Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o mânui, aproape totdeauna cu noroc, timp de 30 de ani încheiaţi - el a fost numai o singură dată învins şi alungat, şi nu recunoscu niciodată un alt suveran, ci apare totdeauna ca „dominus” al ţării sale -, graniţele erau încă peste tot deschise, spre nord ca şi spre sud, şi-şi aşteptau strămutarea de către un nou domn cu năzuinţe de înaintare.

Abia în anul 1387 principele-consort Sigismund luă în mâna sa frânele puterii în Ungaria, după 7 ani de anarhie. Îndată ce unifică din nou Ungaria, îl aşteptau lungi şi grele războaie cu turcii, pentru îndepărtarea cărora el avea absolută nevoie de forţele voievodului Ţării Româneşti. Dincolo de Dunăre muri pe la 1385 Dobrotici din Varna, şi urmaşul său Ivanco avu numai o scurtă domnie neînsemnată, al cărei sfârşit nu se poate hotărî mai de aproape.

Şişman din Târnova se arată nedestoinic să ţină piept turcilor. Straşimir din Vidin trăia mereu în umbra neputinţei sale. Fostul ban bosniac Tvrtco, care-şi luă titlul de crai, era de fapt mult mai mult rege al Serbiei, cum îşi şi spunea, decât piosul, slabul Lazăr, căruia-i era menită moartea de martir pe câmpul de luptă împotriva paginilor. Încă din 1386 sau 1387 pătrunseră în Serbia soldaţii gloriosului bătrân sultanul Murad, şi, fiindcă cei doi fraţi ţari bulgari se codiseră să dea ajutor împotriva vecinilor creştini, se făcură totodată pregătiri şi împotriva lor.

Principii slavi din Peninsula Balcanică învinseră, ce-i drept, la Plocinic (1387) o oaste turcească, dar aceasta nu sta sub comanda sultanului însuşi, care avea atunci de apărat interese mai însemnate în Asia. În anul 1389 creştinii încercară din nou la Cosovo norocul, ce le părea favorabil; aici căzu temutul Murad în una şi aceeaşi sângeroasă zi hotărâtoare ca şi craiul, dar de mâni ucigaşe, care-i răpiră plăcerea biruinţei. Încă mai dinainte apăruseră turcii în Dobrogea; la Dunăre, la Silistra şi Nicopole, ei luaseră prins pe Şişman şi-l puseseră din nou, sub condiţii grele, ca vasal, în Târnova, pentru a doua oară cucerită.

În anul 1391 tânărul sultan Baiazid întreprinse o nouă campanie împotriva statului din Vidin. Apoi a fost din nou pace, Nicopole şi Silistra fiind redate creştinilor, dar pentru a fi atacate iarăşi fără veste de begii turci de hotar. Totuşi Mircea era încă în anul 1390 „Despotul terilor lui Dobrotici şi stăpânitor al Silistrei” şi-şi ţinea acolo căpitanii săi; un an după aceea i se smulse acest avanpost de peste Dunăre, când sultanul porni în persoană cu război împotriva lui.

În anul 1393 Bulgaria a fost potopită, capitala din nou ocupată, fără a mai fi de data aceasta restituită, ci prefăcută într-un morman de ruine; ultimul ţar, pus la închisoare, muri acolo, părăsit. Sultanul merse apoi în Asia; Mircea se folosi de această luptă pentru a năvăli în Bulgaria turcească. La întoarcerea lui Baiazid însă, el a fost atacat în propria-i ţară de însuşi sultanul; totuşi la Rovine pe Dunăre, în valea mlăştinoasă a Jiului, turcii fură bătuţi, şi principii sârbi Marcu şi Constantin, care urmaseră de nevoie pe stăpânul lor păgân, căzură în lupta nedorită.

Dar, după biruinţă, prea slab fiind, Mircea se trase îndărăt, luă cu dânsul tezaurul îngrămădit la Argeş şi se refugie peste munţi, la acelaşi rege Sigismund, împotriva căruia abia de câţiva ani, în 1390, încheiase un tratat formal cu regele polon şi pretendent la coroana Ungariei, Vladislav Lituanul. Sigismund iarăşi nu uitase din parte-i să treacă nume noi în vechile liste ale banilor ungureşti din Banatul de Severin şi dorea fără îndoială să imite ca un cuceritor pe Carol Robert sau Ludovic cel Mare.

Acum însă primejdia ameninţătoare spulberase toate aceste gânduri, căci de la 1391 Ungaria însăşi îndurase jaful năvălirilor turceşti, iar după fuga lui Mircea, în cetatea domnească din şes, a Dâmboviţei, domnea un oarecare Vlad, care era sprijinit şi totodată supravegheat de o garnizoană turcească. La 7 martie 1395 regele încheie cu voievodul fugar un tratat la Braşov, ca să cucerească din nou graniţa Dunării pentru creştinătate.

Dar lui Mircea i-ar fi stat deschisă tot atât de bine calea spre Moldova pentru a scăpa de turci. Pentru a înţelege de ce n-a folosit-o, de ce în acest timp de luptă pentru neatârnare şi viaţă nu putea să aibă loc nici o acţiune unitară a celor două principate româneşti, de ce acestora, după o scurtă viaţă, le rămase închis viitorul şi le ameninţă o trândavă stare de vasalitate, trebuie să privim mai de aproape întâmplările din Moldova. Bogdan, întemeietorul statului, muri curând şi lăsă doi fii.

Cel mai mic e numit într-o cronică rimată românească, mai târzie, după însemnări mai vechi, „Fedor Bogdanovici”; el nu e identic cu „dux Chodor”, care în 1397 îşi avea proprii săi „homines” în ţara voievodului Ştefan, adică în toată Moldova. Fiul cel mai mare al lui Bogdan şi al soţiei sale Maria se chema Laţcu - acesta un nume unguresc - şi avea de soţie, pe o anume Ana. El atârna cu totul de regele polon şi pentru a-i face pe plac primi cu multă bunăvoinţă pe misionarii franciscani, care întemeiară în 1370 un episcopat catolic la Siret, căci până acolo se întinsese puterea voievodului moldovean.

Când Laţcu muri, domnea în statul vecin polon o stare anarhică, deoarece Cazimir murise şi regele ungur Ludovic numai cu mari greutăţi putu dobândi moştenirea. Pe de altă parte se amestecară în ceartă şi lituanii, care pretindeau Galiţia pentru ei. În aceste împrejurări găsiră şi moldovenii prilejul unei schimbări de dinastie şi al unei certe între pretendenţi, cu toate că ar fi avut ceva mai bun de făcut. Capitanei şi milites, adică „viteji” sau cavaleri de obârşie maramureşeană, care poartă nume de acolo ca: Dragoş, de la care vin „câmpii lui Dragoş”, Grozea, Mihai, Ivaniş, Roman, Costea, ca şi Domuncuş (Dominic), pe al cărui nume o legendă îl pune în legătură cu începutul Principatului, Andraş, Jurj, - toţi aceştia găsiră acum ocazia dorită de lupte viteze.

Tot aşa şi boierii de origine moldovenească, un Niatedul, un Drăgoiu, un Costin, un Oriş sau Orăş, care - judecind după nume - aparţineau cu toţii elementului băştinaş. Dar în nou-întemeiatul principat Baia-Câmpulung-Rădăuţi, cu mărginitul lui cuprins şi cu populaţia-i rară, pe lângă „fundatorii ungureşti” care veniseră odată cu cuceritorul, se mai găseau încă şi ţărani liberi prin plaiuri şi prin văi, în sfârşit, şi colonişti saşi în Baia, Sasca şi alte localităţi, precum şi armeni sau nemţi în Siret - în partea răsăriteană chiar căpetenii rutene, care se sălăşluiseră la graniţa vechiului stat rusesc.

Ca ruşi trebuie să socotim pe un Steţco, apoi pe un Stanislav, dacă nu pe un Ioan Stravici (Stroici), care puse să i se facă şi o pecete cu legenda latină. Doamna lui Laţcu era probabil o ruteană, rudă a lui Vladislav Iagello. Unor astfel de oameni li se păru momentul potrivit să înlocuiască la domnie pe „străinul” parvenit cu un principe lituanian de vechi sânge nobil. Aşa ei chemară şi „aduseră la ei” - spune cronica lituană, - pe cneazul Iurii Coriatovici; acesta se trăgea din aceeaşi familie care dăduse pe ducele Alexandru Mihail din Galiţia, locţiitorul regelui polon, şi pe „dux” Teodor; aceasta din urmă câştigă domnia asupra rutenilor din ţara maramureşeană în aceleaşi zile-n care se întemeia principatul Moldovei.

Lângă numitul pretendent la coroana Moldovei, soţ al Anastasiei, fiica şi moştenitoarea lui Laţcu, care dispăru curând, poate printr-un omor, apăru un altul, anume Ştefan, care se cheamă prin urmare tot aşa ca şi nepotul lui Bogdan, dar care nu trebuie confundat cu acesta. El şi muri curând după aceasta, poate chiar fără ca să fi fost măcar recunoscut: cel puţin numele lui lipseşte din toate listele de domni care se găsesc în cronicile de mai târziu.

Doi fii ai acestui prim Ştefan poate, dar ai unei principese catolice, Margareta sau Muşata, fiică ea însăşi a lui Laţco, anume Petru şi Ştefan, se certară după aceea între ei pentru domnie, cu care prilej reprezentanţi ai regelui unguresc din ţinuturile galiţiene luară partea lui Ştefan, ca frate mai mare: totuşi prin mijlocul unei curse - el retează copacii, aşa încât ei se prăbuşiră peste oastea protivnicului, care înainta cu greu prin păduri - Petru, fiind cel mai isteţ, câştigă biruinţa Schimbarea de dinastie din Polonia, care se petrecu în mijlocul unor mari greutăţi, ajută lui Petru, fiul Muşatei, să-şi întărească poziţia şi să devie ca şi Laţcu „dux terrae Moldaviae”, la început chiar „din mila lui Dumnezeu”.

În anul 1384 se vede cum el dăruieşte bisericii călugărilor predicatori din Siret, zidită de mama sa, dreptul de a ridica „pensatorium”, adică veniturile cântăririi mărfurilor. Trei ani mai târziu se creştină ducele lituanian Iagello; cu numele de Vladislav el luă în căsătorie pe regina Hedviga, fiica şi moştenitoarea regelui Ludovic, mort în 1382, şi odată cu ea câştigă şi coroana polonă. Îndată după aceea Petru se duse la Lemberg, întâlni acolo pe noul stăpânitor şi ca „Woyevoda moldaviensis” depuse în mâinile mitropolitului de Kiev jurământul de credinţă către Vladislav, „marele principe şi moştenitor al ruşilor”, căruia îi făgădui ajutor armat împotriva oricui. „Capitaneus” Giula, „marscalus” Drăgoiu şi ceilalţi boieri fără un titlu anumit ca Stenţel sau Stanislav, întăresc prin jurământul lor pe acela al voievodului lor.

În anul 1388, Petru, în unire cu fratele şi coregentul său Roman, împrumută pe foarte strâmtoratul sau lipsitul de ajutor suzeran şi „rudă” cu 3.000 de bani de argint genovezi; pentru cazul când achitarea nu va urma la termenul hotărât, regele-i amanetează tot Ţinutul Haliciului. Bineînţeles că în nişte timpuri atât de neliniştite, banii nu fură înapoiaţi, cum nici nu era intenţia ambelor părţi, fiind vorba numai de o cedare de teritoriu în forme „convenţionale”, ca aceea care dădu Hohenzollernilor, tot pe atunci, marca de Brandenburg.

Dar în locul Haliciului depărtat Petru căpătă dincolo de „vechea graniţă” a ţării sale districtul Sepenicului, al Şipinţului, care, cu ale sale „gorodi”, între care se cuprindeau Czeczyn-Ţeţina (aproape de Cernăuţii de azi) şi Hmilov, poate şi Hotinul, a fost organizat într-o stărostie după felul polon: vameşii poloni aşteptau acum pe negustori în Colomeea, capitala Pocuţiei, şi vechiul bâlci de graniţă a fost strămutat de la Botoşani la Sepenic şi satul vecin Lenţeşti. În spre munte, unde până departe de tot în Galiţia întâmpinăm trainice denumiri de origine curat românească pentru cele mai multe vârfuri şi unde satele de colonizare românească abundă, până şi în districtul Sanok, „noile hotare” nu erau deloc un ţinut străin.

Prin mijlocirea lui Petru se încheiară apoi legături cu voievodul vecin al „terii basarabene”, al ţării lui Băsărabă. Astfel veniră în Polonia încă din 1389 doi boieri, comites, ai lui Mircea, Manea şi Roman, fiul lui Fierea, adică Fierescul, şi stabiliră, în unire cu boierul moldovean Drăgoiu, punctele în virtutea cărora domnul lor trebuia să dea mână de ajutor regelui polon împotriva Ungariei, iar pe de altă parte trebuiau să i se acorde domnului român oşti în lupta contra aceluiaşi stat şi „ajutor prietenesc” contra altora.

Nu se iscăli însă nici un act solemn, şi în anul 1390 apărură în Suceava, noua cucerire şi noua capitală a lui Petru, Roman şi un oarecare „Radius Gadky” - probabil banul Radu Gotcă, - cu condiţii foarte trufaşe din partea lui Mircea, care-şi credea acuma asigurată graniţa de miazăzi a teritoriului. Războiul împotriva Ungariei trebuia să fie încuviinţat şi de sfetnicii poloni, şi motivele vor fi arătate de mai înainte voievodului; Mircea să fie împuternicit a încheia tratate cu Sigismund, chiar şi în numele regelui, şi să se stabilească o pedeapsă pentru acela care ar nesocoti aceste stipulaţii.

Se hotărî un nou termin pentru redactarea actului definitiv, şi astfel rezultă apoi tratatul solemn din 1390, care a fost confirmat pe baza unei egalităţi depline în 1391. Mircea căpătă printr-însul făgăduiala că, în caz de rezultat fericit al armelor împotriva lui Sigismund, i se va adăugi la ducatul Făgăraşului, de fapt nemaistăpânit de el, dominium Amlaş (Omlaş, Hamlesch), care e aşezat într-un înfloritor ţinut românesc de peste Olt, şi domnul se intitulează mândru „Fogaras et Omlas dux”.

Numele lui Petru nu e pomenit în tratat: el nu era doar un aliat, ci numai voievodul regelui, şi succesele reginei Hedviga împotriva Ungariei în ţinuturile disputate ale Galiţiei trebuiau să-i întărească şi mai mult credinţa. Urmaşul acestuia, Roman, urmă, ce-i drept, exemplul lui Petru, dar, când izbucni un război între Vladislav şi vărul său, „fratele” Vitold, domnul moldovean se arătă şovăitor. De altfel acest Roman era un om întreprinzător: chiar fratele său stăpânise Cetatea Neamţului şi pusese a se clădi alături marea mănăstire Neamţul. Roman, la rându-i, întemeie, acolo unde Moldova se varsă în Siret, un oraş numit după dânsul „târgul voievodului Roman” sau simplu Romanul.

Titlul său, într-un timp ca acesta, când Sigismund al Ungariei începu să observe mai de aproape împrejurările transalpine şi întreprinse chiar călătorii în Ardeal, suna foarte solemn şi pretenţios: „Mare voievod şi domn de sine stătător (samoderjavni), din mila lui Dumnezeu stăpânitor (obladad) al ţării Moldoveneşti de la plaiuri (ot planini) până la Mare”. Aceste hotare ale ţării sale le păstrează actul omagial din Suceava, 1393, în care Roman e pomenit cu titlul, acordat de către rege, de „moştenitor” al ţării sale, care aici se cheamă în general „Ţara Românească”.

Curând după semnarea acestui act în care Roman nu făgăduia un ajutor armat mai departe decât până la Cracovia şi „poloni”, prin urmare nu împotriva lituanienilor şi nici a Cavalerilor Ordinului Teutonic, el a fost scos din Scaun şi luat prins de Vladislav: nepotul său Ivaşcu ba poate şi boierul său Vâlcea săvârşiră fapta şi târâră spre Polonia pe căpetenia lor împreună cu fiii săi Alexandru şi Bogdan. Acum în sfârşit duşmănosul frate mai mare, Ştefan, ajunse domn al Moldovei din mila regelui polon.

De la 1391 Mircea, domnul Ţării Româneşti, nu arătase prin nimic că el ar fi aliat cu polonii, cu toate că luase în căsătorie pe o „soră” a regelui, după înţelesul lituanienilor, adică o rudă, poate o vară a lui, aşa încât fiii săi îi erau anepsii, adică nepoţi lui Vladislav. Acum voievodul din Argeş înclina mai mult de partea ungurilor, şi anume din clipa în care Sigismund luase asupră-şi apărarea graniţei dunărene împotriva turcilor care înaintau. De altă parte regele polon vedea în sultan un aliat firesc împotriva nesuferitului cumnat, aşa încât solii purceseră spre Adrianopol, pentru a pune la cale un atac comun împotriva Ungariei.

Mircea a fost învinuit că ar fi trădat aceste tratative noului său protector, şi el scrise din Giurgiu, unde se afla în august 1394, cuceritor „al mai multor oraşe turceşti”, o scrisoare indignată, pentru a sfărâma această îndoială de cinstea lui. Totuşi după câteva luni Baiazid apăru ca să pedepsească pe duşmănosul vecin pentru atacul său, şi, după ce izgoni pe Mircea, nu găsi un mai bun favorit pe care sa-l poată pune domn la Dunăre decât pe acelaşi Vlad, care în anul 1396 menţionează binefacerile arătate lui de regele Poloniei şi-i jură credinţă acestuia, legitimul moştenitor al Ungariei, în felul vasalilor, ca subditus. La o astfel de umilinţă nu se înjosise până atunci nici un domn al Ţării Româneşti.

Sigismund nu putea îngădui stăpânirea acestor doi protejaţi polono-turci, Ştefan şi Vlad. Încă pe la sfârşitul anului 1394, dacă nu mai din vreme - în ultimele luni ale acestui an bântuia războiul turco-muntean chiar lângă hotarele statului său -, regele ungur îşi adună oştile şi voia să gonească în persoană pe Ştefan din Moldova; îşi taie drum prin pasul secuilor spre capitala voievodului, care, bătut - la „Hindov” probabil „Hirlov”, Hârlău -, trebui să renunţe la luptă.

Hârlăul pare să fie oraşul pe care el şi l-a ales ca a doua reşedinţă pentru partea răsăriteană a ţării sale, şi dacă presupunerea e dreaptă, acesta ar fi oraşul domnesc în care Ştefan recunoscu supremaţia Ungariei, totuşi numai pentru ca îndată după aceea, la 6 ianuarie 1395, Ştefan să jure solemn credinţă polonilor şi ajutor împotriva oricui, bineînţeles şi a lui Mircea, domnul muntean: la 2 februarie Sigismund era în Ardeal, iar la 3 februarie înaintea Cetăţii Neamţului, pentru ca 12 zile după aceasta să dea diplome din Braşov: legătura între aceste fapte, în lipsă de alte ştiri, rămâne nesigură.

În anul 1395 regele veni şi în Ţara Românească - acum turcească - şi înainta până la Dunăre, unde izgoni pe turci din Nicopoia Mică, Turnul; nu putu însă pune mâna pe Vlad; ba, dimpotrivă, acest vasal turcesc dădu marelui „Craiu”, pe când acesta se întorcea, o lovitură simţită în munţii de la Posada, din judeţul Muscelului, lovitură de care însuşi Basarab n-ar fi avut să se ruşineze.

Printr-o strălucitoare oaste de cavaleri alergaţi în ajutor din depărtatul Apus sub comanda unor mari seniori de sânge regesc, prin proprii săi ostaşi, pe care-i adună în număr mare pentru o campanie hotărâtoare, şi nu în ultimul rând prin partizanii munteni ai lui Mircea, nădăjduia Sigismund să se libereze în anul 1396 de vecinătatea turcească. Vlad a fost bătut de voievodul ardelean Stibor, Straşimir a fost scăpat de suzeranitatea turcească de către regele însuşi, ţărmul stâng al Dunării ajunse pentru câteva săptămâni în stăpânire ungurească, dar în septembrie marea biruinţă a sultanului, care alergă ca „fulgerul” la locul primejduit, îngrozitoarea înfrângere a creştinilor la Nicopole, nimici toate aceste speranţe.

În anul 1397 Stibor veni din nou pentru a reda lui Mircea Ţara Românească, şi de data aceasta izbuti să prindă pe uzurpator în cetatea Dâmboviţei. La recucerirea oraşelor dunărene Silistra, Nicopole şi Vidin chiar în acelaşi an, însuşi Baiazid trecu Dunărea, probabil în pădurosul judeţ Teleorman, dar o înaintare printre duşmani, care pândeau de jur împrejur pe poteci numai lor cunoscute, se arătă cu neputinţă.

Atâta timp cât trăi învingătorul de la Nicopole, Mircea rămase un duşman de neînvins pentru turci: în 1399 el dădea hrisoave din Giurgiu, şi în 1400 se pomeneşte de o biruinţă a lui repurtată asupra unei părţi a oştirii turceşti care se întorcea dintr-o expediţie de jaf din Ungaria. Când Baiazid a fost bătut şi prins, în anul 1402, de marele han tătăresc Timur, iar statul turcesc părea aproape de o năruire totală, Mircea tot nu era împăcat cu turcii, şi încă şi de data aceasta îşi împlini el datoria de reprezentant al intereselor creştine la Dunărea de jos. Din cuibul său de munte se grăbi într-acolo, pentru a se împărtăşi şi el din prada cucerită de alţii.

Că şi dânsul continuă războiul, o arată prezenţa-i în Giurgiu, unde în 16 septembrie 1403 încheie un al treilea tratat cu polonii, pentru a-şi putea mai bine urmări scopurile. Regele unguresc avea destul de furcă în ţinuturi mai depărtate cu răzvrătiţii, şi nu în ultimul rând cu aceia care-i disputau luarea în stăpânire a moştenirii fratelui în Boemia, şi de aceea ungurul nu se îngriji mai mulţi ani de zile de aceste părţi „transalpine”.

O conlucrare a muntenilor cu moldovenii ar fi fost acum iarăşi firească. Dar aici, odată cu consolidarea statului românesc tânăr, se ridicase, dimpotrivă, un rival, care după moartea lui Mircea se arătă chiar cel mai tare şi tindea fireşte la stăpânirea de fapt asupra întregului pământ românesc. S-a spus şi înainte ce fel de elemente găsi, la întemeierea statului, descălecătorul maramureşean. Mănoasa ţară nu era cumva nelocuită.

Stăpânitorii de mai înainte, tătarii, dispăruseră-n parte în pustia natală şi lăsaseră în urmă numai câteva insule care, ca Tătăraşi, Tătari mici, se aşezaseră în sate proprii, precum Timurtaşenii, sau în anume suburbii ale oraşelor domneşti şi în apropierea cetăţilor, sub sultanii lor, pe româneşte: şoldani - mai târziu aflăm cuvântul şi ca nume de familie.

Numele păgâne ca Ciabalai, Boris nu dispărură, în orice caz, cu totul, dar cei mai mulţi rămaşi aici se botezară şi se chemară de acuma Petru, Toader, Toma, Filip, Filimon, Lucaciu etc., ba chiar cel din urmă principe al lor, neatârnat, din aceste părţi purta la 1368 numele de Dumitru. După obiceiurile strămoşeşti ei trăiră şi mai departe în bordeie - încă în veacul al XVI-lea aceşti tătăraşi creştini numărau cinci sute de sălaşe (dvor) în toată ţara şi, alături de biruitorii lor, luptau cu credinţă împotriva ramurilor libere din propriul lor neam.

Băştinaşii se alcătuiau în clasele de jos ale poporului mai numai din români: o populaţie ruteană nu se afla decât în oraşe şi prin părţile anexate; toate elementele străine primiseră ştampilă românească şi nu se mai puteau recunoaşte după origine. Dar nu există nici cel mai slab motiv pentru ca să admitem o înrâurire a popoarelor vecine asupra vieţii sociale a locuitorilor ţării. Bogdan, cuceritorul, găsi în „ţara Moldovei”, întocmai ca şi urmaşii săi în ţinuturile câştigate mai târziu, numai ţărani liberi, precum erau şi cei din principatul Ţării Româneşti.

Cea mai bună dovadă în această privinţă ni-o dă libertatea, până foarte târziu păstrată, a ţăranilor din Câmpulung, din apropiere de Baia, cea dintâi capitală a ţării. Ca în toată Ţara Românească, aceşti ţărani erau aşezaţi în sate răzleţe şi, ca în tot ţinutul de naţionalitate românească, existau şi aici în fiecare sat sau parte din sat, pentru liniştirea neînţelegerilor, juzi, care, după o expresie împrumutată din Galiţia, se chemau şi vătămani.

Ale domnului erau direct toate ţinuturile deşerte, toată pustina, din care dăruia bucăţi după plac mănăstirilor şi boierilor. În teorie însă el poseda, ca şi vecinul său muntean, proprietatea supremă asupra întregii teri supuse lui politiceşte: orice schimb de proprietate trebuia să capete întărirea lui pentru ca să fie recunoscut ca legal. Fiecare locuitor al „terii sale moldoveneşti” datora voievodului o dare în natură, pe care cărturarii o numeau slavoneşte deseatină, pe când şi aici expresia populară era dijmă.

Astfel la termine hotărâte i se aducea la Curte dijma din marile şi vechile podgorii de la Hârlău şi Cotnari şi dijma de pe ceara care se aduna la Târgul Frumos din înfloritele ţinuturi de colnice ce străluceau de un verde minunat; ba chiar de la fiecare cârciumă i se da o taxă. Toate acestea se chemau dare, pe slavoneşte dan. Tot printre dijme trebuiesc socotite şi sulgiul, darea pentru vitele tăiate, necunoscută mai de aproape, şi ilişul. Afară de acestea ţăranii mai erau îndatoraţi să găzduiască pe slujbaşii domnului şi să îngrijească de mersul lor mai departe, posad, podvod, să-i facă slujba de ştafetă, a merge în jold (după ungurescul zsold), precum şi să-i transporte cu carele lor vinul şi alte venituri de-ale lui.

Dacă se rătăceau animale, atunci proprietarul la găsirea lor trebuia să plătească domnului o taxă, numită pripas. Pentru a lovi cu pedepse grele pe cei ce păcătuiau împotriva vieţii şi libertăţii omeneşti, pentru a aduna amenzile şi a îngriji de culegerea veniturilor, voievodul îşi ţinea slujbaşi, care pe limba de cancelarie slavonă se cheamă ureadnici. În parte luaţi, ei se numesc globnici, deşugubinari, aceştia din urmă urmărind faptele imorale, pripăşari, etc.

Dar toţi aceştia aduceau la Curte, ca şi în Ţara Românească, numai produse naturale: o arendă în bani a unui boier este echivalată odată, de pildă, cu douăzeci de boi. Aici ca şi dincolo, bogăţia ţării constă în oi şi albine, numai că, în loc de porci, moldovenii creşteau mai bucuros boi, în cirezi mari, pe întinsele lor moşii. La aceste izvoare de bogăţie îşi avea şi voievodul partea sa, dar domnul moldovean lua într-o mult mai mare măsură decât vecinul său de la miazăzi bani de la negustorii străini.

Treceau prin Moldova lui două, ba în curând trei drumuri comerciale între Polonia şi Levant, anume marele drum „tătăresc” spre Caffa, cel „moldovenesc” spre Chilia şi Moncastro şi cel muntenesc spre Brăila sau Giurgiu. Astfel curgeau în vistieria domnească multe ruble ruseşti şi groşi din Galiţia, bani de aur „frânceşti” sau „tătăreşti” (zloţi, moneda cea mai răspândită în vremea veche), şi bani de argint din Caffa, ianuini de acolo; ceva mai târziu şi mai rar ducaţi ungureşti, ughi, şi dinari din Ardeal, în sfârşit şi aspri şi iperperi răsăriteni, care totuşi nu pot fi socotiţi ca monede obişnuite.

Cu aceste mijloace financiare mai bogate, cu numeroşii străini, care roiau din Ungaria, din „Rusia”, din „Grecia”, din ţara basarabească şi chiar din Oltenia, pe moşiile deşerte ale domnului, ale mănăstirilor şi boierilor, cu puţinii, dar puternicii boieri de obârşie diferită, strict supuşi voievodului, se putea face mult mai mult decât cu mijloacele ce stăteau la îndemână domnului muntean. Ţara, cu numeroasele ei oraşe şi cetăţi, dintre care în vremea veche fiecare-şi avea comandantul militar, propriul pârcălab, deşi acest titlu nu este dat decât unora, era minunat pregătită pentru orice luptă.

Învecinata Ţară Românească nu era pentru domnii Moldovei altceva decât moştenirea lui Basarab şi atârna de acest întemeietor numai prin amintire istorică. La titlul pompos al lui Mircea, Roman răspunsese cu titulatura sa nu mai modestă. Încă între an|ii 1360-1370 nu exista de la Haliciu până la Dunăre un alt episcopat decât acel al domnului din Argeş, şi de aceea patriarhul recomandă nou-numitului mitropolit de Haliciu să se îndrepte, în ce priveşte sfinţirea episcopilor săi, către Iachint al Ungrovlahiei.

Dar şi statul moldovenesc voia să-şi aibă episcopi neatârnaţi. După ce în Ţara Românească Nicodim întemeiase mănăstiri, în ţara vecină se găseau clerici destoinici, dar şi în Moldova încă din vremea voievodului Petru a fost ridicată, în liniştea sigură a munţilor, chiar lângă vechea cetate a Neamţului şi sub a ei ocrotire o întâie mănăstire, în care piosul ctitor îşi află mormântul.

Curând după aceea se înălţă pe malul repedelui râu Bistriţa un lăcaş sfânt cu acelaşi nume, şi chiar din anul 1395 sunt pomenite aceste două lăcaşuri: a Maicii Domnului şi a Sfântului Dumitru într-o notiţă a Patriarhatului bizantin. În calitate de ctitor spiritual al ambelor mănăstiri apare mai târziu, într-un document ce porneşte de la el, Iosif, despre care se spune aiurea „că ar fi rudă cu domnul ţării”. Lui îi revine chiar şi meritul de a fi introdus viaţa mănăstirească cu toate cerinţele ei culturale.

Pe acelaşi Iosif îl trimise Petru sau urmaşul său - dar mai probabil cel dintâi - la Haliciu, unde, după vechile drepturi ale acestei Biserici, trebuia să ajungă episcop de Cetatea Albă (Moncastro). Cu toate că portul aparţinea genovezilor, stăpânii Mării Negre, el îşi aşeză de fapt Scaunul aici. Poate că Roman stabili în oraşul întemeiat de dânsul un al doilea episcopat pentru un anume Meletie.

Dar aceşti episcopi „sârbi” din şcoala lui Nicodim nu erau deloc plăcuţi la Constantinopol, deoarece se atinseseră acum succese aşa de frumoase în aceste ţări, şi de aceea patriarhul Antonie numi din parte-i un „Mitropolit” legitim pentru Mavrovlachia sau Rosovlahia, cum numeau grecii principatul. Adest mitropolit, Teodosie, a fost alungat, şi tot aşa păţi un al doilea, anume Ieremia, care la părăsirea Moldovei afurisi pe domn, pe boieri, pe clerici şi pe toţi locuitorii.

Ştefan, pentru a împăciui lucrurile, trimise pe protopopul moldovean Petru la Nil, urmaşul lui Antonie: acesta voi să-i acorde demnitatea de exarh, şi el o şi primi. Dar ţara nu vru să recunoască puterea exarhului, şi nici mitropolitul de Mitilene, tot în acelaşi an 1395, ba nici Mihail, episcopul de Betleem, care rezida de fapt în Moldova, din 1397, nu avură un mai bun succes.

Abia în anul 1401, sub noul domn Alexandru cel Bun şi un nou patriarh, se puse capăt îndelungatei neînţelegeri. Printr-o strălucită solie domnul împacă pe şeful Bisericii răsăritene; o comisie de cercetare a fost apoi trimisă în Moldova, şi aceasta dădu dreptate lui Iosif. Ieremia rămase în Târnova, unde păstorea din 1394, iar Alexandru puse să se aducă cu alai moaştele martirului Ioan cel Nou din Cetatea Albă la Suceava, unde, lângă biserica acestui sfânt moldovean făcător de minuni se stabili noul Scaun episcopal al lui Iosif: episcopatul său se chema la Constnatinopol, spre deosebire de Biserica Ungrovlahiei. Ştefan avea aderenţi în ţară, şi prin fratele soţiei sale, boierul Mihail, care ocupa demnitatea de „capitaneas moldaviensis” şi e numit ca întâiul printre sfetnicii principatului, îşi asigurase credinţa câtorva boieri.

Aceasta nu împiedică totuşi moartea sa prea timpurie, care însă nu trebuie desigur pusă înainte de 1400. După moştenirea lui umbla domnul captiv din Polonia, Roman, precum şi fiii săi, dar şi nepotul lui Ştefan, fiul voievodului Petru, Ivaşcu, care, pentru cazul când ar fi fost recunoscut ca „moştenitor al Ţării Româneşti”, era gata să ia asupră-şi tot felul de îndatoriri faţă de Coroana polonă. Dar Ivaşcu nu-şi putu atinge ţinta dorinţelor, cu tot ajutorul cavaleresc al „viteazului” Costea Valaşin („Românul”): unicul fiu al lui Petru n-a ajuns domn al Moldovei spre folosul regatului polon. Roman muri, fără să se poată spune hotărât dacă a mai luat pentru a doua oară domnia.

Încă în anul 1400, pe când Ivaşcu făcea făgăduielile sale regelui, un fiu al lui Roman căruia în hrisoavele tatălui nu i se spunea pe nume, un fiu nelegitim sau un fiu mai mic, cu numele maramureşean de Iuga, ajunse domn în Suceava. Ca martori în actele sale de danie numeşte el în primul rând pe fraţii Alexandru şi Bogdan: aceştia totuşi nu-i erau în realitate deloc devotaţi. Iuga păstră pe boierii predecesorului său - afară de Mihail - şi tot cu aceştia îşi începu şi Alexandru, încă din primăvara anului 1401, singur, adică fără de tovarăşi, domnia, punând prin aceasta capăt pentru mai bine de treizeci de ani războaielor civile şi schimbării domnilor.

După o cronică ce datează de pe vremea fiilor lui Alexandru, pricinuitorul acestei schimbări a fost domnul Ţării Româneşti, care printr-o expediţie războinică „lua la sine” pe Iuga. Voia el prin aceasta să înlesnească lui Alexandru domnia? Când ne gândim că în cel dintâi an după suirea pe tron (1400), noul domn are lângă sine în calitate de coregent pe fratele său Bogdan, nu e uşor să o credem.

Alexandru, când a urcat pe tron, era încă tânăr, şi un anume Costea apare ca principalul sfetnic al său. Domnul şi acest tutor al său se supuseră în anul 1402, încă din luna lui martie, suzeranităţii polone şi jurară credinţă regelui vecin, care era şi stăpânitor al ruşilor. După câteva luni însă se dădu marea luptă a neamurilor de la Angora, în care nenumărate horde tătăreşti şi cruzimea lui Timur câştigară biruinţa asupra organizaţiei de fier a turcilor lui Baiazid.

În timpul tulburărilor care urmară, Mircea, domnul muntean, porni încă odată la Dunăre, pentru a împinge mai departe înlăuntrul fostului imperiu bulgăresc hotarul moşiei sale, spre folosul statului său cu tendinţe de înălţare. Din partea regelui unguresc, care trăia în împrejurări extrem de grele şi care, mai ales la miazăzi părea să fie cu totul întrecut de concurentul său Ladislau, nu era de aşteptat nici un ajutor, nici o înlesnire în aceste lupte, iar în Răsărit nu se afla acum decât o singură mare putere creştină, şi aceasta era Polonia.

În expediţia sa de cucerire, Mircea înnoi din Giurgiu tratatul său, uitat de zece ani, cu regele Vladislav. Pe când Sigismund, în sfârşit biruitor asupra supuşilor săi răzvrătiţi, întreprinse în anul 1404 o nouă expediţie în Boemia, Alexandru al Moldovei merse în Podolia, la Cameniţa, aşezată în faţa Hotinului său, pentru ca să întărească aici personal prin jurământ credinţa sa vecinului regal, care-i cedase Ţara Sepenicului - de aceea în lista celor de faţă apare şi castelanul de Ţeţina (Czeczin).

Abia în anul 1406 putu Sigismund al Ungariei să apară la graniţa de sud a statului său rău apărat. La Severin îl întâmpină, în noiembrie, Mircea, banul ţării, şi desigur că aici au căzut amândoi la o învoială verbală, ca să-şi menţină aceste regiuni împotriva turcilor slăbiţi. În anul 1408 Sigismund propuse veneţienilor să întreprindă un război comun împotriva turcilor: o flotă a Republicii trebuia să vină la Lieostomo, Chilia lui Mircea, ca să transporte de aici trupele ungaro-româneşti la Galipoli. Dimpotrivă, cu un an mai înainte, la 1407, Alexandru jură în Lemberg, pentru întâia oară nu ca „voievod moldovean”, ci ca „stăpân al ţării moldoveneşti”, jurământul de credinţă suzeranului polon.

În curând Mircea găzdui un fiu al lui Baiazid, pe fugarul Musa, care cu ajutorul lui începu în 1410 împotriva fratelui său Soliman un război cu succes, ce-i drept, schimbător, în timpul căruia îşi găsi încă o dată refugiu în Ţara Românească. În sfârşit în februarie 1411 Musa ajunse stăpânitorul împărăţiei otomane, şi timp de cinci ani de zile domnul muntean avu un prieten în temutul vecin de altă dată de la miazăzi. Dar tocmai de aceea deveni el din nou duşmanul ungurilor.

De cealaltă parte, Polonia începuse un război cu Ordinul teutonic, şi Sigismund, ca vicar al împărăţiei romane, în curând ca împărat roman ales, luă partea cavalerilor, pe care-i sprijini şi cu oşti. În aceste împrejurări domnii români ajunseră aliaţi preţioşi pentru poloni, şi în lupta hotărâtoare de la Tannenberg (1410) luptară de fapt şi moldoveni sub steagurile polone învingătoare. Dar şi după această biruinţă şi pacea ce-i urmă, cu Ordinul, atitudinea lui Mircea şi a lui Alexandru, ţinând seamă de purtarea noului împărat, rămase de mare însemnătate pentru regele polon.

Ca „gospodar” dominus, cum se numeşte chiar în 1407, Alexandru, care împrumutase vecinului o mie de ianuini de argint, încheie în 1411 cu Polonia un tratat, care, afară de deosebirea că se păstră vechea titulatură de „domnul nostru” pentru regele polon, cuprindea aceleaşi condiţii cu privire la darea de ajutor reciproc ca şi noul tratat al lui Mircea cu regele Vladislav. Ba chiar mai mult: pentru cazul când banii nu ar fi înapoiaţi, se făgăduia domnului moldovean de sine stătător cetăţile Sniatynul şi Colomeea cu întreaga ţară a Pocuţiei, tot aşa cum fusese mai înainte sub Petru cu Ţeţina, Hmilovul şi ţinutul Sepenicului. În sfârşit, după scurtă vreme Alexandru se şi căsători cu Ryngala - a treia sa femeie, după, poate, catolica Margareta şi ortodoxa Ana, - o „soră” a regelui polon şi a „fratelui” său lituan Vitold.

Încă din 1410 exista o biserică latină în vechea capitală Baia, unde se găsea şi un nou episcop catolic. Cât de serios era însă socotită prietenia din partea polonilor, o arată mai bine clauza tratatului dintre Sigismund şi Vladislav, semnat la Lublau în 1412, în care se prevede o eventuală împărţire a Moldovei, în cazul când Alexandru ar refuza împăratului oştile sale împotriva turcilor.

După acest act, Ungaria trebuia să capete jumătate din pădurile de fagi de la miazănoapte, apoi ţinutul Bârladului până la Dunăre, în sfârşit jumătate din fâşia de pământ dintre Prut şi Dunăre, cu Cetatea Albă, pe când tot restul, cu Iaşii şi Chilia, era menit regelui polon. De aici vedem cât de departe se întinsese sub cârmuirea înţeleaptă a lui Alexandru ţara moldovenească, acum aproape neatârnată; marele vis de stăpânire al tatălui său Roman devenise prin el o realitate, o realitate cu adevărat temeinică.

Moldova era acum ţara care, în adevăr fără războaie, fără vărsări de sânge şi jertfe omeneşti, se întindea de la munţi până la mare, datorită numai unei cuminţi şi iscusite politici de pace. Ţinutul Sepenicului, pe care odinioară boierii lui Ştefan voiau sa-l jertfească, era acum bine stăpânit şi se găsea în stare de apărare, căci în fiecare „gorod” rusesc de odinioară sta câte un pârcălab. Nu în neputinţă de a plăti frumoşii arginţi genovezi, ci întrebuinţând acest prilej pentru o cedare onorabilă, el pierduse în folosul „fratelui” moldovean, încă de la tratatul din 1411, Pocuţia, această frumoasă ţară cu sute de sate.

Despre fratele Bogdan sau despre şi mai primejdiosul frate Iuga, dus în Ţara Românească, nu mai e acum nici o vorbă. Boierii sunt cu toţii strâns uniţi în jurul unicului domn. Înspre sud principatul a trecut peste Iaşi, Vaslui, Bârlad, până la Chilia, la gurile Dunării şi până la Cetatea Albă pe linia Nistrului, şi acestea îi sunt graniţele fireşti. După 1410 genovezii cedaseră domnului şi stăpânirea politică asupra acestui din urmă port, iar Chilia era, sau colonia de pe mica insulă dunăreană, moştenită de la Dobrotici prin mijlocirea lui Mircea, „Vechea Chilie” (Eschi-Chilia), sau alta nouă, întemeiată pe ţărm, care slăbea simţitor însemnătatea stăpânirii muntene asupra gurilor Dunării.

Spre Răsărit statul lui Alexandru ajungea până la Nistru, şi toate vadurile, la Hotin ca şi la Tighina, erau în mâinile voievodului. Marile drumuri comerciale erau acum stabilite, şi ele au fost mult folosite. Care armeneşti şi nemţeşti mergeau din Lemberg la Caffa, în Ţara tătărască, la Cetatea Albă şi la Brăila, precum şi spre Ţara „Muntenească”, adică prin Giurgiu la turci, şi încă din 1407 Alexandru fixase taxele vamale pentru negustorii regeşti. Afară de „reysae moldavienses”, în mult vizitatele bâlciuri din Sniatyn, din nou-câştigata ţară a Pocuţiei, aveau loc şi „conventiones Wallachorum”; aceştia aduceau acolo produse naturale, pentru ca să ia în schimb groşi, „sexagenae”, „fertones”, ba chiar ruble de argint, ori pălării, haine, arcuri şi săbii.

În acelaşi fel se fixară în 1412 veniturile vămii de la Bistriţa cu voievodul ardelean Stibor. Din aceste hotărâri se vede că se importa în Moldova postav de Ypres, de Liov (Lemberg) şi Colonia, în schimbul cărora se exportau productele naturale mai sus pomenite sau „mărfurile tătăreşti”, deci coloniale. Prin îngrijirea de mănăstirile mai vechi - Neamţul şi Bistriţa căpătară o administraţie comună -, prin durarea de noi lăcaşuri sfinte în Moldoviţa şi Pobrata (sau Sf. Nicolae din Poiană), din aceeaşi regiune muntoasă, prin întemeierea unei mitropolii, căreia-i a fost subordonat de aici înainte Scaunul episcopal al „Ţării de jos” din Roman, se puse baza unui avânt cultural al ţării.

Acest întins şi bogat domeniu de stăpânire apărea mai ca un regat, şi numele stăpânitorului său străluceşte prin veacuri ca acela al unui bătrân şi înţelept rege legendar. În curând această „Valahie Mică” chiar şi vroi să întreacă pe cea mai veche, „Valahia Mare”, şi cu atât mai mult cu cât cei din urmă ani ai lui Mircea se scurseră fără nici o strălucire şi el trebuia să fie bucuros că-şi poate păstra poziţia pe ţărmul stâng al Dunării. Încă din 1413 Musa a fost bătut de energicul „Sultan al Asiei”, fratele său Mohammed, şi ucis în fuga spre Dunărea mântuitoare. Acesta era începutul luptei dintre noul stăpânitor otoman şi ambiţiosul muntean, care se amestecase în afacerile lăuntrice ale puternicului stat vecin.

Mircea încercă, ce-i drept, încă o dată să ia parte la lupta pentru coroana turcească şi adăposti la sine, nu numai răzvrătiţi împotriva lui Mohammed, ca pe agitatorul politic şi ereticul Bedreddin, ci şi pe un pretins frate al noului sultan, pe Mustafâ, care-i apăru ca un Musa înviat. Cu ajutor muntenesc îşi începuse Mustafa cariera în 1415, iar doi ani după aceea el trăia ca fugar în Salonic, apanagiul despotului Andronic, când acest oraş a fost asediat de o oaste turcească.

În timpul luptei lor cu turcii, chiar şi veneţienii tratară cu „Mircea Voevod” pentru o alianţă. Dar în curând însuşi Mohammed apăru la Dunărea de Jos ca să se răzbune; de data aceasta însă, cumpănind bine împrejurările, el nu mai încercă aceea ce nu reuşise înaintaşilor săi: nu se mai gândi să cucerească Ţara Românească, pentru ca să câştige împărăţiei sale o nouă fâşie de pământ, sau măcar să pună un voievod credincios în locul aceluia care-l înfruntase cu îndrăzneală.

Nu, el văzu foarte bine că este cu mult mai uşor să pună un zăgaz acestei noi vieţi colcăitoare, şi de aceea dădu poruncă să se întărească în prezenţa sa cetăţile cucerite de la Dunăre şi din Dobrogea. Astfel ajunse Giurgiul, cel ridicat de Mircea, în mâinile unui comandant turcesc; la gurile fluviului, la Isaccea, ba poate şi în Ieni-Sale (Ieni-Sala), osmanlâii îşi puseră străji. Ţara învecinată însă, care nu era bogată în cetăţi ca Moldova lui Alexandru, lâncezea alături, fără ocrotire, expusă la toate poftele prădalnice ale pustiitorilor de meserie, ce pândeau din cuiburile lor.

Trebuie să admitem că Mahommed n-a uitat Nicopoia-Mică, cea prevăzută odinioară de tatăl său cu o puternică garnizoană, şi că „Turnul” lui Baiazid străjuia iarăşi ţărmul stâng al Dunării pentru turci. În sfârşit un cronicar turc povesteşte că oşti turceşti ar fi apărut în Banat, iar „principes” ai ţării li-ar fi dat ostateci drept chezăşie a credinţei lor, cu care prilej chiar şi Severinul ar fi fost cucerit. Aceasta nu este de necrezut, căci măcar într-un alt punct se mai întemeiase o cetate. După povestitorii turci ai acestor întâmplări, şi Mircea ar fi plătit învingătorilor săi acum pentru întâia oară tribut pe trei ani, ba chiar li-ar fi dat pe unul din fiii săi ca zălog al credinţei.

Acum, se ştie că tânărul fiu al lui Mircea, cel de-al doilea născut al său, Dan, a slujit întâi în oastea turcească, şi aceasta ar fi o confirmare a faptului că supunerea din 1417 era deplină. Când prin campania personală a sultanului Mohammed umilirea lui Mircea a fost desăvârşită, voievodul „Ţării Româneşti” atinsese acum o vârstă considerabilă şi de câţiva ani, încă din 1413, el luase de asociat pe fiul său Mihail, care trăise de asemenea o bucată de vreme la Constantinopol. Mircea muri în cea din urmă zi a lui ianuarie 1418, lăsând după dânsul pe acest fiu şi asociat al său într-o poziţie extrem de grea, fără ca el să fi avut şi mijloacele de ajutorare prin care să se poată mântui.

În vremea aceasta Sigismund al Ungariei, împăratul fără de preget, era ocupat în Apus. Ruda polonă, un „unchi” al lui Mihail, care în anul 1414 trimisese la Argeş pe ducele lituanian Sigismund Korybuth, era prea departe pentru ca să poată interveni în afacerile muntene, aşa cum o făcuse în Moldova. Ce-i drept, turcii nu-şi dădură la început în mod făţiş osteneala de a ridica un pretendent împotriva lui Mihail, dar din Constantinopol, unde-şi găsise de câtva timp adăpost cel de-al doilea fiu al lui Mircea, din nenorocitul Constantinopol al sărmanului şi nevolnicului împărat bizantin, porni o corabie, care aduse pe acel Dan la „Asprokastron” (Cetatea Albă), şi acolo rebelii munteni aşteptau pe viitorul lor conducător.

Alexandru al Moldovei oferi lui Dan ajutorul său, şi astfel izbucni în Ţara Românească, întocmai ca douăzeci ani mai înainte în Moldova, şi cum fusese cazul chiar la munteni înainte de Mircea, vrajba frăţească pentru Coroană. Cu tot ajutorul unguresc ce-i veni din Ardeal, Mihail a fost bătut şi ucis de Dan, care chemase în ajutor şi pe turcii dunăreni; aceasta se petrecu încă în anul 1420.

Era un bun prilej ca să pornească şi împotriva Cetăţii Albe, care se potrivea minunat ca punct de sprijin pentru stăpânirea asupra părţii apusene a Mării Negre, şi aşa, spre marea spaimă a lui Alexandru, bogatul port a fost asediat în primăvara anului acestuia de lacomii „păgâni”. Pentru ca să se apere măcar pe viitor de un eventual atac al turcilor, care stăpâneau în Ţara Românească, Alexandru, cu toate că Dan îi datora lui în primul rând tronul, puse meşteri din Podolia să-i întărească precum se cade portul său, Cetatea Albă. În schimb însă, în anul 1421 Ardealul a fost cotropit de cete prădalnice turceşti.

Energicul sultan Mohammed însă muri încă-n vara anului 1421. Fiul şi urmaşul său Murad, o fire de stăpânitor tot atât de energică - darul de a stăpâni stătea chiar în sângele sălbatec al lui Osman -, avu în primul rând să-şi apere moştenirea împotriva „fiului lui Baiazid”, Mustafâ, ocrotitul de odinioară al lui Mircea; şi un al doilea Mustafa, un frate al lui Murad, se ivi în Asia ca pretendent la tron. Apoi, ca să pedepsească pe bizantini pentru sprijinul dat acestui frate, el întreprinse asediul capitalei lor; curând după aceea, în anul 1423, a fost atacată Moreia.

De altă parte, împăratul Sigismund, cu toate încurcăturile sale în Boemia, găsi încă timp să trimită spre Dunărea de jos pe florentinul Pippo Spano, un general care încă în 1419 adusese multe pagube turcilor în Banatul Timişoarei. Dan se adapta acestor noi împrejurări, intră în condiţii de atârnare faţă de Ungaria şi astfel avu totodată ocazia să-şi arate în strălucirea biruinţei însuşirile militare şi firea cavalerească.

Războiul la Dunăre începu chiar în anul 1422. Dan şi Pippo trecură peste apă la Silistra şi se întoarseră biruitori; tânărul împărat bizantin vorbi, în timpul prezenţei sale-n Veneţia, de succesele ungaro-române. Prin aceste atacuri desigur brâul de cetăţi de pe ţărmul stâng a fost atunci din nou cucerit, şi acesta e un fapt însemnat. Totuşi, îndată ce sultanul avu mâna liberă, se puse stavilă acestei porniri. Un anume Radu, poreclit Praznaglava, primi de la turci mijloacele de a-şi încerca norocul, şi se proclamă domn.

Atacul păru aşa de primejdios regelui unguresc, încât el însuşi veni în 1425 la Dunăre. Lui Dan i se dădură, ce-i drept, oşti de ajutor, dar în mai 1426 el a fost doborât de puterea covârşitoare şi trebui să fugă în Ardeal. Alexandru era bănuit că ar fi înlesnit această cucerire a ţării vecine de către Radu şi el poartă în anul 1428 titlul de: „stăpânitor a toată Ţara moldo-valahă”, ceea ce nu se poate explica numai prin titlul grecesc al mitropolitului său.

După întâmplările din 1395, Sigismund veni acum pentru întâia oară iarăşi în Ţara Românească, pentru a nu avea aici de vecini pe turci. Fiindcă ajunsese abia după multă întârziere la Braşov, moldovenii, care înaintaseră acum până la Brăila, se întoarseră îndărăt. În primăvara lui 1426 păsurile fură trecute şi în mai, Radu era şi alungat la sprijinitorii săi. Giurgiul a fost întărit mai bine de unguri, iar, ca răzbunare pentru ruşinea suferită, Dan dădea iarăşi târcoale pe ţărmul turcesc, în apropierea Silistrei. Cu aceasta Sigismund era iarăşi stăpân în Banatul Severinului.

Moştenirea răposatului despot sârb, Ştefan (mort în iunie 1427), şi-o însuşise în parte Sigismund şi pusese un comandant ungur în cetatea dunăreană a Belgradului. Regele Bosniei însă recunoscu ca moştenitor al său pe cumnatul lui Sigismund. În anul 1428 luptă Sigismund, care avea şi români şi lituani în oastea sa, iarăşi cu turcii, care încercau să-i smulgă ţinuturile sârbeşti. Pentru a-şi putea păstra graniţa dunăreană, împăratul chemă pe vechii săi prieteni, Cavalerii Teutoni, şi dădu comandantului lor, Klaus von Redwitz, încă între anii 1428 şi 1430, cetatea Severinului împreună cu „conducerea monetăriei şi ocnelor din Ardeal”.

Pentru a avea şi în colţul opus o puternică garnizoană gata de luptă, Sigismund voia să alunge pe moldoveni din Chilia şi să încredinţeze cetatea cavalerilor banului Klaus. Alexandru trebuia să ispăşească prin pierderea tronului bănuiala trezită împotrivă-i, şi pentru înfăptuirea acestui gând Sigismund îşi asigurase, dacă nu ajutorul Poloniei, totuşi măcar pe acel al puternicului duce lituanianul Witold; lituanianul voia astfel să merite acea coroană regală pe care o ceruse de la Sigismund. Se pare că împăratul n-ar fi avut numai intenţia să înlocuiască prin una din creaturile sale pe nesuferitul voievod, ci că i-ar fi trecut chiar prin minte să împartă ţara cu ceilalţi vecini, conform tratatului din 1412.

Dan, pe care turcii îl alungaseră încă o dată în 1428, veni iarăşi în ţară şi porni în 1429 cu o puternică oaste să-şi recucerească „vechile graniţi basarabene”, ceea ce de altfel nu izbuti faţă de puternicul Alexandru. Dar armistiţiul ungaro-turc din 1429, moartea lui Witold în 1430 şi izbucnirea de noi tulburări eretice în Boemia zădărniciră în sfârşit toate marile planuri ale lui Sigismund. Fără să fi săvârşit ceva temeinic la Dunăre, mult preocupatul om îşi făuri alte ţeluri, pentru ca să le atingă şi pe acestea tot atât de puţin.

Poziţia domnului moldovean rămase aşadar neclintită; şi el trăi zile mai fericite de bătrâneţe decât vecinul său de mai înainte, Mircea. În primul rând peri în necunoscute lupte lăuntrice duşmanul său, domnul muntean Dan, şi situaţia pe care o crea moartea lui îngădui moldoveanului să joace un rol însemnat. Cu toate că Vladislav al Poloniei îl luase sub paza şi ocrotirea sa, împotriva poftelor de cucerire ale lui Sigismund, relaţiile lui cu acest stat nu mai erau totuşi aşa de strânse ca mai înainte, şi mai ales după despărţirea sa de Ryngala, întâmplată în 1421.

În schimb el găsi în Swidrigaillo, fratele lui Witold, în cestălalt schismatic, care nu năzuia la favoarea imperială, un bun prieten şi vecin. Cu turcii şi tătarii intră în bune relaţii şi-şi asigură astfel graniţa răsăriteană şi sudică a ţării sale. Astfel deci ajută el unui boier muntean, Aldea, care se da drept fiul marelui Mircea, să obţină moştenirea lui Dan, şi spre măgulirea ocrotitorului său moldovean luă ca domn numele de Alexandru. Acest Alexandru muntean se duse la împăratul turcesc, îi cedă cetăţile dunărene şi-i mai trimise la Curte şi douăzeci de fii de boieri ca ostateci.

Pentru a-l izgoni, Sigismund trimise pe un alt fiu al lui Mircea, şi anume pe unul adevărat, care fusese crescut din copilărie la Curtea împăratului, dar care făcuse odată o încercare de fugă în spre Polonia: îl chema Vlad şi a fost poreclit din cauza cruzimii sale Dracul. Din Nurnberg veni Vlad la Târgovişte, noua sa capitală, unde-l găsim la începutul anului 1432 în luptă neîntreruptă cu Alexandru Aldea.

Pentru a pune capăt tulburărilor, sultanul hotărî să-şi trimită beglerbegul din Europa în ţările dunărene. O mică oaste încercă să vină în Moldova, găsi însă pe domn bine pregătit şi a fost cu desăvârşire bătută. Grosul oştii însă alungă pe Vlad din Târgovişte şi pătrunse arzând şi pârjolind în Ţara Bârsei. Alexandru Aldea se găsea în suita stăpânului său, şi-şi mai continuă câţiva ani domnia.

În anii 1433 şi 1434 apărură turcii iarăşi în Ţara Românească, desigur însă numai ca sa-l apere împotriva lui Vlad, care se întorsese, dar abia în 1436 se ajunse la o mare expediţie împotriva acestuia din urmă, pe care-l sprijineau şi ardelenii. Câteva săptămâni turcii pustiiră cumplit ţara şi la întoarcere luară cu dânşii, pe lângă mulţi alţi captivi, pe cât se pare şi pe noul voievod. Acesta izbutise să ucidă pe Alexandru, dar avea şi destulă mlădiere, şiretenie şi agerime ca să îndulcească toate acuzaţiile ridicate împotrivă-i. Din închisoarea castelului din Galipoli se întoarse el iarăşi de-a dreptul în Scaunu-i domnesc şi în 1438 însoţi pe turci în expediţia lor de pustiire prin Ardeal.

Vlad poartă titlul de duce de Făgăraş şi Amlaş, şi nu-i lipseşte decât acela de ban al Severinului pentru ca să apară deopotrivă cu tatăl său Mircea. În realitate însă puterea sa nu se poate asemăna decât cu aceea a lui Mircea din ultimii lui ani. Ungariei nu putea să i se împotrivească, iar oraşele de la Dunăre se ţineau, ca şi mai înainte de el, de turci. Nici cu celălalt principat românesc însă, cu Moldova, lucrurile nu stăteau mai bine. Înainte ca, în 1432, să se treacă norocos peste primejdia unei cotropiri turceşti, Alexandru năvăli în Polonia, pentru ca să ia în sfârşit în stăpânire ţara Pocuţiei, şi i se şi izbândi aceasta.

În vremea lipsei sale, îngriji de afacerile ţării fiul său Ilie, născut din căsătoria lui Alexandru cu o moldoveancă, Ana sau Neacşa. Dar, curând după întoarcerea sa, în iarna (1 ianuarie) 1433, ori mai curând 1432, bătrânul erou al păcii închise obosiţii săi ochi, iar părintescul său sceptru, care cârmuise în tihnă, se prefăcu în nerăbdătoarele tinere mâni ale fiilor săi într-o ascuţită sabie a războiului frăţesc. O perioadă a Atrizilor căzu, sângeroasă şi întunecată, asupra înfloritoarei Moldove, şi în ţara bunului şi blajinului patriarh se vorbea acum de domni alungaţi, de fraţi orbiţi, de rude ucise şi otrăvite şi de necontenite năvăliri duşmane.

Această năpaste a fost ajutată şi de împrejurările din Polonia. Când Alexandru muri, încă domnea aici bătrânul Iagello, care acordase solemn „nepotului” său Ilie, la prestarea jurământului în anul 1433, dacă nu Pocuţia, cea de curând luată, totuşi cel puţin întreg ţinutul Sepenicului. Curând după aceea Ştefan, un fiu natural al lui Alexandru, fugi în Ţara Românească, unde a fost primit de Vlad, care vedea în Ilie ca şi în tatăl acestuia un duşman.

Când el, încă-n anul 1433, izgoni din Scaun pe fratele neiubit, bătrânul rege Vladislav primi fără multă greutate jurământul de credinţă al biruitorului, cu toate că Ilie, care se refugiase la dânsul, era căsătorit de mulţi ani cu Marinca, o soră a soţiei lui Vladislav cel tânăr, fiul regelui. Rudă apropiată, Ilie luptase, ce-i drept, împreună cu tatăl său împotriva Poloniei, şi numai după un întreg an plin de duşmănii necontenite se hotărâse a oferi omagiul; Ştefan făcuse fără îndoială acelaşi lucru, dar trăsese foloase mai mari.

De altfel Ştefan nici nu se găsea într-o situaţie care sa-l constrângă la o supunere necondiţionată; încunjurat de boierii ţării sale, cunoscând tulburările din Lituania vecină, el ceru în primul rând să se declare anume, prin acte regale speciale, iertare pentru toate cele întâmplate şi recunoaşterea că ţara Sepenicului face parte din statul său ereditar.

Aceasta a fost şi acordat; numai Pocuţia afară de un singur sat a fost păstrată de rege, şi Ştefan nu primi, ca tatăl său, titlul de „gospodar”, ci numai vechiul, mult mai simplul şi mai umilul titlu de voievod. După ce comandantul Haliciului aduse la Suceava aceste acte, Ştefan presta în fata lui jurământul de credinţă şi se mai îndatora la omagiu personal, de îndată ce regele sau fiii săi vor păşi în ţara lor rusească.

Curând după aceasta muri bătrânul rege şi lăsă doi fii de tot ne-vârstnici. Pe când noul stăpânitor polon se afla încă sub epitropie şi jucându-se copilăreşte cu sceptrul său, Ilie, ale cărui rugăminţi de libertate din închisoarea castelului Sieradz se pierdeau, din cauza trecutului său, neascultate în dietele polone, fugi în Moldova, unde cu trupe străine şi localnice începu iar lupta pentru tron. Totuşi după câteva bătălii fraţii încheiară în august 1435 un tratat care acorda amândurora acelaşi titlu de: „Domn ţării moldoveneşti”; conform acestuia, Ilie îşi culegea veniturile din partea de miazănoapte a ţării, iar Ştefan din ţinuturile Vaslui, Bârlad, Tecuci, Olteni, Covurlui şi Chilia.

Căpitanii din Polonia ai regelui polon mijlociseră în mod patriarhal această învoială, şi regele a fost recunoscut ca ocrotitor al tratatului. Ilie, reprezentantul în afară al acestei îndoite domnii moldoveneşti, înnoi după aceea, încă în 1435, jurământul său, iar în anul următor veni în persoană la Lemberg pentru a se închina cu solemnitate mare suveranului său. El nu făgădui numai un tribut anual, un dar de boi, de cai, de stofe de purpură şi cară de morun, - era întâia oară când un domn moldovean făcea aceasta, - ci pentru a îndrepta vina tatălui său faţă de poloni, jertfi de bună voie şi toate drepturile sale asupra ţinutului Sepenicului, cu Ţeţina, Hmilovul şi Hotinul acesta era însemnatul rezultat al sforţărilor sale războinice.

Pe când Moldova cădea într-o aşa de adâncă atârnare formală faţă de Polonia, iar din pustiita Ţară Românească neobositul Vlad Dracul era târât de turci la închisoare, muri, după atâtea strălucitoare, dar zadarnice fapte, pe care nu le poate săvârşi decât un om ambiţios cu mijloace puţine, dar cu titluri mari şi cu pretenţii uriaşe, împăratul şi regele Sigismund.

Sub ginerele şi urmaşul său Albert toate silinţele ce se făcură pentru a se izbândi ceva împotriva turcilor, care năvăleau din toate părţile, rămaseră fără un rezultat vădit: în 1439 sultanul putu urmări nestânjenit de nimeni cucerirea Serbiei, însemnata cetate Semendria căzu în adevăr în sângeroasele sale mâni. Pentru a mări şi mai mult haosul şi pentru a slăbi şi mai bine creştinătatea din aceste părţi, veni şi moartea prea timpurie a tânărului şi energicului principe. Regelui polon i se cădea acum moştenirea înaintaşului său Ludovic, oferită împreună cu mâna văduvei lui Albert, şi fără zăbavă apăru el, în primăvara anului 1440, în Ungaria.

Dar aici starea anarhică ajunse aşa de departe, încât trebui încă multă luptă până ce Vladislav să-şi poată lua cu drept cuvânt noul titlu. De fapt aceasta se împlini abia în 1443, când regina Elisabeta muri, înainte de a doua căsătorie a ei silită cu noul venit, şi pentru Vladislav nu mai exista decât un singur rival: acesta era însă un rege în leagăn, fiul postum al lui Albert.

Totuşi Vladislav chiar şi acum nu era decât în aparenţă stăpân pe puterea regală. Căci, pe când se dădeau aceste lovituri de spadă pentru rege, regină şi regalul fiu, un om de origine umilă se înălţase, prin mari merite către patrie, creştinătate şi cultură, dacă nu până la treapta cea mai înaltă, totuşi până la cea mai mare faimă. Ioan Hunyadi era un „Olah”, un român din Ardeal, un „viteaz”, din sânge de voievod şi în timpul celor cincisprezece ani în care întreprinse campanii contra turcilor, el stăpâni, nu numai toată graniţa sudică, ci şi prelungirea ei transalpină.

Tot ce se ţinea de aceste cruciate de apărare aparţinea acestui cavaler al Crucii, iar Ţara Românească şi Moldova erau însemnate avanposturi în lupta împotriva turcilor sau tătarilor, care întemeiaseră un nou Hanat în Crimeea şi de acolo cutreierau deşertele câmpii ale Podoliei. Printr-însul se restatornici în oarecare măsură unitatea în simţiri şi în fapte a neamului românesc, întreruptă timp de un veac: aceasta se înfăptui prin steagul crucii, purtat de un vânjos braţ românesc.

Corbul de pe armele Hunyazilor şi porecla de Corvinus, pe care familia o căpătă abia sub regele Matiaş, fiul acestui cavaler Ioan, nu sunt mărturii îndestulătoare ale unei origini „transalpine”. Un lucru este însă sigur, că în anul 1409 exista o familie românească, ostaşi de meserie, care se alcătuia din fraţii Voicul, Mogoş şi Radu, fiii unui anume „Sârbul”, dintr-un alt Radu, fiul „Sârbului” cu o altă soţie, şi din Ioan, fiul lui Voicul, care Ioan număra pe atunci cam la douăzeci de ani, cum şi dintr-un alt frate mai mic, căruia i se zicea tot Ioan.

Voicul căpătă atunci de la regele Sigismund, căruia-i sluji ca „viteaz”, adică „aulae miles”, o moşie în comitatul Inidoarei. Până foarte târziu Ioan cel mare nu se distinse prin nimic deosebit de tovarăşii săi de-o vârstă. Şi aceştia erau în cea mai mare parte români, iar elementul românesc, care căzuse aşa de jos, începu din nou, în timpul necontenitelor războaie cu turcii, care ameninţau la cele două hotare, să joace un rol şi să se urce mai sus pe scara politică şi socială.

Vremea voievozilor neatârnaţi, a cnejilor temuţi, trecuse desigur, dar, când nu era an fără expediţii de pustiire ale neîmpăcaţilor duşmani păgâni, ale neînvinşilor dracones musulmani, când soldatul de meserie trebuia să fie de pază la toate trecătorile, totdeauna la pândă, atunci strălucitoarele banderia din vremea mai veche, cavaleria de paradă a Angevinilor, nu alcătuiau mijlocul de apărare potrivit. Tot mai des fură trimeşi „Valahii” în ţinuturile păduroase şi de stânci, pentru ca aici, invincibili prin cel mai mare curaj şi totodată cele mai puţine cerinţe, să lupte cu viclenie şi îndărătnicie împotriva asiaticilor achingii turci, împotriva sălbatecelor „sentinele pierdute” otomane.

Castrele vechilor timpuri pecenego-cumane, care de multă vreme zăceau aproape părăsite, fură din nou întărite, şi alături de ele, în districtus olachicales, în judeţe pline de soldaţi fură aşezaţi români de-ai regelui şi elemente fugare, care părăsiseră moşiile nobililor sau ale Bisericii, precum şi saşi şi iobagi. Vechile „libertates” ale românilor, călcate în picioare de Ludovic cel Mare, fură din nou chemate la viaţă de Sigismund. Şapte judeţe din acestea ale graniţei militare, care se întindeau de la Poarta de fier a Mureşului până la Severin şi Orşova, se creară în al XV-lea veac ca sedes.

Prin aceasta iobagii români simţiră şi mai greu apăsarea proprietarilor de pământ, şi în lipsa împăratului, în vremuri de cea mai mare primejdie turcească, ei se uniră cu ceilalţi ţărani aserviţi, cu nenobilii maghiari cu toţii sub înrâurirea răzvrătitoare a husitismului - pentru ca în comun să-şi câştige libertatea cu armele, menite altui duşman, ceva mai crud.

Conducător de partea românească este un oarecare Mihail; căpetenia întregii puteri ţărăneşti însă, voievodul acestei jacquerii, un ungur, Paul din Vajdahaza, îşi ia un titlu neobişnuit, răsunător: „vexilifer universitatis regnicolarum hungarorum et valachorum huius principatus Transylvaniae”, „stegar al tuturor ţăranilor unguri şi români din principatul Ardealului”. Pe vârfuri de munte, acolo unde din cea mai adâncă vechime se adunau românii la nedei şi târguri, se încheiară tratate cu nemeşii şi cu saşii, care câştigaseră de partea lor şi clasa mai înaltă a secuilor liberi, neatârnaţi.

Ce cereau bieţii oameni sălbătăciţi e lesne de gâcit: ei voiau să-şi plătească dările numai în moneda mai mică, obişnuită la ei, şi nu cu aurul bogaţilor, care le lipsea; voiau să li se recunoască prin lege dreptul de a se putea strămuta în schimbul unui terragium, ca drepturile ţărăneşti moştenite să nu le fie atinse de seniori, ca să nu-i mai silească la dijma porcilor şi albinelor, ci ca stăpânii să se mulţumească doar cu un număr hotărât de zile de clacă la câmp sau la moară, cu o dare de ovăz şi turte, ca să nu poată fi duşi cu sila la lucru în mine, ca să li se îngăduie plantarea şi cultivarea viţei de vie, ca pagubele pricinuite de armatele în trecere să nu rămână nedespăgubite şi ca ei înşişi să se poată înfăţişa ca martori împotriva nobilului.

La început, îndată după biruinţă, li se încuviinţă totul. Dar în curând noi forţe duşmane se adunară, care smulseră oştii numeroase, dar rău conduse şi prost înarmate, condiţii mai grele: darea de un florin de aur pentru fiecare plug cu opt boi şi pentru orice număr corespunzător de vite, plocoane anuale, o zi de clacă pe săptămână, recunoaşterea jurisdicţiei senioriale la curtea nobilului sau a superintendentului bisericesc, plată în termin scurt a terragium-ului, pentru a căpăta dreptul de strămutare, îndatorirea de a purta armele pentru apărarea ţării, amnistia pentru cele petrecute, pe lângă care cel ce va rupe această învoială, în cazul când e nobil, e în-datorit să dea satisfacţie, pe când ţăranul trebuie să plătească greşeala cu capul.

Despre un sfat anual de oameni buni şi bătrâni, care să se adune sus pe munte, pentru a cerceta dacă s-au păzit cumva condiţiile „înfrăţirii”, despre acest cuminte şi naiv parlament nu mai e acum vorbă. Amnistia a fost în sfârşit solemn pecetluită cu sângele celor chinuiţi şi executaţi. O protestare nouă, sângeroasă, împotriva acestui fapt nu se ridică decât abia după un veac de paşnică şi dureroasă răbdare. Ocrotiţii venetici, înzestraţi cu privilegii, puseră din nou căluşul de fier în gura sângerândă a stăpânitului „populus” al ţării; ogoarele părăginite îşi că-pătară iarăşi vitele de muncă.

Răscoala, care-şi găsise cei mai mulţi părtaşi printre români, nu izbuti şi sluji numai ca să împiedece prescrierea sancţionatoare a nedreptăţii. Dar aceeaşi orânduire militară a împăratului Sigismund dădu posibilitatea de a ajunge la faimă unui mare număr de „milites” români şi de „vitezi valahi”, care, cunoscători ai trecătorilor, ai desişurilor de pădure şi ai malurilor mlăştinoase ale râurilor, erau mai potriviţi decât oricare alţii pentru veşnicul război de harţă cu turcii, ce stăteau la pândă.

Actele de danie cu care se răsplăti primejdioasa luptă de ani de zile ne-au păstrat mai bine numele acestor luptători pentru Ungaria şi creştinătate decât părtinitoarele sau prea scurtele însemnări cronicăreşti ale ţării. Între aceştia sunt membrii familiei Bizere, care erau încă amestecaţi în luptele împotriva lui Dan I, neamul Ciorna, din sânul căruia se luă pe la 1450 şi un Ban de Severin, apoi Muşna, Chendriş, Cândea, cei mai viteji din Banat, din ţara Haţegului şi din ţinutul Inidoarei.

Deoarece ţara se bucura de o desăvârşită anarhie sub marele, dar totdeauna depărtatului împărat şi rege, „vitejii” şi soţii lor români se amestecă în afacerile terilor vecine. Vlad Dracul îşi petrecea vremea când în Ţara Românească, când în proprietăţile sale transalpine, pe care i le confirmase puternicul protector. Aici căuta el bani şi soldaţi, în schimbul cărora dădea pământ noilor boieri făgărăşeni. La dânsul, în principatul său românesc disputat cu înverşunare, dacă nu chiar şi în Moldova, ale cărei relaţii cu Ungaria în această vreme nu sunt destul de cunoscute, veneau ca să câştige leafă, pradă, pământ şi glorie boieri din Făgăraş, nemeşi din Haţeg şi ţărani din ţinutul dimprejur.

Ambii „Olah Ianos”, cel mare şi cel mic, care-şi începuseră cariera militară sub familia Chak, sub Francisc de Csanad, episcopul de Agram, şi apoi, între 1433-1435, sub ducele Milanului, poate să fi găsit de lucru şi la „voievod” şi învăţară aici, în necontenitul război din cetăţile dunărene împotriva „paginilor”, marele meşteşug de a se împotrivi puterii turceşti după aceeaşi metodă de luptă. Banii jefuiţi sau cei primiţi ca leafă ei îi împrumutară tezaurului regal, care avea nevoie şi de cele mai modeste sume, iar în schimb luptătorii căpătară ca amanet moşii regale, la a căror răscumpărare nici nu era de gândit, şi astfel pătrunseră în sânul nobilimii ardelene. După 1435 ei ajunseseră apoi repede la vază şi putere.

În faţa necontenitelor asalturi turceşti, puţin numeroşii Cavaleri Teutoni din Severin se retrăseseră, poate abia numai după moartea protectorului lor, împăratul care-i chemase. Probabil în numele unuia din proprietarii legitimi ai ţinutului, al voievodului muntean, cei doi fraţi „Olah” îşi luară pe samă apărarea ţării Severinului şi aduseră mici trupe proprii de călărime şi pedestrime la Severin, Orşova şi Mehadia.

La Apus, mica lor putere de sine stătătoare se alipea de posturile din Caras, Keve şi Belgrad, a căror apărare era încredinţată unui întreprinzător ragusan, Franco de Talovaci. Elisabeta şi Albert, noua pereche regală, recunoscură fapta, plătiră însă numai o foarte mică parte din cheltuieli şi, deoarece fraţii luară pe a lor socoteală restul, ei căpătară ca amanet noi domenii ale Coroanei. În acelaşi timp cei doi Ioan de Hunyadi fură numiţi în chip solemn bani de Severin.

Când, ceva mai târziu, izbucni războiul intern pentru tron, banii ajutară pe „regele polon” împotriva mult mai puternicilor baroni, urmărind tot într-o vreme şi lupta lor cu turcii din Bulgaria, şi apărară aşa de bine graniţa, încât, în aceste vremuri de tulburări, comandanţii sultanului nu găsiră nici un prilej să se năpustească biruitori în ţara anarhiei. Din mâna lui Vladislav iarăşi căpătară ei pe lângă vechile proprietăţi, altele nouă.

În anul 1441 Ioan cel mare - despre fratele său nu se mai vorbeşte de aici înainte -, fără să-şi părăsească situaţia în Banatul Severinului, era şi voievod al Ardealului, după Ladislau de Chak, şi comite de Timişoara, comes teme siensis, ca urmaş al „markgrafului” lui Sigismund, vestitul italian Pippo. Prin apărarea Belgradului împotriva turcilor, care încercau să întindă mai departe graniţele de miazănoapte ale Serbiei cucerite, printr-o incursie norocoasă, în care bătu în interiorul noii provincii turceşti pe comandantul ei suprem, Isac Paşa, îşi dobândise Ioan această poziţie strălucită.

Prin biruinţa sa din 1440 Ioan din Inidoara nu împiedecase numai o năvălire turcească în Ungaria din spre Serbia, acum pe deplin cucerită, ci deschisese o eră de lungi şi grele lupte de apărare a tuturor graniţelor ungureşti împotriva puterii osmanice în continuă înaintare şi dăduse creştinilor putinţa de a pătrunde şi ei peste ţărmul sudic al Dunărei.

La 1441 în Ţara Românească, pe care o avea-n sfârşit în stăpânire asigurată, domnea Vlad Dracul, dar ca vasal al turcilor, cu care împreună pătrunsese la 1438 în Ardeal. În Moldova, relaţiile dintre cei doi fraţi împăcaţi, Ilie şi Ştefan, erau încă paşnice. Cel dintâi ducea o viaţă puţin strălucită în Suceava, în mijlocul obişnuitelor afaceri de cârmuire; celui din urmă-i căzuse sarcina, mai grea, să-şi apere posesiunile din „Ţara de Jos” împotriva tătarilor din Crâm, care, do o bucată de vreme, desigur în urma aţâţărilor turceşti, se puseseră iarăşi în mişcare.

În anul 1439 veni şi Ilie la Vaslui, ca să apere principatul comun de o năvală tătărască, dar după plecarea lui hordele sălbatece se năpustiră în ţară şi pătrunseră, fără a întâmpina rezistenţă, până la Botoşani în decembrie 1440, pe când Hunyadi avea de lucru cu begii sârbi; o ceată de tătari veni să ardă Bârladul şi Vasluiul; intervenţia regelui ungaro-polon la Poartă avu numai puţin efect. Ştefan pusese a se întări din nou, de către un meşter străin, Cetatea Albă, care-i era încredinţată.

În anul 1442 Murad trimise pe begul său de la Dunăre, Mezed, prin Ţara Românească în Ardeal. El veni, bătu la sunt Imre garnizoana ţării şi voia prin martie să se furişeze cu prada prin păsurile apusene. Regele „polon” al Ungariei se lupta tocmai împotriva Cillyilor, dar Hunyadi putu alerga spre locul primejduit; după obiceiul curat „valahic” aşteptă el cu ai săi castrenses la Poarta de fier a Carpaţilor. Turcii fură bătuţi şi respinşi îndărăt în ţară. Când ei căutară apoi trecătorile în spre Ţara Românească, aflară şi aici o primire puţin prietenoasă din partea lui Vlad Dracul.

După ce sultanul pusese la închisoare pe fiii lui Vlad, ca pedeapsă pentru vina tatălui, veni spre toamnă însuşi beglerbegul Rumeliei cu o mare şi bună oştire, găsi însă înaintea sa, ca şi predecesorii săi pe timpul lui Mircea, o ţară pustie, şi când voia, mer-gând de-a lungul Ialomiţei, să năvălească în Ardeal, întâlni pe Hunyadi şi suferi o înfrângere hotărâtoare. Restul barbarilor a fost urmărit până la Dunăre.

Îndată după cel dintâi succes al său, Hunyadi încheiase tratate cu voievodul din Ţara Românească şi cu cel din Moldova, prin care se garanta regatului unguresc suzeranitatea asupra principatelor române, şi marchizul bănăţean era îndatorit la sprijinirea lor militară. În anul următor restauratorul statelor creştine subjugate întreprinse o strălucită expediţie în Serbia, unde voia să pună pe Gheorghe Brancovici, despotul refugiat în Ungaria.

La început erau să se apuce drumul prin Ţara Românească, mai apoi însă se alese ca mai sigur cel prin Belgrad, şi totuşi Vlad se alipi cu 20.000 de oşteni, boieri şi ţărani liberi la steagurile ocrotitorului său. Voievodul moldovean însă nu apăru: el avea destule lucruri grozave de împlinit în ţara lui. Se pare de fapt că Hunyadi ar fi încheiat şi cu stăpânitorul, mult mai însemnat pentru scopurile sale, al Moldovei de Jos, un tratat analog: prin aceasta câştigă Ştefan curajul să se declare independent şi să năzuiască la domnia întregii ţării.

În mai 1443 el se găsea în capitala sa Suceava, şi nenorocitul frate a fost orbit, după moda bizantină şi turcească - acelaşi lucru se întâmplase de pildă în 1438 fiului de despot Grigore. Doamna lui, Marinca, fugi şi dădu polonilor ei cetăţile din ţinutul Sepenicului. Şi la marea expediţie din 1444, prin care Hunyadi nădăjduia să supună şi Bulgaria, deci să încunjure statul unguresc cu un brâu de teri tributare şi să câştige - până la definitiva izgonire a turcilor - linia Balcanilor, şi la această campanie nu luă parte decât Vlad Dracul. La Nicopole el se uni cu oastea ungurească care înainta sub însăşi comanda regelui. El se împărtăşi şi din bucuria biruinţei şi din durerea nenorocirii de la Varna, în care căzu tânărul şi prea cutezătorul Vladislav. Că Vlad s-ar fi folosit de acest prilej ca să ia prins la întoarcere pe binefăcătorul său, nu e prin nimic dovedit.

După marea înfrângere de la Varna, nu toţi acei care năzuiau la alungarea turcilor din Europa îşi pierdură speranţa lor, care tocmai strălucea încă atât [de] luminos. Ducele Burgundiei trimisese mai de-înainte în Levant corăbiile sale echipate în Veneţia, împreună cu acele ale Papei, ca să împiedece aşteptata fugă a paginilor în Asia. Această flotilă, acum fără ţel, veni cu vitejii cavaleri francezi prin Marea Neagră, în care turcii nu-şi stabiliseră încă puterea lor, spre gurile Dunării şi sui cursul apei, ca să caute pe dispărutul rege Vladislav şi să ia parte la noua expediţie ungurească din 1445.

După ce cruciaţii aflară vestea morţii regelui, ei încheiară un tratat cu Vlad şi Hunyadi, pentru a-şi încerca încă o dată norocul împotriva turcilor de la Dunăre: la dreptul vorbind, acum ei nu mai cutezau să încerce o mare expediţie primejdioasă, ci numai cucerirea ţărmului drept şi stâng al Dunării, pentru a descătuşa astfel Ţara Românească din lanţurile turceşti. Aceasta nu reuşi însă decât faţă de cetăţi mai mici sau mai puţin întărite, ca Turtucaia şi Giurgiul, pe când la Silistra şi Turnu toate încercările dădură greş. Nici venirea în persoană a lui Hunyadi la Turnu, Nicopoia Mică din timpul lui Sigismund, nu ajută întru nimic, şi după ce trecu de formă Dunărea la Rahova, oastea creştină se împrăştie.

Cu toate că Hunyadi a fost ales în 1446 regent al statului unguresc, el nu-şi înnoi atacurile împotriva osmanlâilor. Vlad încheie pace cu aceştia din urmă şi predă încă şi pe bulgarii care se refugiaseră la dânsul, în număr de 12.000. Aceasta supără pe guvernatorul unguresc, care nu voia să priceapă situaţia de nesuferit a ocrotitului său de până atunci.

La sfârşitul lui 1446 el porni spre Ţara Românească; în timpul marilor sărbători de iarnă, Vlad a fost învins şi, împreună cu fiul său mai mare şi tovarăş de domnie, Mircea ucis. În locul lui a fost numit domn-vasal un Vladislav, fiul lui Danciul şi nepot al lui Dan I. În acelaşi an însă Roman, fiul lui Ilie, ucise, desigur eu ajutor polon, pe unchiul său, uzurpatorul Ştefan. Acesta, după o scurtă şi necunoscută luptă, se refugiase în Ţara de Jos; aici a fost prins, decapitat de călău şi leşul său a fost depus la Mănăstirea Neamţului (13-16 iulie 1447).

În străduinţele lui de a pune mâna pe sângeroasa coroană a bietei ţări moldoveneşti, Roman îşi găsise un ajutor în soţul surorii sale, domnul muntean Vlad Dracul, şi tocmai de aceea nu putea el fi pe placul lui Hunyadi. Acum puterea regatului ungur era destul de mare pentru a pune şi în Moldova domni după voinţa sa. Din Ardeal veni un oarecare Petru, care se însurase cu bătrâna soră a lui Hunyadi şi acordase braşovenilor un privilegiu comercial: el izbuti să respingă pe rivalul său, care şi muri la 2 iulie 1448.

După moartea lui Roman, al cărui frate Alexandru - numit de mamă sa polona: Olechno - era foarte tânăr, putea şi noul rege al Poloniei. Cazimir, să primească omagiul lui Petru; aceasta se şi întâmplă curând după aceea, în august. Abia acum porni Hunyadi spre Varna ca să răzbune ruşinea îndurată. Sârbii erau mulţămiţi cu situaţia câştigată în 1443 şi nu mai aveau poftă de mari întreprinderi. Domnul din Ţara Românească nu se mişcă şi trimise ocrotitorului său numai trupe de ajutor. Din nou campania se încheie cu o înfrângere, la Cosovo, cea de tristă amintire.

La întoarcere, învinsul erou „Iancu” a fost prins de Gheorghe Brancovici; după toate aceste neizbânzi şi umilinţe, Hunyadi se întoarse în Ardeal şi pedepsi şi pe român pentru indiferenţa-i, retrăgându-i feudele cisalpine. Totuşi, nici o schimbare de domn nu avu loc în Ţara Românească, şi Vladislav trebui să se mulţumească cu plângeri împotriva purtării Guvernatorului. Acelaşi guvernator găsi însă prilej, şi nu numai o dată, să intervină în Moldova.

Bogdan, un fiu nelegitim al marelui Alexandru cel Bun, botezat după numele fratelui lui Alexandru, se ridică după sfârşitul domniei şi vieţii fratelui său vitreg, Petru. Dar Petru venise din Ardeal, dăduse saşilor de acolo libertăţi comerciale şi, pe deasupra, ca să înlesnească planurile de cruciată ale lui Hunyadi, îi cedase însemnata cetate Chilia. De altă parte, polonii trimiseră ca urmaş al lui Roman, care să stârpească pe toţi uzurpatorii nelegitimi, pe tânărul Alexandrei (pentru mama sa polonă şi pentru prietenii săi din Polonia: Olechno).

Atunci Bogdan recunoscu că trebuie să jure credinţă regentului ungur, dacă vrea să aibă ajutor, şi-şi îndeplini planul la 11 februarie şi la 5 iulie 1440: în cel dintâi din aceste importante tratate, Bogdan făgăduia „cinstitului său părinte” că nu va recunoaşte nimănui vreodată această calitate, că va ajuta pe regent cu oastea şi-i va oferi un loc de refugiu la vreme de nevoie; în al doilea mai adăuga încă o clauză, prin care asigura Ţării Româneşti, căreia i se încredinţase Chilia, stăpânirea ei paşnică, atât timp cât îi va fi pe plac lui Hunyadi.

La prima dată Bogdan era alungat de poloni, care ţinteau o anexare a Moldovei la Roman, peste Siret; în iulie el se afla în Suceava, în septembrie încheia un armistiţiu, după care urmă un atac neaşteptat al armatei regale. În anul 1451 războiul începu cu noi puteri, şi, pe când Bogdan se afla la Reuseni, aproape de Suceava, el a fost surprins şi ucis la un ospăţ de un al doilea Petru voevod, „fiul lui Alexandru” - care Petru purtase numele de Aron. Alexăndrel nu voi să împartă ţara cu acest uzurpator, se luptă cu dânsul mai mulţi ani, se puse sub ocrotirea ungurească şi jură, foarte umil, credinţă „tatălui său Ianuş Voievod”; dar, învins fiind în 1455, el căută un adăpost în Cetatea Albă, unde acest tânăr viţios muri, ucis de proprii săi boieri.

Astfel întreaga ţară rămase celui de-al doilea Petru. Rareori şi-a cumpărat un principe domnia cu atât de mari umilinţe ca acest nenorocit fiu al lui Alexandru cel Bun. El ştia că Hunyadi nu-l va îngădui, după ce-i ucisese pe protejat şi după ce izgonise şi pe Alexandrel, care se legase faţă de guvernatorul Ungariei prin jurământul de credinţă. De aceea căută încă din 1455 să capete ocrotirea polonă şi o şi primi definitiv în 1456.

Ca răsplată făgădui oşti contra Ordinului Teutonic, 400 de călăreţi cu lănci, „aşa-numite bronnych”, apoi boi pentru acelaşi război baltic; pe lângă aceasta, să cedeze Marincăi, văduva lui Ilie, Siretul şi Volovăţul, şi-i mai dădea nădejdea că i-ar putea adăugi odată Hotinul şi Ţeţina; se mai îndatora să înzestreze şi pe fiica Marincăi şi să predea regelui pe fugarii tătari care se aflau la el, precum şi pe ducele rusesc Mihail. Făgăduia să sfărâme orice legături va fi având cu alţii, şi însuşi Hunyadi era atacat, căci tratatul vorbea şi de ţinuturi cedate, la a căror recucerire Petru se îndatora, şi aceasta aminteşte destul de limpede Chilia.

Mai urmează apoi şi alte înjosiri. Tânărul sultan Mohammed îşi stabilise în 1453 reşedinţa-n Contantinopol, după ce măturase de acolo cu sabia grecismul decăzut. O măreaţă demonstraţie a flotei turceşti avu loc în 1454 pe Marea Neagră. În anul 1455 împăratul păgân al Răsăritului ceru lui Petru să-i răspundă fără întârziere 2.000 de galbeni ungureşti ca „haraciu”.

Fricosul voievod ceru sfatul mitropolitului Teoctist şi al boierilor şi apoi - el, cel ameninţat de tătari, urât de unguri şi părăsit de poloni - trimise din Vaslui pe Mihu Logofătul la sultan, ca să-i ducă asigurarea că banii vor sosi - deoarece marele stăpânitor al „Asiei şi Europei” nu se mulţămea numai cu jurământul falş al vasalului său, ci cerea galbeni buni. În schimb, sultanul era să poruncească alor săi a primi bine pe negustorii moldoveni, pomenind anume înfloritoarea Cetate Albă.

Această solie, cea dintâi solie moldovenească, îndreptată, cu privire la un tribut, din Moldova către un stăpânitor turc, află pe sultan la Sarcanbeglie, reşedinţă europeană a begului anatolic de Sarucan. În acest timp despotul sârb rătăcea fugar prin Ungaria; Belgradul a fost asediat, şi încă o dată Hunyadi alergă spre liberarea puternicii cetăţi. Înainte de a-şi aduna forţele, el luă măsuri ca să se asigure de ţările române.

Vladislav Dan a fost atacat probabil încă din 1455, şi, cu toate că avem de la el un document şi din aprilie 1455, îşi pierdu curând după această dată domnia. În locul lui veni cel mai mare dintre fiii lui Vlad Dracul, care trăise ca ostatec la sultanul Murad şi la curtea turcească şi învăţase acolo cruzimea şi voluptatea Orientului musulman.

Check Also

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …