Acţiunile contrarevoluţionare din 19 iunie / 1 iulie şi 29 iunie / 11 iulie 1848 în Ţara Românească

Numai după patru zile de la formarea guvernului provizoriu, la 19 iunie / 1 iulie, revoluţia a fost din nou pusă la o grea încercare de către reacţiune, printr-un complot. Cu complicitatea colonelului Odobescu, şeful oştirii, şi a colonelului Solomon, menţinut în postul de comandant al regimentului nr. 3 din garnizoana Bucureşti, boierii reacţionari au izbutit să aresteze guvernul provizoriu la palat, unde era adunat.

La aflarea veştii despre această mişelie, masele bucureştene, chemate din nou la luptă, s-au strâns din toate colţurile Capitalei şi au dat năvală spre palat. În faţa iureşului maselor, colonelul Solomon a dat ordin ostaşilor pe care-i adunase, după ce în prealabil îi îmbătase, să tragă în popor. Surprins şi nearmat cum era, poporul se retrase la început, dar după ce se înarma cu pietre, cu pari, cu scânduri, cu arme luate din magazine şi cu ce găsi repede la îndemână, se năpusti din nou, cu mai mare îndârjire.

Elanul de luptă al mulţimii crescu în momentul când trecu în fruntea ei Ana Ipătescu, înarmată cu câte un pistol în fiecare mână şi strigând: „Curaj, copii! Moarte trădătorilor!”. Un îndemn asemănător a dat mulţimii şi cofetarul Toma Gheorghiu. Dezmeticiţi, nu mai ascultau nici ostaşii ordinele colonelului Solomon pentru continuarea focului.

Guvernul fu eliberat de către mulţime, iar coloneii ucigaşi, precum şi maiorul Locusteanu, complicele lor, arestaţi sub presiunea maselor. Revoluţia era astfel salvată, dar de astă dată cu preţul a şapte morţi şi a opt răniţi din rândurile mulţimii. Înmormântarea impresionantă ce s-a făcut victimelor a doua zi a constituit un nou prilej de manifestare a urii înverşunate a maselor bucureştene împotriva reacţiunii.

Spre deosebire de mase, guvernul nu numai că n-a fost necruţător cu autorii măcelului, dar a dat o proclamaţie prin care scuza pentru această crimă pe principalul vinovat, colonelul Odobescu, după ce încercase să facă scăpat pe colonelul Solomon. Spre a justifica această slăbiciune a guvernului, în care el avea un rol proeminent, Eliade a aruncat mai târziu vina lansării acestei proclamaţii pe C.A. Rosetti, al cărui rol era secundar în guvern. El ar fi motivat această atitudine prin „un sentiment de generozitate faţă de duşmanii învinşi”.

Dar şi Eliade a avut o atitudine asemănătoare, căci, cu prilejul înmormântării victimelor, a cerut prin discursul ţinut „să iertăm pe cei ce au comandat să se tragă asupra fraţilor lor, să-i iertăm ca nişte adevăraţi creştini, ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, când vom fi înaintea lui”. Poporul înverşunat nu s-a lăsat înduplecat de rugăciunea lui Eliade pentru iertăciune. Consimţind ca ucigaşii să fie iertaţi de pedeapsa cu moartea, poporul n-a consimţit însă să fie iertaţi „cu totul”, ci a răspuns îndârjit „prin mii de guri: Nu ! Nu ! La ocnă pentru toată viaţa” şi a cerut ca aceştia să fie daţi în judecată.

Doar o oarecare schimbare s-a produs în urma sfărâmării acţiunii contrarevoluţionare şi anume că ministru al oştirii a fost numit generalul Tell, avansat în acest scop, iar la comanda regimentului nr. 3 din Bucureşti a fost numit colonelul N. Pleşoianu, deoarece ambii dăduseră dovezi de devotament pentru cauza revoluţiei. Şi generalul Tell, care uneori se situa pe o poziţie mai avansată, făcea însă parte tot din grupul moderaţilor. Lui Gheorghe Magheru, care era înclinat către curentul democrat-revoluţionar, i se încredinţase la 18/30 iunie postul de căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri, care însă trebuiau să ia fiinţă de-abia de acum înainte, constituind baza unei armate populare.

La 21 iunie/3 iulie, această numire i-a fost reînnoită. Guvernul a continuat să arate aceeaşi indulgenţă faţă de reacţiune. Ba i-a dat chiar o importantă satisfacţie pentru a o potoli, şi anume a semnat un decret prin care cerea ţăranilor clăcaşi să împlinească „datoriile lor” către proprietari şi arendaşi „pentru munca câmpului din anul acesta”. Numai Nicolae Bălcescu n-a fost de acord cu amânarea desfiinţării servituţilor feudale.

Indulgenţa guvernului a culminat în desfăşurarea procesului intentat autorilor acţiunii contrarevoluţionare. În primele zile s-a căutat ca procesul să fie amânat, bineînţeles în scopul obţinerii unei sentinţe moderate. Aflând despre aceste tărăgăneli, Nicolae Bălcescu, care între timp fusese trimis la Focşani, pentru a întâlni un emisar turc, recomanda la 22 iunie / 4 iulie guvernului să facă mai repede judecata „complotiştilor” şi să procedeze mai cu energie, căci numai astfel va căpăta încrederea poporului, nerăbdător să vadă pedepsirea exemplară a acestora. Numai astfel i se va tăia reacţiunii pofta de a mai complota, cum continua să facă.

„Acum avem mijloc a ne scăpa de toţi reacţionerii. Trebuie ca judecata să fie foarte expeditivă. O comisie ostăşească ar fi de trebuinţă pentru aceasta, mai cu seamă de veţi simţi că complotiştii tot lucrează, cum auzisem ieri; atunci nu trebuie a ne feri d-a proclama chiar legea marţială pentru dânşii. În împrejurările grele şi extraordinare, trebuie măsuri extraordinare. Nu faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică.

Aceasta era linia revoluţionară pe care Bălcescu o recomanda guvernului de pe poziţia sa fermă faţă de duşmanul de clasă. Procesul a fost însă transformat într-o adevărată farsă. Sentinţa dată la 26 iunie/8 iulie s-a limitat numai la înlăturarea din armată a acuzaţilor, cu pierderea gradelor, urmând ca apoi „să se dea sub judecată criminalicească”, ceea ce n-avea să se mai întâmple.

Încurajată de acest compromis, reacţiunea a pus numaidecât la cale o nouă acţiune contrarevoluţionară, încercând să reia puterea pentru a doua oară în zece zile. Lansând zvonul că o numeroasă armată ţaristă intrase în Moldova şi că se îndrepta spre Bucureşti, concomitent cu o armată turcească, în scopul înăbuşirii revoluţiei, reacţiunea a derutat guvernul provizoriu, determinându-l să facă greşeala de a părăsi Capitala în noaptea de 28 iunie / 10 iulie spre 29 iunie / 11 iulie şi să se refugieze la Rucăr. Mitropolitul Neofit, rămas în Bucureşti, anunţa bucuros poporul, printr-o proclamaţie difuzată a doua zi, despre plecarea guvernului şi despre apropierea de hotarele ţării a celor două armate străine, precum şi despre restatornicirea vechiului regim boieresc.

A fost constituită o căimăcămie formată din doi mari boieri: Teodor Văcărescu şi Emanoil Băleanu. Vechii slujbaşi reacţionari au fost rechemaţi la posturile lor şi a început o adevărată teroare împotriva populaţiei. Cârmuitorilor judeţelor li se ordonă să se silească a readuce pe locuitori la ascultarea Regulamentului organic şi îndeosebi să-şi reia munca pe moşiile proprietarilor şi arendaşilor. Coloneii Odobescu şi Solomon nu numai că au fost puşi în libertate, dar li s-au redat vechile posturi.

Triumful reacţiunii n-a durat însă decât două zile. Printr-o nouă acţiune viguroasă, poporul a răsturnat iarăşi regimul reacţionar, înlăturând căimăcămia şi pe cei doi colonei trădători. Masele bucureştene, evaluate la vreo 40.000 de oameni, au dat asalt asupra cazărmii unde aceştia se aflau pentru a pune la cale un nou măcel şi, înfruntând tunurile pregătite pentru tragere, au pătruns înăuntru.

Părăsiţi de soldaţi, care s-au îmbrăţişat cu mulţimea, cei doi colonei au trebuit să se supună. Ei au fost cruţaţi numai după ce au jurat că-şi dau demisia din armată şi că vor părăsi ţara numaidecât. Această nouă clemenţă a fost smulsă poporului de către mitropolitul Neofit, care a avut cinismul să vină în mijlocul maselor trădate, după ce a dat o proclamaţie ipocrită că reneagă isprava din ajun şi că reînnoieşte jurământul făcut pe „Constituţie”, excluzând, e drept,din aceasta articolul 13.

Neofit era acum încadrat de I. Câmpineanu, rămas în Bucureşti, şi de I.C. Brătianu, reîntors între timp, care l-au însoţit pe mitropolit în această împrejurare. S-a format un guvern interimar sprijinit de popor, în fruntea acestui guvern a rămas totuşi ca preşedinte mitropolitul Neofit, având alături de sine pe I. Câmpineanu, C.A. Creţulescu, N. Mincu şi I.C. Brătianu, ca secretar.

Toţi aceştia s-au grăbit să semneze chiar a doua zi, la 2/14 iulie, înainte de întoarcerea celorlalţi membri ai guvernului, un decret pentru primirea demisiilor din armată ale celor doi criminali, acordându-le şi pensii „pentru vechile dumnealor slujbe” de 18 ani. Totodată, cu aceeaşi grabă şi sub aparenţa unei oarecare pedepse, li s-a acordat celor doi încuviinţarea să părăsească ţara.

În zilele următoare s-au întors la Bucureşti membrii guvernului şi şi-au reluat posturile în vechea formaţie eterogenă. Poporul salvase din nou revoluţia. Bălcescu elogiază plin de admiraţie şi această acţiune eroică a poporului, după cum acuză cu indignare pactizarea unor membri ai guvernului cu reacţiunea. Această pactizare pe plan central a fost extinsă şi în aparatul administrativ local, fie prin menţinerea unor slujbaşi reacţionari moşteniţi din domnia lui Bibescu, fie prin plasarea unor elemente şovăielnice din rândurile burgheziei de întâia stare sau ale micii boierimi îndeosebi în administraţia judeţelor, a plăşilor sau a plaiurilor şi a oraşelor.

Sub masca unui fals revoluţionarism, aceste elemente, strecurate în conducerea locală cu complicitatea tranzacţioniştilor din guvern, au fost gata, la rândul lor, să cadă la înţelegere cu „proprietarii” locali, cu arendaşii şi cu ceilalţi reacţionari pentru a sabota revoluţia sau chiar pentru a complota împreună cu aceştia împotriva ei. În marea lor majoritate, noii numiţi în importantele posturi de administratori ai judeţelor făceau parte din această categorie.

De aceea, după primele numiri de administratori de judeţe făcute la 13/25 şi 14/26 iunie, a trebuit să se procedeze la unele înlocuiri cerute de populaţia locală şi de radicalii din guvern. Doar 6 din cei 17 administratori de judeţe erau devotaţi cu totul cauzei revoluţiei şi acţionau în consecinţă. Printre aceştia s-au aflat: Aron Florian la Ilfov, iar apoi la Dolj; Ioan Negulici la Prahova; Scarlat Voinescu la Olt, iar apoi la Buzău etc. La conducerea plăşilor sau plaiurilor, administratorii liberali-moderaţi ai judeţelor plasau unelte de-ale lor pentru a le face jocul.

Aparatul poliţienesc a fost lăsat în cea mai mare parte în mâinile vechilor poliţai din timpul lui Bibescu, care continuau să tortureze populaţia, încercând să paralizeze orice manifestare revoluţionară şi ocrotind activitatea reacţiunii. Până şi căpitanul Costache, faimosul zbir al agiei Capitalei dinainte de revoluţie, îşi vedea de treabă în continuare, de astă dată la plaiul Râmnicului Sărat, unde s-a oploşit. De asemenea şi aparatul judecătoresc continua să fie manevrat în favoarea reacţiunii de către vechii preşedinţi de tribunale şi judecători, menţinuţi în posturi.

Împotriva acestei stări de lucruri, care ducea la prăbuşirea revoluţiei, au acţionat elementele consecvent revoluţionare atât din guvern, cât şi din aparatul administrativ local. Astfel, la 22 iunie / 4 iulie, Bălcescu, aflat în trecere prin Buzău, a procedat prompt la înlocuirea uneltelor reacţiunii din administraţia oraşului. Tot aşa a procedat şi generalul Magheru, care a fost foarte atent faţă de această situaţie în Oltenia, îngrijindu-se ca administraţia locală din cele cinci judeţe de aici să fie încredinţată elementelor celor mai devotate cauzei revoluţiei. De-abia la 16/28 iulie, guvernul constata că vechii funcţionari potrivnici noilor instituţii erau încă neschimbaţi din posturile lor de conducere din cele mai multe judeţe şi hotăra ca Departamentul din Lăuntru să ordone tuturor administratorilor de judeţe să-i înlocuiască cu oameni pătrunşi de principiile noii „Constituţii”.

De o deosebită vigilenţă pentru aplicarea acestui decret au dat dovadă unii comisari de propagandă. Sesizările lor temeinice adresate ministrului din Lăuntru N. Golescu nu au fost luate în seamă. De aceea, în unele locuri masele n-au mai aşteptat hotărârea organelor centrale, ci au procedat ele la schimbarea slujbaşilor nedoriţi. La adăpostul şi cu complicitatea elementelor reacţionare din aparatul administrativ local, reacţiunea şi-a putut continua uneltirile, atât înăuntru, cât şi în afară. Din cauza acestor uneltiri a fost mult întârziată acţiunea pentru depunerea jurământului pe „Constituţie” în ţară, la oraşe şi îndeosebi la sate. Din aceeaşi cauză au fost încetinite formarea gărzii naţionale, formarea armatei de voluntari şi panduri şi alte iniţiative ale guvernului, legate de reformele enunţate în programul revoluţionar.

Cu toate acestea, guvernul se arăta în general tolerant faţă de reacţiune, chiar după experienţa dramatică acelor două acţiuni contrarevoluţionare de la 19 iunie / l iulie şi 29 iunie / 11 iulie, deşi printr-o proclamaţie către popor adresată la 7/19 iulie se ceruse hotărât să se ia „cele mai aspre măsuri” pentru a se pedepsi, fără excepţie, „orice minciună, orice intrigă, orice încercare ucigătoare de libertăţi”.

De aceea, de pe aceeaşi poziţie revoluţionară ca şi Nicolae Bălcescu, A.G. Golescu (Negru), trimis între timp ca agent al ţării în Occident, critica pe membrii guvernului într-o scrisoare din 9/21 iulie 1848 pentru slabele măsuri pe care le luaseră până atunci împotriva inamicilor, atât dinăuntru, cât şi din afară, şi recomanda o „politică mai energică”. Şi recomandarea sa, ca şi aceea a lui Bălcescu şi ca şi altele pornind din partea unor elemente consecvent revoluţionare de mai mică importanţă, au fost zadarnice. Lipsa de energie a guvernului a continuat sub diferite forme, aşa cum s-a arătat.

Speculând pasivitatea guvernului în general, reacţiunea şi-a continuat uneltirile şi în Capitală. Pe la mijlocul lui august, reacţiunea, ale cărei speranţe în intervenţia armatelor străine pentru a înăbuşi revoluţia crescuseră, şi-a intensificat uneltirile, ceea ce intensifica ura poporului contra ei. Înspăimântaţi, reacţionarii au lansat zvonul că se pregătea asasinarea lor în propriile case. I.C. Brătianu, atunci şef al poliţiei Capitalei, s-a văzut nevoit să adreseze cetăţenilor o proclamaţie de liniştire a „patimilor”, combătând atât temerile boierilor reacţionari, cât şi pe acelea ale poporului.

Check Also

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …

Intensificarea exploatării ţărănimii în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, a doua jumătate a veacului al XVI-lea se …

Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria în timpul lui Mircea cel Bătrân

Pentru a lupta cu succes împotriva primejdiei otomane, Mircea cel Bătrân a căutat să întreţină …