vă pe tunuri, 1981), stilul efuziunilor sale e un „romantism desuet şi expresionist”. Nu atât stilul, cât atitudinea situează o parte a acestei poezii în prelungirea expresionismului. Prezumtivul străbătător al infiniturilor deploră, asemenea atâtor confraţi neoexpresionişti, stingerea, în mileniul nostru „târgoveţ”, a „rasei” cântăreţilor: „O, disperaţii cântăreţi, / ce rană veche îi apasă? / într-un mileniu târgoveţ / se stinge blând această rasă” (Cântăreţii disperaţi), constată consternat că, fiind „bombardat” cu rouă, pământul se degradează şi mai mult, în loc de a cunoaşte o regenerare: „Pe ale lumii două aripi căzuse roua jucăuşă, / Din ale lumii două aripi eu am văzut ieşind cenuşă. // [...] Pe ale lumii două aripi, pe ale lumii aripi două, / Cenuşa scoate parcă sânge din locul unde-a căzut rouă” (Pe ale lumii două aripi), denunţă cu amărăciune superficialitatea sfârşitului de veac, în care „tragedia dragostei” se joacă „în fata scaunelor goale”, propunând ca antidot „iubirea pe tunuri”.

Ruşinat de o seamă de privelişti ale lumii de azi, şi chiar de sine însuşi, pentru faptul că, „theofor” fiind, „mai poate râvni altceva”, precum „măgarul naiv al lui Dumnezeu”, care, purtându-şi stăpânul în spinare, „e-n călduri şi-şi caută spasmodic femela” (Aripă zburând pălmuită), poetul îşi povăţuieşte contemporanii, cu o ironie crudă, să evite măcar naufragiul moral definitiv, să nu se abandoneze blazării absolute. Stilistic, principalul caracter particularizant al structurărilor de tip modern rămâne violenţa. Ştiind să vehiculeze şi suavităţi (câteva dintre sonetele de dragoste au o fluiditate aproape simbolistă), predicatorul „iubirii pe tunuri” preferă discursul impetuos, formularea brutală, caustică, cuvântul strident, expresia flagelantă, imaginea scandaloasă.

Nici un poet român, de la Aron Cotruş încoace, nu îl întrece, şi nici măcar nu îl egalează în obţinerea de efecte literare prin manipularea doar vag prelucrată a vorbirii cotidiene aspre, a injuriei plastice la modul elementar, a expresiei pamfletare. E dificil a disocia în fiecare propoziţie constituenţii cu tentă expresionistă, modernistă în general, de cei pur romantici, însă percutanta vocabulelor, insolitul alăturărilor, modul pro­vocator al construcţiilor frastice şi imagistice dau multor versuri un aspect incontestabil modern. Adeseori instrumentul vorbirii poetice e paradoxul. Fie că semnalează situaţii para­doxale, fie că enunţă paradoxal, poetul obţine efecte vrednice de literatura absurdului. Simulând repudierea comerţului particular, poemul Florăresele se încheie astfel: „... au apărut florile, au înflorit - / auzi dumneata - florile, / asta ne mai trebuia, / la asta nu ne aşteptam. Am fost luaţi / prin surprindere. Au înflorit florile”.

Cu paradox sau fără, expresia-şoc contrariază sensibilităţile ataşate figurilor de tip tradiţional: poetul îşi „ia capul în pumni / ca pe o cloşcă cu puii de aur / recuperată”, „se învârte ca un cal prima oară chemat pentru ham”; „în cocoşi se coace sămânţa zorilor de zi”, „maşinile aleargă-n lume ca mere putrede pe-un deal”, toamna vine „ca o epilepsie”, „ca un accent peste căderea Romii”; la vederea ochiului iubitei, adoratul se fereşte, ca şi cum ar vedea „gura unei puşti”, pământul e un „ou din cuibul lui Dumnezeu”.

Activ intermitent în interiorul macro- şi microstructurilor poeziei lui Păunescu, spiritul modern determină în câteva rânduri şi apariţia unor elemente de natură ludică, asemănătoare celor atât de frecvente la Nichita Stănescu. Prin repetiţii, spre exemplu, se obţin jocuri de cuvinte aproape dadaiste: „Calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare” (Calul călare).

Altundeva apar aliteraţii: „Murmure despre muri murinzi de mură” (Muri de mură), iar un poem, ecou al sonetului Les Voyelles al lui Rimbaud, aduce ninsoare cu vocale: „Şi ninge vocale, găteli disperate, / Un vânt de vocale în codri mai bate, / Din A şi din E şi din I se fac toate, / Din O şi din U şi din I pe-nnoptate, / Din A se fac şei de ninsori deşelate” (Ningere de vocale).

Poetul practică şi un soi de letrism: „Leng va ri şerc” (Elegie); „Mi-e creierul abcdefghijklmnoprsştţuvxw” (Creier aprins). Modernismele şi ultramodernismele de această speţă nu sunt însă decât momente de relaxare şi amuzament într-o activitate poetică impulsionată de un patos romantic eruptiv, înscris în sensibilitatea modernă îndeosebi prin adoptarea unor unelte expresioniste.

Ca autor de proză narativă, Păunescu s-a afirmat cu povestirile fantastice din Cărţile poştale ale morţii (1970, Premiul Uniunii Scriitorilor) şi cu fragmente de roman apărute în presă. A publicat şi un alert memorial de călătorie, De la Bârca la Viena şi înapoi (1982). Vajnic publicist, şi-a strâns o parte din torenţiala lui producţie în câteva volume compacte.

Cartea Sunt un om liber a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut şi a revenit printre cititori în martie 1990. Cartea cărţilor de poezie este o integrală a poeziilor apărute în volume şi un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărţile de versuri publicate de Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit şi a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate.

Cărţile lui Păunescu au apărut într-un tiraj de peste 1.000.000 exemplare, fiind un record pentru un poet român în viaţă.

Opera

  • Ultrasentimente, prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1965;
  • Mieii primi, Bucureşti, 1966;
  • Fântâna somnambulă, Bucureşti, 1968;
  • Aventurile extraordinare ale lui Hap şi Pap, cu ilustraţii de Constanţa Buzea, prima lui soţie, Bucureşti, 1970;
  • Cărţile poştale ale morţii, Bucureşti, 1970;
  • Istoria unei secunde, Bucureşti, 1971;
  • Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971; ediţia II, Bucureşti, 1979;
  • Viaţă de excepţii, Bucureşti, 1971;
  • Lumea ca lume, Craiova, 1973;
  • Repetabila povară, Craiova, 1974;
  • Pământul deocamdată, Bucureşti, 1976;
  • Poezii de până azi, prefaţă de Eugen Barbu, postfaţă de Şerban Cioculescu, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, Bucureşti, 1978;
  • Manifest pentru sănătatea pământului, Bucureşti, 1980;
  • Iubiţi-vă pe tunuri, Bucureşti, 1981;
  • De la Bârca la Viena şi înapoi, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1982;
  • Rezervaţia de zimbri, cu ilustraţii de Ioana Păunescu, Bucureşti, 1982;
  • Totuşi, iubirea, Bucureşti, 1983;
  • Manifest pentru mileniul trei, Bucureşti, vol. I-II, 1984-1986;
  • Locuri comune, Bucureşti, 1986;
  • Viaţa mea e un roman, Bucureşti, 1987;
  • Într-adevăr, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1988;
  • Sunt un om liber, Bucureşti, 1989;
  • Poezii cenzurate, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1990;
  • Trilogia căruntă, vol. I: Româniada, Bucureşti, 1993; vol. II: Noaptea marii beţii, Bucureşti, 1993; vol. III: Bieţi lampagii, Bucureşti, 1994;
  • Front fără învingători, Bucureşti, 1995;
  • Infracţiunea de a fi, cu o prezentare şi bibliografie de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1996;
  • Tragedia naţională, Bucureşti, 1997;
  • Deromânizarea României, Bucureşti, 1998;
  • Cartea cărţilor de poezie, Bucureşti, 1999; ediţie revăzută, adăugită şi actualizată, Bucureşti, 2003;
  • Meserie mizerabilă, sufletul, Bucureşti, 2000;
  • Nemuritor la zidul morţii, Bucureşti, 2001;
  • Măştile însângerate, Bucureşti, 2001;
  • Până la capăt, Bucureşti, 2002;
  • Din doi în doi, Bucureşti, 2003;
  • Liber să sufăr, Bucureşti, 2003;
  • Eminamente, Bucureşti, 2003;
  • Logica avalanşei, Bucureşti, 2005;
  • Antiprimăvara, Bucureşti, 2005;
  • Ninsoarea de adio, Bucureşti, 2005;
  • Un om pe nişte scări, Bucureşti, 2006;
  • De mamă şi de foaie verde, Bucureşti, 2006;
  • Copaci fără pădure, Bucureşti, 2006;
  • Vagabonzi pe plaiul mioritic, Bucureşti, 2007;
  • Rugă pentru părinţi, Bucureşti, 2007;
  • Încă viu, Bucureşti, 2008;
  • Libertatea de unică folosinţă, Bucureşti, 2009.

Afilieri

  • Preşedinte al Fundaţiei „Iubirea”;
  • Preşedinte al Fundaţiei „Constantin”.

Premii decernate

  • La împlinirea vârstei de 67 de ani (21 iulie 2010) i s-a acordat „Meritul Academic” pentru creaţia literară şi pentru susţinerea proiectelor Academiei Române.

Statui

  • 1986 - bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreţie în casa poetului);
  • 1999 - bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiţă şi aşezat în centrul localităţii Slătioara, judeţul Vâlcea, în acelaşi complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu şi Dinu Săraru.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …