Administraţia şi justiţia în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Prin funcţiile lui administrative, judiciare şi fiscale, statul fanariot a fost instrumentul destinat a reprima împotrivirea ţărănimii, a îndestula pe turci, a îmbogăţi pe domn, şi a căpătui pe boieri. Regimul turco-fanariot a fost unul din cele mai teribile instrumente de jaf cunoscute în istorie. Întregul aparat de stat, de la domn până la ultimul slujbaş, „de la cel mai înalt la cel mai umil, vânează slujbele pentru a stoarce bani”.

Toate funcţiile publice se cumpărau cu bani; ele nu se atribuiau la tarif fix şi prin rotaţie, cum cereau boierii, ci la licitaţie, aşa încât preţurile se urcau mereu şi cu ele exploatarea contribuabililor. Domnul îşi cumpăra scaunul de la turci supralicitându-şi competitorii, boierii slujbele de la domn, slujbaşii cei mici de la cei mari. În scurtul interval de care beneficiau pentru a se căpătui, ei căutau nu numai să-şi recupereze banii daţi pentru slujbă, dar şi să realizeze câştiguri cât mai mari pentru a putea concura din nou. Slujba, considerată ca mijloc legiuit de înavuţire, a fost sub regimul fanariot principalul izvor de venit al boierilor.

În memoriul înaintat autorităţilor ruseşti, în timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni au cerut, cu privire la reorganizarea ţării, ca durata unei slujbe să fie limitată la un an, maximum la trei (ca şi domnia) şi ca toţi boierii să se împărtăşească de avantajele ei, prin rotaţie, „cu asemine rânduială, socotindu-se a întră la cinstea boeriilor şi la ocârmuirea ţării toată partea boerească, pe rând”.

La fel au răspuns boierii munteni prinţului de Coburg, care-i sfătuia să introducă oarecare stabilitate în administraţia Ţării Româneşti, renunţând la practica înlocuirii la intervale scurte a slujbaşilor. „Sunt mulţi pământeni care se cade să intre în rând la slujbă, declară boierii, ca prin slujbă şi osteneală să ajungă flecarele a se împărtăşi de vreo chiverniseală, după cum aşia au fost şi obiceiul ţărei şi aşia socotim că este şi dreptatea”.

Lupta aprigă pentru dregătorii şi venalitatea au fost consecinţa slabei rentabilităţi a moşiilor sub regimul monopolului turcesc şi al exploatării fiscale turco-fanariote. Consulii austrieci şi francezi au observat că boierii, mai ales cei din Ţara Românească, nu-şi vedeau de moşii, ci îşi concentrau toate eforturile pentru a obţine slujbe. Faptul că slujbele constituiau interesul vital al stăpânilor de moşii explică duşmănia boierilor pământeni împotriva grecilor aduşi de domnii fanarioţi şi numiţi de ei în principalele dregătorii ale ţării.

Curentul antigrecesc întreţinut de boieri era expresia ideologică a luptei pentru dregătorii. Venalitatea explică, în sfârşit, înmulţirea slujbelor, dublarea unor funcţii, ca aceea de ispravnic, şi înlocuirea la termene foarte scurte a titularilor. Venalitatea, care a dus în Franţa la ereditatea funcţiilor, la noi a fost un factor de extremă instabilitate.

Organizarea administrativă

Ţara Românească era împărţită în 17 judeţe, grupate în trei unităţi mari: cele cinci judeţe din dreapta Oltului formau Oltenia, cu vechi tradiţii de autonomie administrativă, dar deja considerabil îngrădite de procesul de centralizare a statului. Vechiul ei guvernator, banul, rezida obligatoriu la Bucureşti, nu la Craiova, unde e înlocuit de un caimacam. Titlul de ban nu mai e decât un titlu onorific (bine remunerat de altfel). Cel mai important organ local, rămăşiţă a vechii autonomii, e divanul Craiovei, dar şi hotărârile lui sunt apelabile la divanul domneasc; cele 12 judeţe din stânga Oltului erau grupate în Ţara de Sus (la apus) şi în Ţara de Jos (la răsăritul Munteniei), administrate de câte un mare vornic şi un mare logofăt.

Fiecare judeţ era administrat de câte doi ispravnici, unul grec şi altul român, învestiţi cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale. Încercarea lui Alexandru Ipsilanti de a introduce o separare a acestor puteri a rămas în stare de proiect. Judeţele se împărţeau în plăşi administrate de zapcii, care, ca şi ispravnicii, cumulau toate atribuţiile administrative, judecătoreşti şi fiscale. Plăşile de la munte purtau numele de plaiuri şi vătafii care le administrau erau numiţi de marii vornici ai Ţării de Sus şi ai Ţării de Jos.

Vechile dregătorii se menţin, dar, pentru a satisface goana după funcţii a boierilor şi nevoia de bani a domniei, se înfiinţează altele noi şi se dublează sau triplează cele vechi. Astfel, împărţirea Munteniei în două regiuni administrative a permis crearea a câte unui mare vornic în Ţara de Jos şi Ţara de Sus şi a câte unui mare logofăt. În acelaşi timp apar însă câte un vel-vornic al treilea şi câte un vel-vornic al patrulea, fără funcţie efectivă, dar cu dreptul de a lua parte la şedinţele divanului. Boierii au avut grijă şi de aceia dintre dânşii care - scăpătaţi, bolnavi sau bătrâni - nu mai puteau aspira la dregătorii.

Pentru aceştia s-a înfiinţat cutia milelor (un fel de casă a pensiilor), condusă de o epitropie sub Alexandru Ipsilanti, de un vel-vornic de la Alexandru Moruzi (1793-1796), care acorda pensii şi ajutoare. Alte creaţii noi ale acestei perioade sunt marele logofăt de obiceiuri (1797), însărcinat să cerceteze şi să ţină în evidenţă vechile „orânduieli” şi „obiceiuri”, adică vechile instituţii ale ţării, marele vornic de politie cu atribuţii fiscale înăuntrul oraşului Bucureşti, şi marele logofăt al trebilor din afară, pentru a judeca procesele dintre străini şi pământeni.

Moldova se împărţea, ca şi în trecut, în Ţara de Sus şi în Ţara de Jos. Judeţele se numeau ţinuturi. Numărul lor a variat în urma modificărilor teritoriale din 1775 şi 1812; de la această dată, numărul lor s-a fixat la 16. În fruntea ţinuturilor se aflau, ca şi în Ţara Românească, câte doi ispravnici, în unele ţinuturi s-au păstrat vechile numiri de staroste (Putna), vornic (Botoşani), pârcălab (Covurlui).

Ispravnicii aveau în subordinea lor un număr de slujitori, numiţi călăraşi în unele ţinuturi şi panţiri în altele. Ţinuturile se împărţeau în ocoale, administrate de ocolaşi. Satele erau administrate, ca şi în trecut, de vornicei şi de vătămani, aleşi de stăpânii satelor dintre ţăranii mai înstăriţi. Situaţie specială avea ocolul Vrancei, care făcea parte din ţinutul Putna, dar păstra oarecare autonomie administrativă faţă de dregătorii şi slujbaşii ţinutului.

Şi în Moldova se produce dublarea unor mari dregătorii. Astfel, în locul celor doi mari vornici apar patru, doi de Ţara de Sus şi doi de Ţara de Jos (supranumerarii având doar atribuţii judecătoreşti în Divan). De asemenea, pe lângă cei doi vel-logofeţi, de Ţara de Sus şi de Ţara de Jos, apare un al treilea vel-logofăt, cu atribuţii judecătoreşti. În această perioadă apare şi un vel-vornic al obştirii (1803), ale cărui atribuţii principale erau gestiunea cutiei milelor, judecarea pricinilor de moştenire şi sprijinirea agiei la fixarea preţurilor maximale şi la controlul mărfurilor alimentare vândute la Iaşi.

Marii dregători aveau sub ordinele lor un număr de slujbaşi subalterni, care constituiau personalul (taifaoa) lor şi care purtau numele generic de „slugi” sau „slujitori”. Ei erau organe executive care aduceau la îndeplinire poruncile superiorilor lor, scoţând oamenii la prestaţii, executând rechiziţiile de care şi de oameni cerute de comandanţii de la Dunăre, silind pe clăcaşi să îndeplinească muncile pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti şi strângând gloabele şi birul. Numărul total al acestor taifale se ridica în Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, la 7 568 de oameni.

La Bucureşti şi la Iaşi, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, principalele funcţii administrative erau îndeplinite de vel-aga pentru centrul oraşului şi de vel-spătarul (la Bucureşti) şi marele hatman (la Iaşi) pentru mahalale. Ei aveau sub ordinele lor o întreagă armată de slujitori, dorobanţi, seimeni, vânători, poteraşi. În 1794, se înfiinţează vornicia poliţiei care avea misiunea de a ţine catagrafia locuitorilor, de a repartiza dările şi de a face controlul călătorilor străini; în Moldova, aceeaşi dregătorie, înfiinţată în 1813, avea atribuţii mai ales urbanistice.

Funcţionarea administraţiei. Venalitatea slujbelor

Domnul, care-şi cumpărase scaunul cu o mare sumă de îndată ce sosea în ţară scotea slujbele la mezat. La rândul lor, cumpărătorii vindeau slujbele subalterne. Chiar şi vătafii de plăşi, care-şi cumpărau slujba de la marele vornic, vindeau slujbele de vornici ai satelor, încât toate slujbele treceau cu vânzare de la unul la altul, toţi grăbiţi să-şi recupereze cu dobândă preţul plătit şi toţi siguri de cea mai deplină impunitate pentru jafurile comise. Cea mai căutată şi, prin urmare, cea mai scump plătită era funcţia de mare vistier, cheia de boltă a întregului sistem fiscal al ţării.

Pe la 1820, această funcţie se cumpăra pe un an cu 300.000 de piaştri, dar aducea titularului un venit sigur de 500.000, fiindcă vistierul numea ispravnicii judeţelor. Or, ispravnicii reprezentau puterea domnească în judeţe şi pentru a o exercita dispuneau de organe de execuţie numeroase, ca şi domnul. „Căci - spune Dinicu Golescu - cum domnu are pe vistier în toată ţara, aşa şi ispravnicul are pe sameş peste tot judeţul lui; cum „domnul” are pe ispravnici, ispravnicul are pe zapcii; cum pe logofătul cel mare, ispravnicul are pe condicar, şi cum pe boierii divaniţi, ispravnicul are pe judecător şi, în locul spătarului, pe polcovnic şi căpitani; cum şi în locul vornicilor, pe vătaşii de plaiuri”.

În această funcţie de ispravnic, cu atribute aşa de largi, erau numiţi fii de boieri fără nici o pregătire, fără nici o experienţă. Unii dintre ei nici nu ştiau să citească şi să scrie româneşte. Întrucât slujba era foarte rentabilă, ispravnicii o cumpărau cu sume mari, fiindcă la rândul lor, ei vindeau slujbele subalterne ale zapciilor, sameşilor, căpitanilor, ocolaşilor etc. În 1819, slujba de ispravnic s-a cumpărat în Ţara Românească cu 15.000 şi 20.000 de piaştri.

Rezultatul sistemului era exploatarea sângeroasă a populaţiei şi impunitatea asigurată tuturor slujbaşilor care o săvârşeau. Boierii se luptau pentru a obţine isprăvnicatele, iar după ce le obţineau asupreau „cu o cruzime nemaipomenită, egală cu neruşinarea lor, pe nenorociţii locuitori ai judeţelor, ale căror plângeri erau totdeauna înăbuşite şi eludate, sau chiar pedepsite cu cazne”.

Nimeni nu cumpăra slujba decât pentru a obţine dreptul de a jefui nepedepsit pe locuitori. Vornicii şi vorniceii satelor aveau, de exemplu, sarcina de a urmări şi închide vitele de pripas, adică rătăcite de stăpâni sau prinse în semănături străine. Pripasul constituia una din principalele lor surse de venit. Pentru a o spori, vorniceii alungau vitele sătenilor în semănături sau le luau pur şi simplu din izlaz, le declarau de pripas şi încasau taxa de răscumpărare. Alexandru Ipsilanti încearcă să înfrâneze abuzurile, dar protestele lui împotriva unor practici care formau baza întregului sistem administrativ şi fiscal şi de care beneficia în primul rând domnul, nu puteau avea nici un efect. Ar fi trebuit ca mai întâi domnul să nu fi fost silit să-şi cumpere tronul şi domnia să fi avut oarecare stabilitate.

Salariu şi havaiet

Situaţia nu se putea schimba decât prin suprimarea venalităţii şi prin înlocuirea havaieturilor tradiţionale printr-o salarizare regulată. Pretutindeni, în perioada feudală, dregătorii erau remuneraţi prin concesiunea unei părţi din veniturile publice, din amenzile încasate şi din plocoanele administraţilor. Aceste venituri se numeau la noi havaieturi. Prin însăşi natura lor, ele erau generatoare de nesfârşite abuzuri.

Constantin Mavrocordat a încercat cel dintâi să pună capăt acestui sistem introducând principiul salarizării funcţionarilor publici. După el alţi domni fanarioţi au încercat să aplice acest principiu. Rezultatul a fost că funcţionarii luau şi leafa şi havaieturi. Mai mult, ispravnicii, pe lângă preţul de cumpărare a slujbei, lăsau vistierului şi leafa lor şi se despăgubeau din havaieturi. Venalitatea condamna de mai înainte orice încercare de reformă, şi sistemul a rămas în vigoare până la Regulamentul organic.

Lefurile se plăteau dintr-un fond special, alimentat printr-o cotă adiţională (răsură) la dările încasate de vistierie şi administrat de Casa Râsurilor. La lefurile dregătorilor se adăugau unele venituri considerate ca legale, cum erau plocoanele slujbaşilor subalterni şi ale arendaşilor vămilor şi ocnelor. Marele ban al Craiovei avea leafă de 12.000 de taleri pe an, dar venitul total realizat pe cale „legală” se ridica la 34.200 de taleri. Aceste venituri legale nu reprezentau decât o parte modestă din totalul câştigurilor. Jecmănelile, năpăstuirile, mitele, abuzurile şi violenţele de tot felul formau sursa principală a veniturilor unui aparat de stat, a cărui raţiune de a fi era jaful.

Organizarea justiţiei

Justiţia, încă neseparată de administraţie şi de fiscalitate, era considerată în primul rând ca un izvor de venit. Sentinţele erau în general exprimate sau convertite în gloabe. Ispravnicii judeţelor erau însărcinaţi cu cercetarea şi judecarea proceselor în prima instanţă; tot ei executau şi sentinţele şi încasau şi gloabele. Ei aveau deci interesul ca sentinţele să fie aspre şi gloabele grele.

Cea mai mică greşeală era motiv de amendă sau de proces, şi vai de împricinatul care încăpea pe mâna justiţiei fără un protector în stare să-l apere. Venitul rezultând din gloabe fiind cel mai însemnat şi mai sigur dintre veniturile lor, dregătorii întreţineau neînţelegerile şi împingeau la procese care, odată pornite, nu se terminau decât cu ruina uneia sau amânduror părţilor.

Pini, consulul Rusiei, afirmă că amenzile arbitrare erau cauza celei mai mari ruini a populaţiei. Se aplicau amenzi pentru greşeli care nu comportau decât o simplă dojana. Deţinuţii puşi în libertate trebuiau să plătească o taxă de eliberare de 7 lei. Amenzile şi taxa de eliberare produceau 400.000 de lei pe an. Reforma spătăriei din 1819 interzicea căpitanilor şi polcovnicilor de a redeschide procese pentru a trage foloase ilicite.

Corupţia era şi mai izbitoare şi mai vătămătoare în procesele criminale. Toate pedepsele, pentru orice infracţiune sau crimă, erau preschimbate în amenzi, când acuzatul putea plăti. Nici un criminal nu era pedepsit dacă partea civilă n-o cerea în mod expres de la ispravnicul judeţului sau de la aga capitalei, îndulcirea, comutarea sau iertarea pedepsei se făceau în mod arbitrar, după capacitatea de plată a inculpaţilor, fiindcă norma călăuzitoare era interesul judecătorului de a trage cât mai mare folos din orice proces.

Plângerile împotriva nedreptăţilor şi năpăstuirilor justiţiei au fost atât de generale în rândul maselor populare şi au provocat nemulţumiri atât de vii, încât unii domni au recunoscut necesitatea imperioasă de a reforma organizarea justiţiei. Ei au încercat să pună capăt haosului care domnea în administrarea justiţiei, să limiteze durata indefinită a proceselor şi să îngrădească arbitrariul în aplicarea legilor, prin crearea unor instanţe judecătoreşti noi, cu competenţa clar determinată, prin încercarea de a simplifica procedura şi de a introduce evidenţa scrisă a hotărârilor şi prin publicarea unor legiuiri noi - coduri de legi, sinteze ale dreptului bizantin şi ale obiceiului pământului - care să constituie pentru toată ţara o legislaţie unică şi uniformă şi să pună la îndemâna judecătorilor norme precise de administrare a justiţiei.

Un rol deosebit în această privinţă a avut Alexandru Ipsilanti. Prin hrisovul din 1775, el a creat patru instanţe noi, numite departamenturi: unul pentru procesele penale, numit departamentul de cremenalion, iar alte trei pentru cauzele civile şi comerciale. Unul dintre acestea îndeplinea funcţia de instanţă de apel. Divanul domnesc, prezidat de domn, constituia instanţa supremă.

În activitatea sa de reorganizare a justiţiei, Al. Ipsilanti s-a inspirat din măsurile luate de administraţia rusă în timpul războiului din 1768-1774. Prin hrisovul din 30 aprilie 1785, Mihai Suţu a înfiinţat la Craiova o nouă instanţă, numită judecătoria de patru, cu scopul de a lichida „pricinile mici” şi de a scuti pe împricinaţi de drumul până la Bucureşti. Divanul Craiovei rămânea instanţa superioară, iar departamentul de cremenalion a fost învestit cu aceeaşi autoritate, ca şi cel de la Bucureşti.

Alexandru Ipsilanti a căutat să separe justiţia de administraţie. În cadrul reformei administrative şi judecătoreşti, pe care o proiecta, el avea de gând să fixeze „judecătorul numai la ale judecătoriei şi ispravnicul numai la ale isprăvniciei”. Reforma a fost în parte realizată prin Pravilniceasca condică, care a creat tribunale judeţene. Competenţa acestor tribunale era limitată la cauzele civile; în materie penală, rolul lor se reducea la instruirea proceselor; judecarea aparţinea departamentului de cremenalion. Importanţa tribunalelor judeţene stă în faptul că ele se substituie treptat ispravnicilor în administrarea justiţiei; e un început de separare a justiţiei de administraţie.

Alexandru Moruzi a delimitat atribuţiile judecătorilor de judeţ şi cele ale ispravnicilor, cei dintâi având sarcina de a judeca, iar aceştia din urmă de a executa sentinţele. Dacă ar fi fost aplicată, reforma aceasta ar fi marcat un progres însemnat în separarea justiţiei de administraţie. Dar ispravnicii nu s-au lăsat deposedaţi de puterea judecătorească, cea mai lucrativă dintre atribuţiile lor, cum rezultă limpede dintr-un ordin al lui Ioan Caragea, care porunceşte judecătorului de judeţ să fie „nelipsit de la judeţ, lângă scaunul isprăvnicesc, ca să caute pricinile judecăţilor necontenit, dimpreună cu ispravnicii”. De altfel, şi alţi dregători cumulau atribuţii judecătoreşti cu atribuţii administrative şi poliţieneşti. Marele spătar judeca „pricinile ce să întâmplă în mahalale şi între breslele sale”, iar marele agă infracţiunile care ameninţau „bună orânduiala târgului” şi fraudele negustorilor însărcinaţi cu aprovizionarea capitalei.

Litigiile dintre străini şi pământeni erau de competenţa isprăvnicatului străinilor, în prima instanţă; iar în apel, de aceea a departamentului străinelor pricini, care putea evoca şi direct pricinile mai însemnate. Conflictele dintre străini erau tranşate de consulatele ţării lor. Organizarea judecătorească a Moldovei era asemănătoare cu a Ţării Româneşti. Nici aici nu se poate vorbi de o separare adevărată între puterea judecătorească şi cea executivă. Nu există o linie de demarcare precisă între competenţa ispravnicilor şi aceea a judecătorilor de ţinut. Apelul era judecat de divanul domnesc, din care s-a desprins în 1771 departamentul judecătoresc pentru procesele civile şi penale.

În 1789, e menţionat pentru prima oară departamentul criminalicesc, creat fără îndoială după modelul celui din Ţara Românească. Procesele civile dintre pământeni şi străini erau judecate de departamentul pricinilor străine, iar cauzele penale de departamentul criminalicesc. Biserica îşi avea tribunalul ei, numit duhovniceasca dicasterie, care nu judeca numai conflictele dintre clerici şi dintre clerici şi mireni, ci şi o serie de cauze civile, ca divorţul, dispense pentru căsătorie şi alte cauze derivând din autoritatea bisericii şi din faptul că ea deţinea registrul stării civile. Pentru a introduce mai multă ordine în funcţionarea justiţiei, s-au luat şi unele măsuri de ordin procedural. S-au introdus condici la toate instanţele judecătoreşti; condicarii trebuiau să înregistreze toate pricinile şi să elibereze părţilor adeverinţe scrise.

Pentru a pune capăt prelungirii indefinite a judecăţilor, se fixa departamentelor şi divanului un orar, în cursul căruia fiecare pricină dezbătută trebuia să ia sfârşit. Termenul de detenţiune „în închisoarea grosului” a preveniţilor este de asemenea limitat şi, pentru a nu sustrage pe ţărani de la munca câmpului, judecăţile în care erau implicaţi se suspendau în lunile de intensă activitate agricolă. Justiţia penală a păstrat toată cruzimea, cum rezultă din lipsa de garanţii de apărare a prevenitului, din instrucţia secretă şi sumară, din întrebuinţarea torturii pentru a-l sili să se declare vinovat.

Pedepsele obişnuite pentru crime erau bătaia la falangă, stigmatizarea cu fierul roşu, mutilarea (tăierea mâinii) şi ocna. Domnul singur avea dreptul de a hotărî pedeapsa cu moartea, care se executa prin spânzurătoare, tragerea în ţeapă, decapitare etc. Pedepse severe erau aplicate şi locuitorilor - mai ales celor de la sate - care nu frecventau slujbele bisericeşti; numeroase cărţi domneşti adresate ispravnicilor recomandă acestora să recurgă la măsuri aspre - „să-i înfricoşaţi cu jugu şi cu alte certări” - pentru a înfrânge rezistenţa celor recalcitranţi.

Culegerile de legi publicate în Ţara Românească şi în Moldova în ultimele decenii ale stăpânirii fanariote reflectă evoluţia societăţii româneşti în perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Conţinutul principal al acestor legiuiri este format din normele dreptului feudal, menite să consolideze privilegiile boierimii, dar alături de acestea se impun treptat norme ale dreptului burghez (în privinţa dotei, succesiunii şi execuţiei datornicilor), expresie a apariţiei germenilor capitalismului. Cea dintâi dintre aceste culegeri de legi, Pravilniceasca condică, promulgată în anul 1780 de Alexandru Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, este redactată în limbile greacă şi română. Izvoarele principale ale legiuirii lui Ipsilanti sunt basilicalele, obiceiul pământului şi practica judiciară.

Pravilniceasca condică se ocupă pe larg de organizarea instanţelor, stabileşte procedura de judecată şi reglementează relaţiile dintre stăpânii de moşii şi clăcaşi. Legiuirea Caragea, promulgată în Ţara Românească în anul 1818, cuprinde în afara domeniilor comune şi legiuirilor anterioare, şi unele dispoziţii privind contractele şi succesiunile, în care se constată influenţa legislaţiei burgheze din apus (codul civil francez). Legiuirea Caragea agravează situaţia clăcaşilor, adăugind la obligaţiile prevăzute de Pravilniceasca condică o zi de clacă şi transportul unui car de lemne la conacul boieresc şi interzicând învoieli sub 12 zile de clacă.

În Moldova a fost promulgat, în 1785, Sobornicescul hrisov, care reglementează dreptul de protimisis (preempţiune) al rudelor şi coproprietarilor. Interzicând „daniile meşteşugite” (fictive) - mijloc străvechi de acaparare a stăpânirilor răzeşeşti de către boieri şi mănăstiri, folosit pe scară largă în veacul al XVIII-lea - Sobornicescul hrisov urmărea să pună o stavilă dezvoltării latifundiilor în detrimentul micilor stăpâni de pământ.

Sobornicescul hrisov reglementează şi problema căsătoriilor între robi (ţigani) şi oameni liberi. În 1817, a fost promulgată Condica civilă a Principatului Moldovei (cunoscută şi sub denumirea de Codul Calimach), ale cărei izvoare principale sunt basilicalele, hrisoavele legislative ale domnilor anteriori şi obiceiurile juridice. Condica cuprinde norme de drept civil şi de drept comercial. Relaţiile agrare nu sunt legiferate de condică, întrucât în Moldova ele formau obiectul unor aşezăminte deosebite.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …