Adam şi Eva, de Tudor Arghezi (comentariu literar, rezumat literar)

Tudor Arghezi, scriitor interbelic, este un inovator al limbajului artistic în poezie. Pornind de la forţa cuvântului, el creează o altă manieră literară, cunoscută sub denumirea de „estetica urâtului”. Inovaţia stilistică argheziană constă în revalorificarea cuvintelor, cărora le dă noi sensuri, în ideea că acestea sunt atotputernice, pot schimba esenţa universului, concepţie care constituie arta poetică a lui Tudor Arghezi.

Lirica religioasă

Lirica religioasă este ilustrată de Psalmi şi de alte poezii inspirate din Vechiul Testament. Ca psalmist, Tudor Arghezi a fost definit ca poet aflat „între credinţă şi tăgadă”, cei 16 psalmi publicaţi între anii 1927-1967 fac parte din mai multe volume de poezii: 9 psalmi aparţin volumului de debut, Cuvinte potrivite, iar ceilalţi volumelor Frunze, Poeme noi, Silabe şi Noapte.

Inspirându-se din Vechiul Testament, Tudor Arghezi publică în „Revista Fundaţiilor Regale” (1944) ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de Abecedar), alcătuit din cinci poezii: Adam şi Eva, Paradisul, Porunca, Păcatul şi Pedeapsa.

Întreaga perioadă a creaţiei şi activităţii literare dovedeşte, aşadar, preocuparea permanentă a lui Arghezi pentru problematica filozofică a relaţiei omului cu Dumnezeu, concepţie manifestată în poezia religioasă, definită de George Călinescu ca „o poezie monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină”.

Sursele de inspiraţie ale liricii religioase pot fi identificate în cei 4-5 ani petrecuţi de Arghezi ca monah la mănăstirea Cernica şi ca secretar al episcopului de Muntenia, prilej cu care intră în contact direct cu Psalmii lui David, cu textele religioase creştineşti, ceea ce l-a determinat să mediteze în permanenţă la relaţia spirituală dintre om şi Dumnezeu.

În ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de Abecedar) se remarcă spiritul ludic de care Tudor Arghezi a fost fascinat mereu, vocaţie pe care nu şi-a putut-o reprima şi care presupune o redobândire a ingenuităţii infantile, poetul construind un adevărat univers al „inventivităţii şi gratuităţii jocului”, deoarece „nimeni nu s-a «copilărit» cu atâta aplicaţie voioasă ca el”. (Ovid S. Crohmălniceanu)

Titlul

Titlul ciclului Tablouri biblice încadrează poeziile în lirica religioasă, sugerând ideea că sursa de inspiraţie o constituie textele din „Vechiul Testament”. Subtitlul Versuri de Abecedar trimite la începutul Creaţiei, titlul fiecărei poezii fiind semnificativ pentru etapele poveştii biblice: Adam şi Eva, Paradisul, Porunca, Păcatul şi Pedeapsa. Dumnezeu a făcut primii oameni, pe Adam şi pe Eva, în Paradis, apoi le-a dat porunca de a nu se înfrupta din pomul vieţii, pentru că acesta este un păcat ce va avea ca efect pedeapsa alungării lor din Eden.

Tema

Poezia Adam şi Eva este un text ficţional original, un joc al Creaţiei, în care poetul păstrează coordonatele textului biblic şi anume „Facerea lumii” de către Dumnezeu, dar viziunea argheziană este ludică şi încărcată de ironie şi amuzament. Titlul este sugestiv pentru zămislirea primilor oameni în Paradisul Divin, Adam şi Eva.

În spirit modern, imaginarul poetic arghezian transfigurează povestea bilblică într-o viziune artistică ludică, ilustrând Facerea Omului în Univers şi având ca fundament Vechiul Testament.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia este structurată în trei secvenţe lirice inegale ca mărime şi un distih, toate fiind dominate de un ton amuzant şi uşor persiflant despre apariţia primilor oameni în univers, prezentată în manieră ludică.

Prima secvenţă lirică

Incipitul îl constituie starea divină, exprimată printr-un inedit gerunziu reflexiv: „urându-i-se”. Dumnezeu, plictisit să stea „singur în stihii”, cuvânt ce sugerează elementele de bază ale universului (stihii = foc, apă, aer, pământ), ar dori să se distreze şi se gândeşte „să aibă-n cer copii”: „Urându-i-se singur în stihii, / A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii / Şi s-a gândit din ce să-i facă, / Din borangic, argint sau promoroacă, / Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi. / Se puse-aşezământul dintre fraţi”.

Tudor Arghezi

Dumnezeu reflectează să-i facă pe copii din „borangic”, „argint” sau „promoroacă”, componente delicate, transparente şi preţioase, exprimate printr-o enumeraţia de substantive. Principalele trăsături ale copiilor, redate prin epitete în enumeraţie, definesc primele fiinţe umane aproape de perfecţiune, create după chipul şi asemănarea Lui: „Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi”.

Secvenţa a doua

Secvenţa a doua ilustrează „Facerea” omului şi începe cu o nuanţă adversativă, „dar”, împrejurările potrivnice concepându-l pe „trândavul” şi „nărăvaşul” Adam, în ipostază de copil. Pentru a-l zămisli pe strămoşul omului, Dumnezeu a încercat o formulă specială, amestecând praful cu „niţeluş scuipat”, pe care a dorit, apoi, să o înnobileze cu „un altoi de stea” care „să prindă pe noroi”. Demersul divin eşuează, raza luminoasă a aştrilor nu are niciun efect miraculos, întrucât primul bărbat creat în Paradis a ieşit „cam somnoros şi cam / Trândav şi nărăvaş”.

Dispreţul eului liric potenţează ironia utilizând sinecdoca „strămoşul meu Adam”, prin care poetul se substituie speciei umane, ca un adevărat reprezentant al întregii omeniri (sinecdocă = figură de stil prin care se substituie denumirea întregului prin denumirea unui element component al acestuia şi invers): „Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam / Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam; / Că l-a făcut, cum am aflat, / Cu praf şi niţeluş scuipat; / Ca să încerce dacă un altoi / De stea putea să prindă pe noroi, / Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher, / Făcuse şi luminile din cer.”

Gestul divin este preluat din textul biblic al „Facerii”, însemnând că a dorit să-i dea lui Adam strălucire dumnezeiască: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră» [...]. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Ideea sugerată este aceea că Dumnezeu a pus în fiecare om o parte din Sine.

Secvenţa a treia

În poezie, însă, Forţa Creatoare greşeşte compoziţia aluatului şi, din această cauză, întâiul Său fiu, Adam, „ieşise, parcă, şi zbanghiu” (care se uită cruciş, saşiu), aşa cum reiese din secvenţa a treia a poeziei: „Dar iată că l-a nimerit, / Din pricina aluatului greşit, / Şi că Adam, întâiul fiu / Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu. / Nu-i vorba, nici-o poză nu ne-nvaţă / Cum ar fi fost omul dintâi la faţă. / Nici unda lacului nu l-a păstrat, / În care se-oglindea la scăpătat.”

Înfăţişarea lui Adam este amuzantă, deşi posteritatea nu a păstrat niciunde imaginea primului om din univers: „Nu-i vorba, nicio poză nu ne-nvaţă / Cum ar fi fost omul dintâi la faţă. / Nici unda lacului nu l-a păstrat, / În care se-oglindea la scăpătat”. Trăsăturile lui Adam sunt conturate cu umor şi zeflemea, eul liric apelând la epitete cu tentă ironică: „somnoros”, „trândav”, „nărăvaş” şi „zbanghiu”.

Zămislirea Evei are ca punct de plecare viziunea biblică: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu came. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam”. În poezie, persiflarea lirică domină şi „Facerea” Evei: „Puterea lui dumnezeiască, / Dormind mereu, căta să-l mai trezească: / I-a rupt un os din coaste, ceva, / Şi-a zămislit-o şi pe Eva. / Mai poţi căsca de lene, iarăş, / Când ai o soră şi-un tovarăş? / S-au luat de mâini şi au cutreierat / Grădina toată-n lung şi-n lat”.

Adam este somnoros şi leneş, de aceea puterea dumnezeiască, străduindu-se să-l trezească, „I-a rupt un os din coaste, ceva, / Şi-a zămislit-o şi pe Eva”. Accentul pronumelui nehotărât „ceva”, aşezat nefiresc pe prima silabă, are rol stilistic: pe de o parte pentru a accentua oralitatea stilului şi registrul popular, iar pe de altă parte pentru a minimaliza însemnătatea elementului din care s-a născut femeia. Această subtilitate prozodică rezolvă, de asemenea, corectitudinea ritmului iambic şi a rimei împerecheate, prin accentuarea arbitrară a primei silabe din cuvântul „ceva”.

Ironia fină a eului liric se amplifică în finalul acestei secvenţe, sugerându-se că acum, având „o soră şi-un tovarăş”, Adam nu-şi mai permite să lenevească, ci este nevoit să cutreiere împreună cu Eva „Grădina toată-n lung şi-n lat”. Aluzia eului poetic vizează şi ideea că omul simte nevoia de prieteni, de tovarăşi de viaţă, care-l dinamizează şi-l energizează.

Ultima secvenţă lirică este alcătuită dintr-un distih (strofă alcătuită din două versuri) referitor la cuplul Adam şi Eva. Cei doi şovăie, sunt profani şi „mici”, epitetul sugerând, cu dispreţ, ignoranţa lor. Primele fiinţe umane zămislite se dovedesc eşecuri jenante ale Creaţiei, deoarece se comportă infantil şi nu e de mirare că-şi julesc (a se juli - a se jupui, a se zdreli) „şi nasul prin urzici”, aidoma copiilor nătângi, stângaci şi neghiobi: „Să nu te miri că, şovăind şi mici, / Li se julea şi nasul prin urzici”.

Întreaga poezie este un joc al imaginaţiei poetice, plecând de la pretextul biblic al „Facerii” omului. Ironia este principala modalitate artistică, dominantă în poezie fiind atitudinea zeflemistă şi amuzată totodată a eului liric, cu certe note ludice.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Sugestia modernă a textului liric este susţinută, în principal, prin viziunea ludică despre Facerea Omului, decelată (dezvăluită) printr-o ficţiune amuzantă şi persiflantă a eului poetic. Registrele stilistice sunt variate şi complexe, particularizând originalitatea artistică argheziană, în primul rând prin cuvinte biblice: „Dumnezeu”, „Adam”, „Eva”, „puterea dumnezeiască”, „a zămisli”, „stihii”. Registrul popular şi oralitatea stilului sunt relevate prin cuvinte şi expresii specifice vorbirii cotidiene: „urându-i-se”, „i-a ieşit”, „niţeluş scuipat”, „să nu te miri”, „căta”, „zbanghiu”, „scăpătat”, „nu-i vorbă”, „l-a nimerit”, „au cutreierat”, „s-au luat de mâini”, „li se julea şi nasul prin urzici”.

Specifică modernismului interbelic este şi diminuarea figurilor de stil în lirică, însă se accentuează semnificaţia acestora. Astfel, metafora „un altoi de stea” sugerează strălucirea atotputernică a aştrilor cereşti care au menirea de a mângâia solitudinea lui Dumnezeu, ilustrată prin epitetul „stingher”. Enumeraţia de epitete „cam somnoros şi cam trândav şi nărăvaş” şi epitetul „zbanghiu” compun portretul etic al primului om, Adam, în antiteză cu enumeraţia epitetelor care compun trăsăturile ideale năzuite de Dumnezeu pentru copiii Paradisului: „Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi”.

Expresivitatea poeziei Adam şi Eva se defineşte prin lirismul obiectiv, deoarece nu sunt prezente mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, acestea fiind reprezentate de verbele şi pronumele la persoana a III-a: „urându-i-se”, „a vrut”, „să aibă”, „s-a gândit”, „să-i facă”, „a ieşit”, „să încerce” etc. Cu toate acestea, există în poezie verbul la persoana I singular, „am aflat”, care sugerează, cu suficientă transparenţă, trimiterea explicită la povestea biblică. Se regăsesc, de asemenea, în discursul liric, pronume de persoana I singular şi plural, care au rol de sinecdocă -”strămoşul meu”: „nu ne-nvaţă” - poetul şi cititorul substituindu-se întregii omeniri.

Se remarcă însă, în mod cu totul neobişnuit, prezenţa verbelor la persoana a II-a, sugerând, cu ironie, generalizarea comportamentului personajului biblic, Adam, care, odată cu zămislirea Evei, se umanizează, devenind bărbatul dependent de femeie: „Mai poţi căsca de lene, iarăş, / Când ai o soră şi-un tovarăş?”. În acelaşi timp, eul liric accentuează ideea că omul nu poate trăi singur, ci are nevoie de prieteni, de familie, de societate. Ultimul verb la persoana a II-a singular, „să nu te miri” este o adresare directă către cititorul reprezentativ pentru orice om care îşi poate imagina povestea biblică a „Facerii lumii” în viziunea ludică a lui Arghezi.

Prozodia

Ritmul este iambic, versurile având 9-10 silabe. Rima este împerecheată şi surprinzătoare prin potrivirea celor mai diverse categorii gramaticale: adverb cu substantiv („iarăşi / tovarăş”; „cam / Adam”), adjectiv cu verb („dumnezeiască / să-l mai trezească”; „cutreierat/lat”), verb cu substantiv („să-i facă / promoroacă”).

În concluzie, Tudor Arghezi aduce în literatura română o operă ce se distinge printr-o noutate izbitoare atât în teme, cât şi în limbajul poetic, săvârşind o revoluţie în poezia românească. „în poezia argheziană întâlnim o altă vegetaţie, o altă configuraţie a spaţiului şi a cosmosului, un alt sentiment al timpului decât acelea cu care eram obişnuiţi din poezia anterioară, dar mai ales un alt spirit. Universul nu este, totuşi, cu mult mai vast decât ni-l descoperise Eminescu, dar este esenţialmente altul”. (Ion Simuţ)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …