Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul economiei capitaliste printre statele relativ slab dezvoltate ale Europei; iar în cadrele lui, Transilvania e între cele mai slab dezvoltate.

În timp ce, de exemplu, numărul maşinilor cu aburi care funcţionau în Franţa în deceniul al patrulea atingea cifra de 4.000, Imperiul habsburgic nu poseda decât 337, dintre care principatului Transilvaniei îi revenea una singură. Relaţiile de producţie feudale împiedicau dezvoltarea industriei şi comerţului, balanţa comercială era pasivă, iar pauperizarea lua proporţii mari. Intensificarea luptei de clasă ţărăneşti, întărirea mişcărilor naţionale burgheze arată că feudalismul în Transilvania nu mai putea dăinui şi că erau iminente unele schimbări decisive.

Principala cauză a acestei stări de lucruri a fost persistenţa relaţiilor feudale. Ce perspective putea să aibă dezvoltarea producţiei capitaliste într-o ţară unde nobilimea apăra cu atâta înverşunare zidurile cetăţii privilegiilor, în care nici absolutismul luminat al lui Iosif al II-lea nu reuşise să deschidă durabil vreo breşă? Ce perspective putea să aibă introducerea noului în Transilvania, unde Tripartitul lui Werboczy avea încă un prestigiu neclintit, unde pătura privilegiată nu plătea dări, în timp ce masele largi gemeau sub povara lor?

E adevărat că şi politica vamală a Curţii de la Viena stânjenea mult progresul economic al Transilvaniei. Dar nu trebuie uitat că pretextul acestei politici era scutirea de dări a nobilimii din Ungaria şi Transilvania. Tezaurariatul putea să stoarcă oricât de la ţărănime; putea să profite oricât de mult de pe urma vămilor, a moşiilor fiscale, a minelor etc.; avea întotdeauna posibilitatea de a pretexta că Transilvania nu contribuia proporţional la cheltuielile monarhiei, din pricina existenţei unei numeroase pături privilegiate, care, deşi înstărită, nu plătea impozite.

Păturile privilegiate transilvane poartă deci în mare parte răspunderea pentru politica semicolonială a Habsburgilor. Privilegiile feudale împletite cu politica vamală şi, în general, cu politica economică a Curţii de la Viena au fost cauza principală a înapoierii economice şi a slabei dezvoltări a Transilvaniei din punct de vedere capitalist. Cu toate acestea ar fi nejust să se subaprecieze ritmul dezvoltării economiei transilvane, chiar în deceniile premergătoare revoluţiei.

Ritmul dezvoltării forţelor de producţie devine tot mai accelerat. În agricultură, marea exploatare agricolă câştiga tot mai mult teren, tehnica agriculturii se transformă, producţia de mărfuri ia un avânt considerabil. Cu toate că mica producţie de mărfuri era încă predominantă, totuşi alături de ea apar forme de tranziţie la industria capitalistă, ba chiar elemente ale marii industrii mecanizate, înmulţirea manufacturilor, apariţia unor întreprinderi industriale capitaliste şi, mai ales, formarea unei mase de oameni deposedaţi de mijloacele lor de producţie, precum şi naşterea unui capital industrial, sunt tot atâtea semne că destrămarea feudalismului a ajuns într-un stadiu înaintat, iar criza vechiului regim se generalizează.

Încercările Austriei de a întări subordonarea Transilvaniei

În primele doua decenii ale secolului al XIX-lea, Imperiul habsburgic a fost frământat de puternice mişcări sociale. Pentru înăbuşirea lor a fost nevoie de un mare efort fiscal, care a înrăutăţit situaţia maselor populare. Iobagii au trebuit să susţină cu banii şi cu sângele lor lupta statului feudal împotriva răsculaţilor, adică împotriva propriei lor clase. Datoria publică s-a urcat între 1820 şi 1841, de la 896.000.000 la 969.000.000 de florini.

Imperiul habsburgic a profitat de acalmia care s-a produs după 1820 pentru a-şi consolida dominaţia economică şi politică asupra Transilvaniei. Până în 1834, dieta n-a mai fost convocată şi Transilvania a fost guvernată prin Cancelaria aulică de la Viena, prin guvernatorul şi înalţii funcţionari numiţi de Curtea imperială. Impozitele erau stabilite şi întrebuinţate după indicaţiile Cancelariei aulice.

Recrutarea se făcea în baza unor ordine secrete, după procedeele cele mai barbare (prinderea cu arcanul). În acelaşi timp, o luptă aprigă, necruţătoare, se ducea împotriva oricărei manifestări de gândire liberă. Transilvania a fost împânzită de agenţi secreţi, de spioni şi de delatori care trebuiau să semnaleze din timp, pentru a putea fi reprimată în germene, orice mişcare revoluţionară.

Rolul reacţionar al nobilimii

În aplicarea acestui sistem politic, aliatul absolutismului habsburgic a fost tot clasa dominantă feudală, în primul rând marea nobilime (aristocraţia) de la curte şi înaltul cler catolic, care îşi apărau cu îndârjire privilegiile feudale şi dreptul de proprietate nobiliară. Nobilimea conservatoare nu-şi exercita influenţa numai în organele de guvernământ din Viena, Cluj, Sibiu şi în dietele ţării, ci şi în adunările comitatelor, unde nobilii aveau rolul determinant. În administraţia anacronică şi greoaie a comitatelor, precum şi în justiţie, tot ei deţineau poziţiile cheie. Funcţionarii inferiori ai comitatelor, faimoşi prin asuprirea şi exploatarea poporului, erau instrumente docile în mâinile marii nobilimi.

Pe lângă exploatarea feudală, poporul român a avut de îndurat asuprirea naţională. Aristocraţia, nobilimea mijlocie, precum şi cea mai mare parte a micii, nobilimi, erau maghiare sau maghiarizate. Ele au stăvilit nu numai progresul economic, ci şi justele aspiraţii naţionale ale românilor transilvani. Asuprirea de clasă coincidea, aşadar, cu asuprirea naţională.

Bineînţeles că stăpânul feudal - storcind un venit cât mai mare din forţa de muncă a iobagilor, acaparând o parte din pământurile lor, răpind izlazurile şi pădurile comune etc. - nu făcea distincţie naţională între iobagi. Totuşi, majoritatea satelor iobăgeşti erau locuite de ţărani români şi, în consecinţă, asuprirea iobagilor ia foarte adesea şi un aspect naţional, vădit şi prin atitudinea de dispreţ faţă de iobagul român, precum şi prin aplicarea de bătăi şi prin întemniţările foarte frecvente. Nu e deci de mirare că ascuţirea contradicţiilor între clasa stăpânitoare, maghiară, şi masele exploatate, în mare majoritate române, a mărit considerabil, importanţa mişcărilor naţionale.

Ecourile luptei de eliberare din Polonia

Ecoul pe care mişcarea polonă din 1831 l-a produs şi în Transilvania, ca şi în întregul imperiu habsburgic, dovedi că orice efort al guvernului şi al aristocraţiei de a pune stavilă mişcărilor sociale era zadarnic. Demonstraţiile studenţeşti, colectele pentru susţinerea mişcării polone, primirea cu adâncă simpatie a soldaţilor poloni sosiţi pe teritoriul Transilvaniei etc. arătau că setea de libertate şi spiritul revoluţionar se aflau în creştere. Astfel se explică repercusiunile aşa-numitei răscoale a holerii, izbucnită în comitatele Slovaciei de răsărit, de care iobăgimea a profitat pentru a se răscula împotriva nobilimii. Răscoala a luat un caracter antifeudal mai ales în comitatele Solnocul de mijloc, Arad şi Bihor, unde nobilimea s-a refugiat de la sate în oraşe.

După înfrângerea mişcării polone, emigraţia a desfăşurat printre popoarele vecine o vie activitate revoluţionară, pentru a le atrage în mişcarea generală de emancipare politică şi socială şi pentru a crea astfel o bază socială mai largă mişcării de independenţă polone. Mijloacele de acţiune erau acelea ale carbo-narismului italian. Emigraţii poloni întemeiau societăţi secrete în care căutau să atragă mai ales intelectualitatea. Astfel, Adolf David, transferat de autorităţile austriece la Cluj, a extins activitatea „Societăţii prietenilor poporului” din Polonia şi la noi, unde cu o admirabilă intuiţie a necesităţilor poporului român, i-a formulat chiar un program, care prevedea unirea celor trei ţări române într-o republică democrată şi abolirea tuturor relaţiilor feudale.

Adolf David s-a adresat în primul rând preoţilor şi învăţătorilor români, prin mijlocirea cărora spera să atragă masele ţărăneşti. Membrii societăţii răspândeau scrieri şi cântece revoluţionare, dar strângeau şi bani pentru a-şi procura arme. Dar, mai înainte ca mişcarea să fi putut prinde rădăcini mai adânci, David în 1834 a fost arestat şi dus la închisoarea din Sibiu, unde s-a otrăvit. Societatea şi-a continuat activitatea, a câştigat numeroşi adepţi în Munţii Apuseni şi printre grănicerii români din Banat. Zaharia Carcalechi şi Damaschin Bojincă, adepţi ai mişcării, încercară să stabilească prin Eliade Rădulescu legături cu Ţara Românească şi cu Moldova. Dar poliţia austriacă puse capăt mişcării, arestând pe principalii conducători.

Mişcarea reformistă a nobilimii liberale maghiare

Criza generală tot mai vădită a feudalismului, piedicile care îngreunau dezvoltarea producţiei de mărfuri în agricultură, jugul economic şi politic al Imperiului austriac şi teama de o nouă şi sângeroasă răscoală ţărănească au convins o parte a nobilimii că nu mai poate trăi şi guverna după metodele vechi. Baza socială a mişcării reformiste era destul de largă.

Magnaţi înstăriţi care îşi transformaseră domeniile în întreprinderi de tip capitalist, magnaţi şi o parte din nobilimea mijlocie înglodaţi în datorii, fii de nobili, de ţărani liberi sau de burghezi care au făcut studii superioare în Transilvania şi în străinătate şi au devenit oameni politici, avocaţi, funcţionari etc., toţi căutau drumul unei ieşiri din criză. Datorită situaţiei lor sociale iniţial atât de diferite, mişcarea reformistă nu era omogenă.

Între iniţiatorii mişcării opoziţioniste liberale din Ungaria se afla Ludovic Kossuth, iar în Transilvania Nicolae Wesselenyi. Acesta din urmă, încă în timpul luptei de eliberare polone, cutreierând comitat după comitat, a desfăşurat o vie agitaţie împotriva stăpânirii austriece. În anul 1831 s-a opus, pe moşia sa de la Jibou, recrutărilor ilegale şi în acelaşi an a scris cartea Despre prejudecăţi (Baliteletekrol), în care cerea realizarea neîntârziată a unor reforme. Apoi, împreună cu Adam Kendeffy, Dionisie Kemeny, Carol Szasz, Ioan Betiilen şi alţii, aţâţă în adunările comitatelor spiritul de opoziţie contra absolutismului austriac.

Sub influenţa aşa-numiţilor „patrioţi itineranţi” se aleseră noi dregători în locul celor numiţi de Viena, se refuză supunerea faţă de guberniu şi se ceru convocarea dietei. Drept răspuns, guvernul din Viena numi în fruntea Transilvaniei un comisar regal cu depline puteri. Aceasta a sporit şi mai mult nemulţumirea, care s-a manifestat şi în ciocnirea sângeroasă dintre tinerimea studioasă din Cluj şi trupele austriece din garnizoană (11 februarie 1834). Pentru a calma spiritele din Transilvania, guvernul a fost silit să convoace dieta.

Opoziţia liberală izbuti să-şi formeze o majoritate în dieta din anul 1834. N-a reuşit însă să se unească într-un partid în sens burghez, iar divergenţele de păreri între diferitele grupări ale mişcării erau foarte mari. Wesselenyi, care în preajma revoluţiei din 1848 va trece pe poziţii moderate, s-a dovedit atunci unul din elementele cele mai radicale. Trecând peste cenzură, el a publicat o dare de seamă litografiată asupra dezbaterilor dietei.

Presa lui litografică a fost însă sechestrată şi numai mesajul imperial puse capăt discuţiilor furtunoase care au durat câteva luni. Dieta a fost dizolvată cu forţa militară şi guvernul a încercat să înfrângă opoziţia prin măsuri de teroare. Wesselenyi a fost dat în judecată şi condamnat la trei ani de închisoare. Dintre propagatorii reformelor au mai fost daţi în judecată şi alţii; unii s-au refugiat în străinătate, iar cei rămaşi în ţară au fost trataţi ca suspecţi din punct de vedere politic.

După această dată, mişcarea reformistă a nobilimii liberale maghiare începe să scadă. În sânul mişcării câştiga preponderenţă aşa-numitul curent moderat condus de Ioan Bethlen. Punerea în discuţie a urbariului, a problemei ţărăneşti, are ca urmare îndepărtarea multor nobili de ideile reformiste. Cei mai progresişti, aderenţii soluţiilor mai radicale, cum au fost Alexandru Boloni Farkas, Ladislau Sami, Mihai Szentivani, Ladislau Kovari, n-au putut avea un rol politic.

Spiritul revoluţionar însă se înteţea şi se răspândea în cercurile de lectură ale tinerilor intelectuali, ducându-i până la contactul cu poporul, chiar până la înfiinţarea de organizaţii ale tineretului sătesc. Un rol de frunte în trezirea maselor l-a jucat poetul Alexandru Petofi, apropiat în gândirea sa de socialismul utopic, şi scriitorul de origine iobagă Mihai Tancsics. Amândoi sunt născuţi în Ungaria, dar au vizitat de mai multe ori Transilvania. În general, literatura progresistă se dezvoltă într-un ritm necunoscut înainte şi are un mare rol în deşteptarea forţelor antifeudale.

În părţile de vest ale Transilvaniei, opoziţia liberalilor era mai dârză, cum rezultă din alegerea frecventă a unor delegaţi dietali reformişti. Uneori, numărul acestora este covârşitor. Astfel, în comitatul Arad, în 1847, din 2.000 de votanţi abia 74 s-au pronunţat pentru candidatul conservator. Chiar şi în unele comitate unde reformiştii, datorită teroarei guvernamentale, nu au putut obţine majoritatea, ei dispuneau totuşi de o influenţă considerabilă. În Banat, Crişana şi Maramureş, influenţa curentului reformist era mai accentuată şi în cercurile stăpânilor de moşii; precum şi ale burghezilor şi intelectualilor români.

Nu este de mirare deci că, la izbucnirea revoluţiei, baza colaborării forţelor antifeudale maghiare şi române era mai solidă. Revendicările social-economice mai radicale ale curentului reformist au fost: reglementarea urbarială, care urma să servească ca punct de plecare pentru eliberarea ţăranilor de obligaţiile feudale prin răscumpărare şi pentru acordarea dreptului de proprietate asupra pământului iobăgesc ţăranilor eliberaţi; abrogarea scutirii nobilimii de impozite; schimbarea politicii economice a Vienei şi dizolvarea organizaţiilor de breaslă, în vederea creării condiţiilor favorabile dezvoltării capitaliste.

Programul reformiştilor nobiliari era destul de limitat. Majoritatea lor era împinsă spre reformism de teama revoluţiei. Şi ei căutau să iasă din criza feudalismului, din criza sistemului întemeiat pe robotă, să deschidă drumul spre capitalism prin reforme. Idealul multora se reducea la un compromis de tipul celui din Anglia sau din Prusia. În realitate, ei se străduiau să-şi menţină rolul dominant în viaţa economică, politică şi naţională. Luptau deci pentru păstrarea supremaţiei nobiliare, pentru supremaţia naţională maghiară.

Nicolae Wesselenyi a formulat limpede această idee într-o scrisoare adresată lui Ludovic Kossuth: „Nu trebuie să uităm că prin această nobilime există naţionalitatea noastră. Nobilimea noastră are pe întreaga scară a valorii şi inteligenţei destule greşeli şi nu puţine păcate, totuşi nu se poate tăgădui că maghiarimea în rândurile şi aproape numai în rândurile ei există. Dacă mii de nobili şi-ar pierde averea, nobilimea s-ar reduce la o entitate neînsemnată, iar cea mai mare parte a milioanelor care i-ar ocupa locul nu va fi maghiară”.

În lumina rândurilor de mai sus, putem înţelege motivul pentru care mişcarea nobililor maghiari ridica tot mai mult problema alipirii Transilvaniei la Ungaria, prin care urmăreau consolidarea alianţei lor cu nobilimea din Ungaria, împotriva creşterii mişcării sociale şi naţionale a românilor şi a altor populaţii din Transilvania. Nobilii liberali maghiari, cu toate că susţineau mişcarea pentru transformarea ţării în sens burghez, continuau să ţină la tradiţiile lor istorice.

Ei pretindeau ca din „naţiunea maghiară” să facă parte toţi locuitorii ţării, iar caracterul maghiar al acestei naţiuni să rămână neştirbit. În Ungaria şi în Transilvania deci n-ar putea să existe decât o singură naţiune, şi anume naţiunea maghiară, a cărei limbă ar trebui însuşită de toţi locuitorii statului. Ideile de deznaţionalizare dezlănţuie un lung şir de lupte şi conflicte naţionale de care va putea profita duşmanul comun, despotismul habsburgic.

Check Also

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Criza legăturii dintre României şi Austro-Ungaria

În această atmosferă, din care nu lipsea nici idealul de confederaţie „balcano-danubiană” în sud-estul Europei …

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …