Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu:

1) A călcat legământul faţă de Eterie, pactizând cu turcii.

2) A omorât panduri.

3) „A jefuit ţara, după cum avem convingerea, a deşertat-o de toţi banii, pe ostaşi nu i-a plătit” (Scrisoarea semnată de Iordache, Farmache, H. Prodan şi Dimitrie Macedonschi, 24 mai).

1) Un raport consular austriac, expediat din Sibiu la 4/16 iunie, consemnează ceea ce se putuse afla de la eterişti despre omorârea lui Tudor: „Vestea că Tudor Vladimirescu a fost condamnat milităreşte şi executat din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, în curtea mitropoliei [din Târgovişte] la 7 iunie st.n., se confirmă. Corespondenţa întreţinută de el cu comandanţii turci de la Dunăre a fost interceptată şi prezentată lui Ipsilanti, care l-a considerat şi tratat ca trădător”.

Thomas Gordon, care a strâns informaţii de la o serie de participanţi la mişcarea eteristă, scrie în istoria sa din 1832 că Vladimirescu „a fost executat pe dreptul”, dată fiind corespondenţa sa cu turcii, prin care a trădat pe eterişti. Care anume corespondenţă justifica, în ochii eteriştilor, uciderea conducătorului Adunării norodului? De unde decurgea dreptul lui Ipsilanti de a ordona prinderea şi omorârea lui Tudor? În tot timpul acţiunii sale revoluţionare, Vladimirescu s-a aflat în corespondenţă neîntreruptă cu serhaturile (cum i-a mărturisit lui Udrizki, la 22 martie), căutând să obţină de la turci, prin tratative purtate cu arma în mână, acceptarea revendicărilor poporului român, - în esenţă, restabilirea vechilor privilegii ale ţării.

Linia politică a lui Tudor s-a deosebit net de a eteriştilor. Pentru Eterie, problema era: să alunge pe turci din Grecia (eventual să reînfiinţeze Imperiul bizantin) şi, în acest scop, să provoace războiul ruso-turc. Pentru Tudor: să nu vină turcii în ţările române (adică să se obţină respectarea tratatelor care interziceau trecerea armatei otomane în Principate), pentru ca astfel, să se poată desfăşura aici o revoluţie internă, antifeudală.

De vreme ce Vladimirescu a izbutit să înfăptuiască o răsturnare internă: a lovit feudalismul, luând puterea politică în calitate de conducător al Adunării norodului; a subordonat mişcării sale divanul boieresc, silindu-l să declare că plângerile norodului sunt întemeiate, cu alte cuvinte, l-a constrâns să lucreze, în plan diplomatic, pentru consolidarea noului regim), obligaţia lui - în împrejurările date - era de a persevera pe această cale, ferind ţara de ocupaţia turcă, iar nu de a porni ofensiva antiotomană, alături de nişte trupe care se îndeletniceau mai mult cu jaful decât cu pregătirea de luptă.

Alianţa lui Vladimirescu cu eteriştii, întrevăzută, înainte de începerea mişcării, ca posibilă, nu s-a realizat în practică, pentru că împrejurări obiective - înţelese cu limpezime de Tudor - au împiedicat acest curs al evenimentelor. Planurile eteriştilor, preconizând o răscoală generală în sudul Dunării, se întemeiau pe credinţa că Rusia avea să participe şi ea la acţiunea antiotomană. Propaganda eteristă îşi fixase ca principiu să câştige adepţi prin răspândirea ideii că mişcarea eteristă este guvernată de însăşi curtea imperială rusă.

Toţi trebuiau să creadă - afirmă cneazul Gheorghe Cantacuzino - că şeful Eteriei acţionează „cu consimţământul împăratului Rusiei”. În astfel de condiţii, e probabil că Vladimirescu a promis, în ianuarie, să dea şi el ajutor luptei popoarelor balcanice, adică viitoarei coaliţii creştine. Aceasta nu înseamnă însă că motivul determinant al ridicării sale a fost dorinţa de a strânge trupe pentru Eterie (cum susţine I.C. Filitti), sau de a înlesni lui Ipsilanti trecerea peste Dunăre, pe considerentul că, pe această cale, Ţara Românească avea să-şi câştige independenţa, iar el (Tudor) avea să ajungă domn, graţie sprijinului eterist (cum argumentează Andrei Oţetea).

Tudor s-a ridicat împotriva statului boieresc şi fanariot, principala piedică a progresului societăţii româneşti, stat care, deşi patronat de Poartă, era altceva decât un simplu organism al administraţiei Imperiului otoman. (Sultanul era suzeranul, iar ţarul protectorul formei de guvernământ din Principate). Pornind o mişcare social-politică, ce lovea în „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori” - acţiune care lăsa loc pentru rezolvarea diferendelor dintre Ţara Românească şi Poartă pe calea tratativelor -, comandantul pandurilor, fără a fi el însuşi eterist, a înţeles, pe de altă parte, necesitatea de a se declara de acord cu proiectele eteriştilor, ce indicau o posibilă evoluţie a evenimentelor, eventualitatea războiului ruso-turc.

Deşi coaliţia militară creştină, ruso-balcanică, nu s-a realizat, Vladimirescu a manifestat înţelegere pentru întreprinderea lui Ipsilanti: A îngăduit trecerea trupelor eteriste prin Ţara Românească, şi chiar staţionarea lor temporară pe teritoriul românesc, opunându-se însă, pe drept cuvânt, încercării lui Ipsilanti de a ocupa capitala şi de a-şi anexa divanul, şi invitând pe şeful Eteriei să-şi respecte declaraţiile şi să treacă Dunărea. „Locul dvs. nu este aici. Duceţi-vă, treceţi Dunărea, şi luptaţi cu turcii...”.

Pentru ca împotrivirea - unită cu o oarecare toleranţă - a lui Tudor faţă de campania eteristă din Principate să poată fi interpretată drept abatere de la ipoteticul acord semnat de el însuşi, împreună cu Iordache şi Farmache, la începutul lui ianuarie, ar fi trebuit ca acest acord să se refere la acţiunea ulterioară a lui Ipsilanti, adică s-o prevadă, aşa cum s-a desfăşurat.

Se învoise oare Tudor la rămânerea pe timp nedefinit a trupelor eteriste în Valahia, la sfâşierea ţării de către eterişti şi la subminarea propriei sale puteri de către Ipsilanti? Promisese el să dea eteriştilor tot sprijinul, în orice împrejurări? Nimeni nu crede (şi n-ar putea dovedi) aceasta. Apare deci lipsită de orice bază de adevăr acuzaţia cuprinsă în scrisoarea iscălită de Iordache, Farmache, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, din 24 mai, după care Tudor a lucrat contrar „învoielilor” dintre el şi Eterie, „nesocotind asigurările date”.

Mai înainte de a se face aprecieri cu privire la atitudinea adoptată de Tudor Vladimirescu faţă de incursiunea eteristă în Principate, e necesar să se arate în ce măsură Alexandru Ipsilanti şi-a îndeplinit obligaţiile asumate faţă de Eterie şi faţă de poporul român: în loc să meargă în grabă să-şi elibereze patria, cum declarase, Ipsilanti s-a oprit în Ţara Românească. Prin aceasta, el şi-a călcat îndatoririle prevăzute în programul mişcării eteriste şi promisiunile făcute Principatelor.

Proclamaţiile trimise de Ipsilanti din Moldova către divanul şi locuitorii Ţării Româneşti anunţau că scopul trupelor eteriste este „să meargă spre sfântul pământ al patriei lor, pentru ca să se trudească împreună cu fraţii lor cei de acolo să-şi dobândească sfintele şi netăgăduite ale neamului lor dreptăţi”. Şeful Eteriei garanta „nebântuirea atât a obrazelor cât şi a averii fieşcăruia şi a stăpânirii pământeneşti a ţării”... şi adăuga că, de altfel, oştirile elineşti, „sunt a trece... [spre Grecia], în puţine zile”... „Bărbaţi români! Pre cât voi trece prin ţinutul iubitei patriei voastre, cea mai dintâi îngrijire îmi va fi acea ostăşească bună orânduială”... (etc.).

Conducătorii Eteriei au renunţat însă la proiectul de a trece cu trupele lor în sudul Dunării, deoarece (potrivit aprecierii lui Liprandi) „le lipseau curajul şi aptitudinile [necesare] pentru asemenea acţiuni...”. Rămânând în Principate, Alexandru Ipsilanti a urmărit, printre altele, să provoace războiul ruso-turc. Această tactică e reliefată de Ilie Fotino, care precizează că eteriştii cu adevărat patrioţi din armata lui Ipsilanti erau tot mai nemulţumiţi de conducătorul lor, când vedeau că nu-şi îndeplineşte promisiunile de a trece Dunărea spre a lupta pentru eliberarea Greciei. Conduita lui Ipsilanti a fost criticată chiar de unii din colaboratorii săi (C. Ducas, I. Rizo Nerulos etc.) din unghiul de vedere al intereselor revoluţiei greceşti.

Iată şi observaţiile lui Zilot Românul: Eteriştii (nu trebuie înţeleasă totalitatea lor, ci, în primul rând, conducătorii) au venit în Principate „o mască numai purtând,... că trec pe aici la patria lor Elada a o dezrobi de turci; iar urmarea le-au fost ca să stingă aceste două ţări din faţa pământului, precum le-au şi stins şi le-au prăpădit”. În loc să meargă „la patria lor..., să o dezrobească precum zicea”, ei „nici pas spre Dunăre au făcut, iar pre noi ne-au topit, şi cine? Aleco Ipsilant cu fraţii lui, fiii lui Costandin vodă Ipsilant, ce au domnit aici... Şi cu mai cine? Cu alte căpetenii greci, cunoscuţi nouă, toţi împărtăşiţi de pâinea românească”... „Ieşirea lui Ipsilanti în ţările acestea cu aşa tâlhărie au fost numai şi numai pentru a ajuta (aşa cum înţelegea el) apostasia grecilor, că să înşale adică pe turci a veni asupra lui ca să se împuţineze puterea lor despre greci”.

După ce Ipsilanti ocupase şi secătuise Ţara Românească, după ce provocase cele mai mari dificultăţi noului regim revoluţionar, împiedicându-l să se consolideze şi să-şi înfăptuiască programul, după ce se străduise să submineze puterea lui Tudor, să pună mâna pe capitală şi pe divan, să cumpere pe căpitanii de panduri, să alunge de la conducerea judeţelor pe ispravnicii numiţi de Tudor, să-i răpească acestuia mănăstirile din Oltenia (etc.) şi, în sfârşit, răspândise, în calitatea sa de aghiotant al ţarului, zvonul neîntemeiat că armata rusă va porni negreşit războiul (ceea ce avea să modifice situaţia politică europeană şi statutul Principatelor, stabilit prin tratatele anterioare dintre Rusia şi Turcia), după toate aceste acţiuni nefaste, cu ce argumente se poate critica refuzul lui Vladimirescu de a fi făcut cauză comună cu Ipsilanti?

El nu se poate critica, decât dacă se ignorează faptul incontestabil că şefii eterişti din Principate, legaţi de regimul fanariot, nu se gândeau la emanciparea socială şi naţională a poporului român, şi dacă relatările zdrobitoare ale tuturor izvoarelor despre campania pustiitoare condusă de Ipsilanti în Principate sunt rezumate prin formula: fireşte, unii indivizi au săvârşit şi abuzuri - negreşit, eteriştii au cauzat poporului român şi unele mizerii -, în schimb, Eteria a organizat răscoala românească (fapt inexact).

În alţi termeni: critica ce s-a adus şi se aduce încă şi astăzi refuzului lui Vladimirescu de a se fi unit cu eteriştii, pentru a riposta împreună cu ei armatelor turceşti, este consecinţa următorului mod de interpretare: din împrejurarea că Ipsilanti a ţinut să se folosească de stăpânirea grecească din Principate pentru a organiza aici o bază de acţiune şi de rezistenţă (= a prelua comanda gărzilor de arnăuţi ale curţilor fanariote şi a strânge şi alte trupe, a-şi asigura resursele materiale necesare întreprinderii sale, a crea o diversiune care să înşele pe turci şi să provoace războiul între Turcia şi Rusia etc.) - se extrage formula nefondată că Eteria a dat mişcării româneşti „şeful, programul, organizarea, impulsul iniţial, tactica de propagandă şi de luptă, primele mijloace de realizare şi a încadrat-o în mişcarea generală de insurecţie care urmărea emanciparea tuturor creştinilor din Imperiul otoman”: prin urmare, Tudor trebuia să acţioneze în cadrul Eteriei.

Dar „hoardele” de arnăuţi jefuitori (expresia lui Fleischhackl), sau „aceste canalii, care se numeau arnăuţi” ai lui Ipsilanti (cum va spune, mai târziu, însuşi Dimitrie Macedonschi), trebuiau pedepsite - aşa cum intenţiona Tudor -, iar nu chemate la o acţiune comună cu Adunarea norodului, atunci când revendicările mişcării româneşti prevedeau tocmai desfiinţarea gărzilor de mercenari străini ale administraţiei fanariote, ce se îndeletniceau mai mult cu jaful, şi constituirea, în locul lor, a unei armate naţionale de panduri. De altfel, arnăuţii, „atât de iuţi când nu aveau de ce se teme, atât de îndemânatici în pustiirea satelor şi despuierea ţăranilor” (Laurencon), arătându-şi, în timpul răscoalei, „după vechiul lor obicei, vitejia asupra celor neînarmaţi şi slabi, asupra prăvăliilor şi evreilor” (Dimitrie Macedonschi), vor dezerta în masă de pe câmpul de luptă de la Drăgăşani.

Oprindu-se în Ţara Românească, Ipsilanti a pretins lui Tudor Vladimirescu să se înregimenteze în Eterie, împreună cu pandurii săi. Dintre răspunsurile date de Tudor la presiunile exercitate de principele fanariot pentru a-l subordona Eteriei, cunoaştem numai unul, în formă autentică, ce este însă pe deplin lămuritor: scrisoarea trimisă lui Ipsilanti, prin mijlocirea divanului, la 14 aprilie (comentată şi mai sus).

„Care sunt făgăduielile ce nici în parte, până astăzi, nu s-au văzut împlinite?” - îl întreabă Tudor şi divanul pe Ipsilanti, răspunzând, totodată, imputărilor formulate de acesta din urmă: „Promisiuni nici nu am dat şi nici nu se cuvine să dăm noi”. În schimb, eteriştii, „promiţând că doar vor trece, se întăresc pe pământul patriei noastre, dispreţuind cârmuirea legiuită pământeană”...

E de subliniat că, în scrisoarea din 14 aprilie, Tudor a explicat lui Ipsilanti, în conformitate cu toate actele sale, de ce cauza sa revoluţionară este alta decât a grecilor (specificând că aceasta nu l-a împiedicat să împlinească „tot ce filantropia şi găzduirea străinilor ne dictează”). În condiţiile stăpânirii greceşti, poporul român şi-a pierdut vechile privilegii. „Patria noastră era liberă şi liniştită sub ocrotirea unui împărat prea bun, bucurându-se din belşug de privilegiile ei”. Aceste privilegii au fost însuşite de greci (fanarioţi), odată cu luarea scaunului domnesc. „Dacă s-ar fi purtat cu dreptate”, grecii, care au dobândit în Principate cinste şi glorie, ar fi trebuit cel puţin „să se lupte pentru pământul Daciei, cât şi pentru patria lor”.

În loc de aceasta, „grecii cei de acum” (slujbaşii regimului fanariot intraţi în armata lui Ipsilanti) „s-au arătat ca străini înverşunaţi” împotriva ţării ce a fost pentru ei a doua patrie, „care i-a înfiat, i-a primit cu bunătate, i-a hrănit”... „Neauzind strigătele săracilor asupriţi fără milă,... [ei] fac ce vor din ţara aceasta”, care „a fost hrănitoarea obştească prea iubitoare pentru grecii de orice clasă şi rang”... „Opriţi neomenia oamenilor dvs., milostiviţi-vă de un popor nevinovat, ticălos şi asuprit pe nedrept, faţă de care pentru multe datoraţi multă recunoştinţă, cinstire şi îngrijire. Destăinuiţi-ne în mod sincer timpul cât veţi mai rămâne aici...”.

După cum s-a mai spus, la începutul lunii mai, divanul din Bucureşti, la insistenţa lui Tudor, a trimis un memoriu către Metternich şi către împăratul Austriei, în care este zugrăvită tragedia ţării, cotropită şi adusă la pieire de trupele lui Ipsilanti şi ameninţată şi de năvălirea turcilor. În ţară s-a produs destrămarea vieţii sociale, „risipirea norodului” de la sate şi oraşe; muncile agricole şi negoţul au încetat. „Toţi tâlharii arnăuţi, cuprinzând şi stăpânind ...mai toate judeţele ţării şi cele de prin pre jurul oraşului sate, ...le-au jăfuit şi pe toţi i-au despuiat, i-au împrăştiat, i-au zdrumicat, ci într-acest fel de stenahorie [nevoie] ne-au adus, încât nu avem de unde să iconomisim nici cele trebuincioase ale hrănii bieţilor ticăloşi pământeni”.

E cert că fanarioţii din Principate, care au acţionat în cadrul Eteriei, au alterat „puritatea principiului ei” (cum se exprimă M. Raybaud). Chiar aderând la Eterie şi aducând, în felul lor, o contribuţie la lupta de eliberare naţională a Greciei, fanarioţii nu puteau fi revoluţionari autentici, câtă vreme rămâneau împilători ai poporului român şi aparţineau unei aristocraţii decăzute. M. Raybaud, declarându-se „admirator al sentimentelor generoase care i-au făcut pe greci să se răscoale”, adaugă că nu va ascunde aspectele criticabile ale mişcării greceşti. În Principate, eteriştii au agravat asuprirea fanariotă. Valahii, „erau sclavi, dar nesocotinţa liberatorilor lor i-a adus în situaţia de a regreta chiar şi cătuşele lor de dinainte”.

În ce priveşte scrisorile lui Tudor către turci, care ar fi probat vinovăţia sa din punctul de vedere al eteriştilor, ele au rămas necunoscute. Dacă oamenii lui Ipsilanti au surprins într-adevăr astfel de scrisori, era de aşteptat ca primii istorici greci ai Eteriei să le fi reprodus, măcar în parte, ori să ne dea informaţii mai sigure, necontradictorii, în privinţa lor. Cum acestea lipsesc, nu se poate spune cu certitudine dacă Iordache s-a prezentat sau nu cu scrisori interceptate, la cele două întrevederi cerute de el la Goleşti, când i-a reproşat conducătorului român legăturile cu turcii.

Din felul cum unii istorici prezintă aceste fapte, reiese că eteriştii, omorându-l pe Vladimirescu, n-au făcut decât să-şi ia măsuri de apărare, dejucând un plan de operaţiuni militare îndreptat împotriva lor. Mai întâi, acest plan de colaborare a lui Vladimirescu cu turcii, în vederea distrugerii eteriştilor, nu e decât ipotetic, de vreme ce autori precum Ilie Fotino şi mai ales I.P. Liprandi depun mărturie despre intenţia lui Tudor de-a nu se amesteca, cel puţin la început, în ciocnirea turcilor cu eteriştii, ceea ce arată că era ostil ambelor tabere.

Apoi, planul menţionat, fie că e fictiv, fie că a fost real, nu poate fi invocat pentru justificarea faptei eteriştilor, când aceştia se aflau pe teritoriul românesc, împotriva voinţei poporului român, şi se manifestau aici ca asupritori. Faptul că un imperiu reacţionar purta un război cu mişcarea eteristă, ce urmărea să-l ruineze în scopul eliberării Greciei, nu anulează justeţea cauzei româneşti: dreptatea luptei împotriva despotismului fanariot şi, în cele din urmă, împotriva eteriştilor, instalaţi în Principate ca asupritori.

Coincidenţa acţiunii antieteriste a turcilor cu acţiunea antieteristă a lui Vladimirescu este aparentă. Ea derutează însă pe cercetător, putându-l împinge la condamnarea cu totul eronată a lui Vladimirescu, atunci când lipseşte înţelegerea dialectică a realităţii. Lucrurile apar în altă lumină, dacă se recunoaşte caracterul obiectiv al acestei contradicţii: şefii eterişti din Principate, aparţinând în mare măsură aristocraţiei fanariote, s-au ridicat împotriva dominaţiei otomane, nesocotind însă dreptul la libertate al românilor.

Tudor nu făcea decât să se ridice împotriva asupririi poporului român, chiar atunci când ea venea de la forţe politice ce se declarau în slujba libertăţii. Tudor şi Poarta, în cooperare sau separat - dar fiecare din punctul său de vedere -, aveau de combătut pe Ipsilanti: Vladimirescu, - de pe poziţia Ţării Româneşti, subjugate de fanarioţi şi prădate, acum, până la pustiire de forţele eteriste, ce o prefăcuseră în teatru de război, fără a-i deschide în vreun fel perspectiva înlăturării jugului străin, a emancipării naţionale şi sociale; la rândul ei, stăpânirea otomană, din motive contrarevoluţionare, combătea pe Ipsilanti, ce iniţiase o acţiune ruinătoare pentru imperiu.

Să admitem că, fie prin scrisori, fie prin tratative purtate cu trimisul turcilor - Nuri-aga -, Vladimirescu a convenit să colaboreze cu chehaia-bei la alungarea lui Ipsilanti (aşa cum cred Mihai Cioranu, Laurencon şi alţii). Iată - în acest caz - cuvintele pe care Mihai Cioranu le pune în gura lui Tudor, ca să se apere de învinuirile eteriştilor, acuzându-i, în timp ce era torturat: După ce Tudor a fost dat în mâna lui Vasile Caravia şi închis în vechea Mitropolie din Târgovişte, „doi aghiotanţi ai lui Ipsilant, Lasani şi Scufi, veneau şi-l chinuiau, întrebându-l: «Spune, tâlharule vlahe, ce te-a îndemnat de ai ţinut corespondinţă cu turcii, ca să ne prăpădeşti?».

Tudor însă le răspundea: «Datoria mea către Patrie, aceasta m-a silit. Pentru că voi, după ce aţi proclamat libertatea şi aţi venit în ţările româneşti, subt cuvânt numai de a trece prin ţara noastră în Turcia, v-aţi călcat cu-vântul de cinste şi ne-aţi luat drepturile strămoşilor noştri, şi aţi ridicat şi ridicaţi şi astăzi biruri din ţara noastră, şi aţi prădat şi aţi juruit toată ţara, începând de la cai şi arme şi neoprindu-vă nici înaintea altarului, dezbrăcând icoanele şi furând vasele cele sfinte din altarele bisericilor noastre! Aţi necinstit fete înaintea părinţilor, femei înaintea bărbaţilor, copii parte bărbătească, săvârşind cruzimi neauzite şi cele mai păgâneşti fapte, pe care nu le-au săvârşit nici chiar turcii în vechime. Şi mai aveţi gură a mă întreba că ce m-a silit a ţinea corespondinţă cu turcii pentru prăpădenia voastră?».

Unii istorici găsesc o asemănare între atitudinea lui Tudor şi cea a lui Sava faţă de Eterie, pe care amândoi ar fi trădat-o, pactizând cu turcii. Aceşti autori fac presupunerea că dacă Tudor n-ar fi fost suprimat de eterişti, ar fi avut sfârşitul lui Sava: El ar fi conlucrat cu turcii până la lichidarea mişcării eteriste, iar atunci, răsplata i-ar fi fost împuşcarea de către turci. Această comparaţie ni se pare nejustificată, fiindcă în Ţara Românească Sava Fochianos nu reprezenta pe nimeni.

El ilustrează poziţia demnitarului fanariot, oportunist, interesat să-şi menţină situaţia fie sub Alexandru Ipsilanti, fie sub Scarlat Callimachi, - în cazul victoriei grecilor, ca şi în cazul victoriei turcilor. Totuşi, după Liprandi, chiar şi Sava - „general” al Eteriei - avea motive întemeiate de a se despărţi de Alexandru Ipsilanti. Cu atât mai puţin se putea pretinde lui Tudor şi Adunării norodului să-şi unească soarta cu a eteriştilor. Lui Sava i s-au găsit circumstanţe atenuante, chiar judecind lucrurile prin prisma patriotismului grecesc.

Potrivit caracterizării lui Liprandi, el a fost un militar destoinic (fapt de netăgăduit), ce voia din tot sufletul să dea ajutor mişcării eteriste. „Dorea sincer să fie util patriei sale”. Dar Ipsilanti, care s-a înconjurat de nulităţi şi de nemernici, precum Caravia, n-a ştiut să-l preţuiască îndeajuns, nu i-a acordat încredere. În campania sa, şeful Eteriei ar fi trebuit să ţină seama de propunerile făcute de Sava. Aportul acestuia era preţios, de vreme ce el câştigase pe bulgari de partea acţiunii eteriste etc. Sava „a rămas totdeauna un executant credincios al tuturor ordinelor prinţului Ipsilanti”.

Numai la sfârşit s-a alăturat turcilor, ajutându-i să reprime pe eterişti, fiindcă se dezgustase să vadă pe mâinile cui ajunsese cauza ţării sale. A putut fi înşelat să accepte colaborarea cu turcii, „văzând treburile patriei sale într-o stare atât de proastă şi considerându-le cu totul pierdute”. Vladimirescu se aseamănă cu Milos Obrenovici, nu cu Sava, şi dacă n-ar fi fost asasinat de eterişti, mişcarea lui ar fi rezistat invaziei turceşti, determinând Poarta să recunoască ţărilor române dreptul de a fi cârmuite de guverne naţionale.

În legătură cu omorârea lui Vladimirescu, Karl Marx a scris (într-un pasaj referitor la duplicitatea politicii ţariste, care se dădea drept „protectoare a liberalismului şi a năzuinţelor naţionale”, iar în realitate sugruma mişcările revoluţionare ale popoarelor şi urmărea expansiunea), că ţarul Alexandru I l-a trimis în Ţara Românească pe Ipsilanti, în calitate de „conducător al sfintei Eterii greceşti” şi că, prin acelaşi Ipsilanti, a trădat acţiunea eteristă (caracterul ei pretins liberator) şi a ucis mişeleşte pe Vladimirescu, căpetenia răsculaţilor valahi. În Însemnări despre români, publicate în 1964, Karl Marx arată că Vladimirescu era împotriva lui Ipsilanti, fiind hotărât să împiedice renaşterea domniei Fanarului în ţara sa. Marx găseşte că legăturile lui Tudor cu turcii erau fireşti, când fanarioţii eterişti erau susţinuţi de ţar şi făceau jocul acestuia.

2) Tragerea la răspundere a lui Vladimirescu pentru execuţiile ordonate în rândurile oştirii sale, după plecarea sa din Bucureşti, nu putea fi în nici un caz de competenţa şefilor eterişti, după cum nu intra nici în atribuţiile ofiţerilor Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, cu atât mai mult cu cât aceştia, prin acţiunea lor de instigatori şi complotişti, au provocat în bună măsura pedepsele capitale la care a recurs Tudor, în scopul de a menţine disciplina oştirii. Proclamaţia de la Padeş interzicea pandurilor jefuirea populaţiei, şi anunţa că averea boierilor ostili poporului răsculat se va lua „pentru folosul de obşte”: „Să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări - obştii folositoare - ca să se atingă măcar de un grăunţ, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitor”.

Pedepsind aspru pe ostaşii prădători, şi cu deosebire pe aceia care răpeau averea sătenilor, Tudor se adresa adeseori pandurilor cu astfel de cuvinte (reconstituite de C.D. Aricescu, după memoriul lui Chiriac Popescu şi după mărturiile pandurilor anchetaţi): „Noi nu ne-am sculat să răpim averea fraţilor noştri, ci s-o apărăm împotriva prădătorilor, după cum ne-am legat prin jurământ. Noi ne-am plâns şi către Turcia şi către Rusia împotriva acelora ce ne-au jefuit, pentru care pricină ne-am şi ridicat cu arma ca să scăpăm de acele jafuri, şi să dobândim drepturile noastre cele vechi, călcate de străini; apoi tocmai noi să dăm pildă de asemenea jafuri? Vă mai zic şi de astă dată, că, dacă s-o mai tângui vreun creştin pentru cel mai mic lucru ce s-ar lua de voi cu sila, acel jăfuitor cu moartea va fi pedepsit; căci, prin asemenea fapte nelegiuite, dăm prilej vrăjmaşilor să ne războiască ca tâlhari; iar Sultanul nu va lua în seamă plângerile noastre; şi numai când nu vom căpăta cu voie-bună aceste drepturi, atunci ne vom lupta voiniceşte ca să le căpătăm cu sabia. Am hotărât, fraţilor, să pierim mai bine după faţa pământului, decât să rămânem după cum am fost până aci; iar drepturile noastre nu le vom putea căpăta dacă vom mâhni pe fraţii noştri, care ne ajută în lupta aceasta, cu carele şi cu bucatele lor; apoi şi toate neamurile ne vor ocări, când vor afla că noi singuri, care ne-am sculat pentru dreptate, jefuim pe fraţii noştri; şi cu drept cuvânt vom fi de oameni urâţi, şi de Dumnezeu urgisiţi. Să ne purtăm dar cinstit, fraţilor, dacă vrem să biruim pe vrăjmaşi, să dobândim drepturile ţării, să avem odihnă pentru totdeauna şi să fim slăviţi de noroade”.

Unii autori l-au învinuit pe Tudor că şi-a format oştirea ademenind pe ţărani cu „speranţa prăzilor”, pentru ca mai târziu, când a ajuns şef al statului şi a început să colaboreze cu divanul, să ia măsuri represive împotriva ţăranilor care jefuiau pe boieri. Documentele infirmă această interpretare. În realitate, pe tot parcursul mişcării, Vladimirescu a interzis actele prădalnice şi a înfrânat pe căutătorii de „pleaşcă”, având convingerea că obiectivele politice ale revoluţiei sale (in primul rând luarea puterii din mâinile fanarioţilor şi, treptat, din mâinile boierimii) nu pot fi atinse prin despuierea unor case de oameni bogaţi (uneori a unor case de simpli ţărani, după cum s-a întâmplat) sau prin acţiuni locale, pripite şi anarhice, îndreptate împotriva unor proprietăţi moşiereşti.

Felul cum a condus Tudor oastea pandurilor a fost consemnat de Cavalerul de Gentz, secretar şi colaborator al lui Metternich, într-o scrisoare din 6/18 aprilie 1821: „... Este de remarcat că românii şi pandurii lui Tudor observă cea mai severă disciplină, şi cel mai mic exces este pedepsit cu moartea; de altă parte, grecii lui Ipsilanti, în toate locurile pe care le ating, comit contra locuitorilor nevinovaţi ai ţării excese de care se înfioară natura. Tudor este un om de rând şi incult, dar patriot”.

Pe când se afla cu tabăra la Cotroceni, Tudor a fost întrebat odată de către episcopul Ilarion, cum poate lua viaţa unui om, când nu e în stare să facă o muscă? Răspunsul slugerului ar fi fost că „nu se poate altfel, căci o oaste fără ascultare e mai rea decât o haită de lupi flămânzi. Aceşti panduri, pe care i-am tăiat, trebuia, ca ostaşi, să apere pe fraţii lor săteni, iară nu să-i jefuiască tocmai ei”.

S-ar putea ca, uneori, Tudor să fi împins prea departe asprimea faţă de panduri. Mai important e însă faptul că intransigenţa lui a contribuit la formarea unei oştiri revoluţionare disciplinate, ce se deosebea net de anarhicele trupe eteriste, ale căror cruzimi şi excese, în loc să fie înfrânate de Ipsilanti, erau lăsate să se manifeste în voie, ba chiar încurajate.

N. Izvoranu istoriseşte o întâmplare petrecută la Bolintinul din Vale, a doua zi după retragerea insurgenţilor din Bucureşti: „Un nenorocit pandur noaptea aceea merse de jăfui o casă a unui ţăran; ţăranul la ziuă veni de se plânse la Tudor care porunci să se găsească pandurul, negreşit”. A fost găsit şi adus, cu toate cele luate de la ţăran. Tudor „lucrurile le dete păgubaşului, iară pe pandur porunci de îl spânzură la minut! Astfel stăpânea Tudor pe pandurii lui, care nu a(u) jefuit pe nimeni”. C. Izvoranu susţine (exagerând) că scriitorii care atribuie pandurilor acte de jaf „nu ştiu nimic”. În schimb, jaful şi anarhia erau grozave unde se aflau arnăuţi; acolo,..făcea fieştecare de capul lui ce vrea”,,, şi chiar pe Ipsilanti nu-l mai asculta nimeni”.

În ultimele zile ale acţiunii lui Tudor, execuţiile prea numeroase (unele fiind o reacţie la uneltirile lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan) au provocat nemulţumiri în rândurile oştirii, de care au profitat eteriştii. Potrivit unei informaţii furnizate de Eliade, când Iordache a venit la conacul din Goleşti, a găsit la poartă pe căpitanii instruiţi în complot; descălecând, le-a aruncat în treacăt aceste cuvinte: „Vă spânzură, copii, pentru o trâmbă de pânză!”.

3) Iordache, Farmache, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan mai formulează acuzaţia că Tudor „a jefuit ţara, după cum avem convingerea, a deşertat-o de toţi banii”, iar „pe ostaşi, nu i-a plătit”. Învinuirea a fost reluată (într-o formă mai precisă: deturnare de fonduri din tezaurul oştirii pandurilor) de Dimitrie Macedonschi şi de fratele său Pavel Macedonschi, în declaraţiile pe care le-au dat după evenimente, în Rusia: Cel dinţii afirmă că „mitropolitul cu boierii care alcătuiau divanul, şi Vladimirescu, au dat porunci prin judeţe să se adune de la popor bani pentru cheltuielile trebuitoare norodului, în total 800.000 lei, care bani - ne asigura Vladimirescu până prin luna mai - n-au fost adunaţi din cauza ocupării câtorva judeţe de trupele neînfrânate ale lui Ipsilanti”.

Dimitrie Macedonschi susţine că, după cum a aflat la Goleşti, banii au fost totuşi strânşi şi aduşi la Tudor, care, în loc să-i destineze oştirii şi să plătească împrumuturile făcute de la fraţii Macedonschi, i-a reţinut în folosul său, trimiţându-i „locuitorului Ghiţă Opran din oraşul Ruşava [Orşova]”. „Atunci eu am întrebat îndată pe Vladimirescu despre această faptă a lui şi cum el nega acest lucru, pentru dovedirea lui în faţa divanului şi a mitropolitului şi pentru judecarea lui..., Vladimirescu a fost dat, împreună cu întreaga sa echipă, cu cancelarie şi bani - 155.000 lei, sub adeverinţă, căpitanului Iordache pentru a-l duce la Ipsilanti, cu condiţia ca nimeni să nu se atingă de viaţa lui”.

Pavel Macedonschi prezintă aceste lucruri întrucâtva diferit. El afirmă fără echivoc că „Vladimirescu a fost dat spre judecare d. principe Ipsilanti”. Aceste imputări, provenind de la Iordache, care a pârjolit ţara, şi de la Dimitrie Macedonschi, ce avea interesul să-şi justifice trădarea (Macedonschi, „cel mai intrigant şi lucrător al conjuraţiei împotriva lui Tudor” - cum îl caracterizează Mihai Cioranu -, şi pe care diverse documente îl arată căutător de pleaşcă şi de pricopseală), e firesc să fie privite cu neîncredere. Totuşi, ele trebuie examinate atent, cu atât mai mult cu cât Liprandi le-a dat crezare. Cunoscând pe fraţii Macedonschi, după fuga lor din Ţara Românească, şi avându-i chiar în detaşamentul său în anul 1829, Liprandi a acceptat, în această privinţă, unele din explicaţiile lor.

În monografia sa, Andrei Oţetea expune aceste fapte după Dimitrie Macedonschi şi Liprandi, abţinându-se de la comentarii şi lăsând să se înţeleagă că actele - în cazul de faţă, spusele celor doi împotriva lui Tudor - vorbesc de la sine. Desigur, metoda reducerii comentariilor la minimum, pentru a lăsa documentele să vorbească singure, e indicată adeseori.

Se cer însă prezentate toate documentele esenţiale, care au raport cu problema cercetată. Numai procedând astfel, vom putea stabili dacă e adevărată sau nu afirmaţia acuzatorilor lui Tudor - Iordache, Farmache, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan -, după care conducătorul pandurilor s-a făcut vinovat de jefuirea ţării şi de golirea ei de bani, de neplata ostaşilor şi însuşirea sumelor ce se cuveneau Adunării norodului şi fraţilor Macedonschi, fapte care, adăugându-se la altele, i-au determinat pe ei, sus-numiţii ofiţeri, să intervină şi să-l înlăture. Confruntarea documentelor permite să se vadă limpede cine a jefuit, de fapt, tezaurul oştirii pandurilor.

Iată relatarea lui Liprandi, întemeiată pe informaţiile ce i-au fost date de Dimitrie Macedonschi: Acesta din urmă, a doua zi după sosirea pandurilor la Goleşti (adică la 19 mai), s-a dus la Piteşti, unde,,s-a întâlnit din în-tâmplare cu ispravnicii judeţelor Gorj şi Mehedinţi”, care i-au declarat că au strâns banii ceruţi de divan judeţelor lor, sub denumirea de sumă subsidiară pentru oaste, că i-au înmânat lui Tudor înainte de plecarea oştirii din Bucureşti şi că au primit de la el chitanţe. Revoltat pentru faptul că i s-a tăinuit primirea acestor bani, Macedonschi a făcut cercetări şi ar fi aflat, în aceeaşi zi, că banii au fost trimişi în secret de Tudor lui Ghiţă Opran din Orşova.

Însuşi Vladimirescu ar fi recunoscut, în cele din urmă, acest lucru, însă explicaţia lui „nu a fost acceptată de Macedonschi, care l-a acuzat în public de intenţia de a fugi în Austria şi de a reţine în folosul său banii care li se cuveneau lor şi oştirii poporului, şi altele”. Liprandi adaugă că, după această ceartă, Tudor a decis să distrugă partidul lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, şi a poruncit oamenilor săi să prindă în taină şi să execute pe câţiva din partizanii celor doi comandanţi de arnăuţi, adică pe căpitanii ce fuseseră cumpăraţi de către eterişti. Astfel a fost executat Urdăreanu. La rândul lor. Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan au hotărât să apeleze la ajutorul lui Iordache, pentru a-l trimite pe Tudor în faţa judecăţii divanului... Această măsură - comentează Liprandi - a fost dictată, poate, de avantaje personale, deoarece Macedonschi... rămânea comandant al pandurilor”.

Să examinăm logica faptelor. Nu e curioasă susţinerea că tocmai în ajunul arestării lui Tudor, Dimitrie Macedonschi a aflat povestea sumelor de bani trimise la Orşova, ceea ce l-a determinat să acţioneze, abia acum, împotriva conducătorului oştirii? Cum s-a întâmplat că ispravnicii din Gorj şi Mehedinţi au venit împreună la Piteşti, tocmai în ziua de 19 mai, că l-au întâlnit pe Dimitrie Macedonschi prin oraş şi că i-au arătat chitanţele iscălite de Tudor? De la cine a putut afla Macedonschi, imediat după aceea, că aceşti bani au fost expediaţi de Tudor la Orşova?

Cum se explică contrazicerile din afirmaţiile lui Dimitrie Macedonschi: el îl informează pe Liprandi că Tudor a recunoscut, în urma insistenţelor sale, faptul primirii banilor din judeţe şi al expedierii lor la Orşova; pe de altă parte, scrie în declaraţia sa că Vladimirescu „a negat acest lucru” şi că tocmai „pentru dovedirea lui în faţa divanului şi a mitropolitului şi pentru judecarea lui în chestiunea menţionată..., a fost dat... căpitanului Iordache pentru a-l duce la Ipsilanti”.

Cum să dăm crezare tezei lui Dimitrie Macedonschi, potrivit căreia arestarea lui Tudor s-a produs nu ca urmare a unui complot mai de mult pregătit, ci printr-o întorsătură neaşteptată în mersul evenimentelor şi prin desfăşurarea lor neverosimil de rapidă, în decurs de două zile, 19 şi 20 mai, şi aceasta, drept consecinţă a conduitei lui Vladimirescu: Dimitrie Macedonschi a aflat întâmplător despre banii tăinuiţi de Tudor; a făcut cercetări şi a descoperit unde au fost trimişi; s-a certat cu Tudor din acest motiv; Tudor a reacţionat începând să omoare pe unii din oamenii lui Macedonschi; drept rezultat, Macedonschi a organizat, abia acum, conjuraţia; a aranjat ca Iordache să vină la Goleşti spre a-l ridica pe Tudor etc.

Chiar din textul lui Liprandi rezultă însă că lucrurile trebuie altfel înţelese: Autorul arată că Macedonschi, deşi îşi avea partidul său, se temea de partidul lui Tudor; ca atare, a pregătit minuţios actul arestării, luând, printre altele, următoarele măsuri: pe credincioşii lui Tudor i-a învoit, pentru 21 mai, să meargă la Piteşti; s-a îngrijit ca în jurul locuinţei lui Tudor să fie postat numai detaşamentul lui Hagi Prodan etc.

Dac-ar fi adevărat că impozitele orânduite de comandantul pandurilor în înţelegere cu divanul, pentru întreţinerea armatei sale, au fost însuşite de el în vederea unor scopuri personale, atunci cum se explică faptul că, în timpul retragerii, oştirea era echipată cu toate cele necesare pentru război şi pentru rezistenţă, iar casa ei de bani dispunea de fonduri importante? De unde luase Tudor bani pentru a plăti toate mărfurile cerute populaţiei, a depozita provizii în Bucureşti, a achita lefurile arnăuţi-lor lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan etc.?

Să cercetăm mai îndeaproape felul cum a fost întreţinută oastea pandurilor. În timp ce eteriştii „nu plăteau nici o furnitură, ci jefuiau pe ţărani” (M. Raybaud), iar oamenii lui Iordache Olimpiotul aţineau calea slujbaşilor stăpânirii din Bucureşti care aduceau banii de prin judeţe (cum declară însuşi Dimitrie Macedonschi), Tudor a procedat cu totul altfel pentru împlinirea trebuinţelor oştirii. Chiar de la începutul acţiunii sale, el s-a îngrijit să-şi procure sumele necesare pentru întreţinerea Adunării norodului, neadmiţând ca oastea răsculaţilor să trăiască din jefuirea ţării.

La 5/17 februarie, Fleischhackl i-a raportat lui Metternich că „slugerul Tudor n-a săvârşit până acum nici cea mai mică violenţă, ci toate lucrurile care îi sunt de trebuinţă - lui şi oamenilor săi -, le plăteşte cu bani peşin”. C. Izvoranu notează că Vladimirescu (ajuns cu oştirea în capitală) „dete porunci de a se lua de pe la sate cu analoghie [repartiţie proporţională] vaci grase şi care de lună [care închiriate pentru o lună], dar toate astea se împlinea în bani: 50 lei vaca şi 50 lei carul de lună”. „Vorba lui alta nu era - istoriseşte Chiriac Popescu - decât a striga către ostaşii lui să nu răpească de la lăcuitorii liniştiţi averea lor,... că pe călcătorul acestei porunci cu moarte îl va pedepsi”.

În răstimpul de aproape două luni cât a ocârmuit ţara. Tudor a obligat vistieria - strâmtorată cum era - să satisfacă nevoile de întreţinere şi de dotare ale oastei pandurilor. Făcea însă cereri de plată şi certifica, prin chitanţe, primirea banilor. Unele scrisori ale lui către marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe sunt impresionante: La 28 martie, scrie vistiernicului astfel: „După puterea ce mi s-au dat de către prea cinstitul divan”, ca toate trebuinţele „să le fac cunoscute şi să mi se împlinească”, „cu herbinţeală mă rog ca să mă întâmpinaţi astă-seară negreşit, orcum vei şti, cu taleri douăsprezece mii”, necesari pentru procurarea muniţiei şi pentru alte nevoi ale trupelor de panduri din Oltenia.

Iată cum sună cererea de bani făcută în preajma sărbătorii Paştilor, la 3 aprilie, în Duminica Floriilor: „Cocoane Alecule, ticăloşii [sărmanii] de panduri sunt în pieile goale. Ci, pentru pomenirea d-v., chibzuieşte de niscaiva bani de a li să da să cumpere barem câte o cămaşă de această sfântă zi”. Altă dată (27 aprilie), cererea de bani e motivată prin cuvintele: „ne aflăm sugrumaţi până în suflet la trebuinţele ce are oştirea...”.

O altă scrisoare către marele vistier (din 11 aprilie) mărturiseşte frământarea lui Tudor în legătură cu hrana ostaşilor, ce trebuia asigurată fără împovărarea locuitorilor: „Pentru madeaua [chestiunea] cărnii în tot chipul socotindu-mă şi gândindu-mă de a găsi vreun mijloc ca şi ostaşii să rămâie mulţămiţi şi ţara să nu simtă greutate şi povară multă, mai vârtos că acum sunt vacile cu totu slabe şi nu aduc spor, ci numai capete multe să taie, am găsit aceasta, ca să împlinim trebuinţa cu pastrama, care, după pliroforiia ce am luat, am înţeles că să poate cumpăra cu zece parale oca, [şi] s-ar putea iconomisi şi mai cu prelungire plata”.

Scrisorile şi chitanţele semnate de Tudor, precum şi dispoziţiile financiare ale divanului, arată că vistieria a pus la îndemâna lui Vladimirescu resursele necesare pentru aprovizionarea, înarmarea şi fortificarea armatei pandurilor. Trebuie să menţionăm că s-a stabilit - pare-se -. de către Tudor şi divan, ca unele isprăvnicate să aducă direct la Tudor banii strânşi din impozitele destinate subvenţionării oştirii.

N. Chinopsi, secretarul lui Vladimirescu, a declarat, în 1830, că „toţi banii pe care răposatul sluger i-a primit din ţară, şi care n-au fost mare lucru, au trecut prin mâinile mele, căci eram însărcinat să trec totul într-un registru; acest registru, pe care îl purtam în desaga mea, mi-a fost luat de căpitanii Iordache şi Hagi Prodan”. Din câteva documente se pot face deducţii în legătură cu felul cum proceda Tudor în materie de finanţe, când a primit bani de la judeţul Vâlcea, i-a trimis vistieriei, cerând „să se dea aducătorului răvaş de primire” (22 aprilie).

La 1 mai, el a scris marelui vistier să dispună ca din banii strânşi de isprăvnicatele de Gorj şi Mehedinţi, 61.000 de taleri să se expedieze la Orşova, pentru achitarea sumelor datorate negustorilor Ghiţă Opran şi Fota Popovici, care îl împrumutaseră pe el, pentru nevoile oştirii. (La plata datoriei, - precizează Tudor - „să se ia [de la aceştia] zapisele mele a le trimite la prea cinstita vistierie”). Ca atare, nu se confirmă aserţiunea lui Liprandi (informat de Dimitrie Macedonschi) că sumele de bani primite din judeţele Gorj şi Mehedinţi n-au fost întrebuinţate pentru oştire.

În legătură cu achitarea lefurilor arnăuţilor, constatăm că la 14 mai, divanul, înainte de a. se dizolva, a dat procură lui Tudor să găsească mijlocul de a plăti pe arnăuţii comandaţi de Hagi Prodan şi Macedonschi, vistieria fiind, pentru moment, goală: „Fiindcă dumnealui slugerul Theodor Vladimirescu are de plătit două sute patruzeci de mii de lei şi anume la două mii de arnăuţi cu căpeteniile lor, leafă fiecăruia, câte 50 de lei pe lună, şi 40.000 din cei. cheltuiţi de către Hagi Prodan şi Macedonschi, şi ţara fiind acum în neputinţă de a plăti aceşti bani, noi am rugat pe domnul Vladimirescu, ca el să asigure pe sus-numiţii arnăuţi şi pe căpeteniile lor cu poliţe de ale lui, iar noi îi dăm lui aceasta, cum că, după sosirea banilor din judeţe, îi vom plăti şi număra”. (Semnează: Mitropolitul Dionisie şi cinci mari boieri).

Un act semnat de Tudor la 15 mai arată că el s-a împrumutat (ori urma să se împrumute), în numele vistieriei, cu 240.000 lei, pentru a plăti lefurile pe două luni, ale arnăuţilor lui Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonschi. Nu ştim de unde s-a făcut acest împrumut, dar este cert că, la plecarea din Bucureşti, oastea pandurilor era bine înzestrată şi dispunea şi de rezerve băneşti. Astfel, reamintim însemnarea lui Chiriac Popescu că Vladimirescu - „cel mai vrednic comandir” - „avea între muniţia lui şi trei care mari cu sape şi târnăcoape, topoare, tesle şi lopeţi de fier şi alte dichisuri trebuincioase, cum şi potcoave şi cuie de potcovitul cailor”..., încât oştirea era gata oricând să se angajeze în luptă: „atunci când era de lipsă, îndată se făcea şanţ pe câmp la o poziţie cuviincioasă de război...”. Tudor aduna tot felul de provizii, „mai cu seamă pesmeţi şi pastrama” (Ilie Fotino). După arestarea lui, eteriştii au capturat de la panduri „muniţia şi tot tacâmul războiului”, adică tot complexul de materiale de care dispunea oştirea lui Tudor (Chiriac Popescu).

Documentele arată că Vladimirescu a luat măsuri felurite împotriva deposedării ţării de avuţiile ei. La 26 aprilie, aflând că se încearcă trecerea peste graniţă a averii fostului domn Alexandru Suţu, a poruncit să se împiedice această tentativă: „Ieri... - scrie el - 20 de care încărcate cu diferite lucruri, care în chip nedrept au fost răpite ţării de răposatul domnul Suţu, au fost trimise pe ascuns în timpul nopţii la Braşov”... Scrisoarea cere (nu ştim anume cui) să se taie drumul acestor care şi să fie aduse înapoi, „ca ţara să nu fie prădată”. Faptele pe care le-am expus contrazic afirmaţiile lui Dimitrie Macedonschi (acceptate parţial de Liprandi), în legătură cu deturnarea fondurilor oştirii de către Tudor, afirmaţii ce vădesc străduinţa colaboratorului lui Vladimirescu de a-şi ascunde activitatea mai veche de complotist în tabăra pandurilor şi de a găsi argumente care să justifice vânzarea de la Goleşti.

Care au fost preocupările lui Dimitrie Macedonschi şi ale lui Hagi Prodan, în ultimele zile ale şederii Adunării norodului în capitală? Ilie Fotino consemnează faptul că în ajunul plecării oastei răsculaţilor din Bucureşti, Dimitrie Macedonschi, Hagi Prodan şi Alexandru Nicolaevici au căutat să jefuiască. Însoţiţi de arnăuţi, ei au dat târcoale o noapte întreagă mănăstirilor Sfântu Gheorghe-Nou şi Şerban-Vodă, spre a le prăda, ştiind că acolo fuseseră depuse multe obiecte preţioase. Mănăstirile fiind însă bine apărate de patrulele lui Sava, sus-numiţii şefi de arnăuţi n-au izbutit să pătrundă în ele. După Ilie Fotino, pe drumul până la Goleşti, Hagi Prodan l-a hărţuit pe Tudor (printre altele) cu cereri de bani, aţâţând şi pe alţi căpitani împotriva lui.

La 21 mai, la Goleşti, Hagi Prodan şi-a însuşit câteva acte din cancelaria lui Vladimirescu, pentru ca, după câteva luni, el împreună cu Dimitrie Macedonschi, ajungând la Sibiu, să se folosească de ele: au cerut bani comercianţilor Hagi Ianuş (refugiat acolo) şi Hagi Constantin Pop, oferindu-le în schimb obligaţia de plată a sumei de 240.000 lei, semnată de boierii divanului din Valahia la 14 mai. Istoricii care dau crezare acuzatorilor lui Tudor - făptuitorilor actului de vânzare de la Goleşti, Iordache, Farmache, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan -, după care Vladimirescu „a jefuit ţara”..., ignorează faptul că odată cu prinderea lui Vladimirescu, Iordache şi-a însuşit tezaurul oştirii pandurilor.

Check Also

Alexandru Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu

Renunţând la proiectul său iniţial de a proclama desfiinţarea tuturor privilegiilor de clasă şi, prin …

Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu …

Sfârşitul lui Tudor Vladimirescu

Puncte de vedere În istoriografia anului 1821, versiunea cea mai răspândită despre cauzele care l-au …

Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti. Împotrivirea lui Tudor la ocupaţia eteristă

Ce spun izvoarele narative despre întâlnirea dintre conducătorii celor două mişcări, întâmplată la sfârşitul lui …

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …