Act veneţian, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Camil Petrescu este un autor analitic atât în roman, cât şi în teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă”.

Piesa Act veneţian a avut, iniţial, un singur act şi acţiunea se petrecea într-un ţinut românesc. Această primă variantă a fost scrisă de Camil Petrescu în numai trei zile, fiind publicată în 1919. Cum însă autorul nu găseşte soluţia unui limbaj sugestiv pentru a ilustra prefacerile lăuntrice ale personajelor în mentalitate românească, alege un ţinut străin şi o epocă a depravării şi reface piesa în formă definitivă, între anii 1945-1946.

Acţiunea acestei ultime variante se petrece în secolul al XVIII-lea, la Veneţia, într-o perioadă când starea armatei şi puterea economică slăbiseră total, republica fiind un loc al plăcerilor, al corupţiei, al comploturilor şi crimelor. Mediul cultural al Veneţiei este propice unui limbaj adecvat, capabil să exprime metamorfozele lăuntrice ale personajelor, care trăiesc într-o societate depravată, decăzută moral, reuşind să creeze o puternică tensiune dramatică şi stări conflictuale intense.

Relatarea subiectului pe acte, tablouri şi scene

Actul I

Acţiunea se petrece la Veneţia, „în ultimii ei ani de republică independentă”. Decorul reprezintă sala cea mare a palatului lui Pietro Gralla, având aspect monumental, cu picturi şi sculpturi „din şcoalele veneţiene”, cu pardoseala din marmură albă, pe care sunt aşezate „vreo 17 corăbii în miniatură, opt albastre, nouă roşii” între două paravane, ce imaginează o strâmtoare prin care” ar trebui să se strecoare respectivele nave. Aplecat asupra lor, Pietro Gralla analizează situaţia, încercând să stabilească o strategie, ajutat de servitorul său devotat, Nicola.

Camil Petrescu

Într-o manieră specifică teatrului lui Camil Petrescu, sunt conturate portretele personajelor din acest act. Pietro Gralla este „un bărbat ca de 40-45 de ani, înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate bărbătească, impulsiv”. El fusese sclav, apoi devenise pirat, din care cauză privirea, lui de oţel şi întreaga expresie paralizează pe adversar. Aparent este foarte calm şi echilibrat, dar se ghiceşte în el o „fierbere interioară fără egal”. Este totdeauna lucid, „până şi în clipele de febră”. Alta, soţia lui Pietro Gralla, este o femeie frumoasă şi mlădioasă, deşi voinică, are ochii mari, melancolici şi foarte expresivi. Nicola este servitorul credincios al lui Pietro Gralla, are o înfăţişare de „uriaş tăcut” şi stă mereu încruntat.

Scena I

Pietro Gralla, fost corsar, ridicat la rangul de proveditor (înalt funcţionar public în vechea republică veneţiană, însărcinat cu guvernarea unei provincii, cu diverse funcţii de control) pregăteşte o strategie navală, ajutat de Nicola, care manevrează vasele miniaturale după indicaţiile stăpânului. Alta, soţia lui Pietro, care asistă la acest joc de strategii navale, vrea să afle dacă în realitate se potrivesc aceste tactici imaginate cu miniaturi. Întrebarea ei, îi dă lui Gralla prilejul să-şi amintească izbânzile repurtate în diverse bătălii şi medaliile primite drept răsplată de la papă şi de la conducători de state. Acum Gralla se pregătea să dea prima lui bătăile pentru Veneţia, fiind chemat special „la comanda flotei”.

Devenirea lui Pietro Gralla fusese aventuroasă şi legată de doi oameni diferiţi care însă aveau acelaşi nume: Keir-Bey, Primul fusese un arab din Damasc, de neam foarte mare şi cărturar, de la care Pietro deprinsese algebra, învăţase poemele lui Zohair şi-l ajutase la „cazanele şi oalele lui de alchimist”. Acest Keir luase din greşeala otravă în loc de medicament şi atunci, urmaşul lui îi vânduse pe Gralla şi pe Nicola lui Keir de la Alger, un şef de piraţi, care îi silise să dea la galere, îi biciuiesc, dar reuşiseră să evadeze, după care se stabiliseră la Malta.

În toţi cei 14 ani cât stătuseră aici, Gralla fusese comandant, cu două excepţii, deoarece era „prea aspru cu echipajul” şi nu admitea sub nici o formă „neascultarea”, Pietro este convins că ostaşii indisciplinaţi cauzează totdeauna „mari pierderi de vieţi omeneşti” şi pun în primejdie echipajul şi corăbiile, de aceea este îngrijorat pentru bătălia de la Veneţia, deoarece gondolierii nu sunt marinari şi nu sunt obişnuiţi cu disciplina. În cei trei ani de căsătorie, Alta nu-l văzuse niciodată atât de preocupat, nu numai ziua, ci şi noaptea, pe care şi-o petrece „stând gânditor în jilţ”. Înainte de bătălie este totdeauna agitat, dar când începe lupta, Gralla „e hotărât ca moartea însăşi...”. Totuşi, tergiversările, amânările, imposibilitatea de a vedea cu ochii lui navele aflate în revizie ti dau lui Gralla un sentiment de nesiguranţă, de neseriozitate a militarilor veneţieni.

Alta este foarte îngrijorată şi se teme pentru viaţa soţului ei, atunci când află că el urmează să plece la luptă în ziua următoare, amintindu-şi cum îl cunoscuse. Ea era „o actriţă frivolă, zăpăcită de glorie”, care credea că „la 25 de ani ştii toate şi poţi să ai păreri despre toate”. Alta află cu surprindere că Nicola fusese căsătorit pe când avea 20 de ani, cu o fată din satul lui, pe care o ucisese sălbatic - „de 17 ori am înfipt cuţitul în ea” - deoarece o prinsese cu iubitul ei. Judecătorii îl achitaseră, dar el nu se iertase niciodată şi trecuseră de atunci „18 ani, 7 luni şi 23 de zile”.

Alta îi relatează lui Pietro că în seara aceea va veni la ei Spallazini, „cel mai mare naturalist al lumii”, care va aduce o „buruiană” cu „un fel de fruct în pământ”, numit cartof, pe care-l luase din America. Acest cartof trebuie gătit după o anumită reţetă, dar unii susţineau ci este otrăvitor, pentru că nu se mănâncă nicăieri în Europa. Alta îi făgăduise lui Spallazini că, dacă va aduce cartofii, chiar dacă ceilalţi musafiri vor refuza, ea va mânca împreună cu el acest fruct ciudat, care creşte în pământ.

Scena II

Intră cavalerul Marcello Mariani, spunând că fusese chemat de Pietro Gralla. Întrebat cine este, cavalerul răspunde infatuat că este descendent din familia Mariani, „înscrisă în Cartea de aur de la 1214, iar de la 1534, baroni ai Sfântului Imperiu...”. Enervat de această atitudine, Gralla îi spune că îi pare „prost ca un păun” şi că nu-l interesează că este „rămăşiţa unui neam ilustru”, ci important este faptul că venise aici în calitate de comandant al fregatei Vellocitta. Buimăcit de primirea jignitoare, Cellino devine cu totul penibil, întrucât nu ştie nimic despre echipajul său, nici măcar nu văzuse vreodată fregata în cei şase ani de când era comandant şi nu-şi aminteşte nici măcar numele secundului care se ocupase de corabie în tot acest timp.

Cellino fusese plecat trei ani la ambasada veneţiană din Franţa, iar de doi ani era ataşatul Dogelui şi nici nu se gândea să comande nava în apropiatul război. Gralla îi dă exemplu pe Gregoriu Mariani, un străbunic de-al lui, care adusese glorie Veneţiei, dar Cellino spune că el îndeplineşte rolul de comandant numai pentru că face parte din această celebră familie, funcţia lui având „un caracter reprezentativ”, iar secundul lui este fericit că se află sub comanda „unui nobil din apropierea Dogelui...”.

Ferm şi intransigent, Gralla îi cere să-şi dea demisia de la comanda fregatei „Velocitta”, dar Cellino refuză indignat, considerând că i se cuvine acest grad deoarece familia lui avea merite deosebite în istoria Veneţiei. Furios la culme, Gralla îl jigneşte spunându-i „cap de berbec frezat”, îi dă peruca jos cu bastonul, apoi îl şterge de pudră şi îl freacă pe obraz ca să-i îndepărteze aluniţele desenate: „Eşti pudrat ca o paiaţă”. Dispreţuindu-l pentru laşitate, Pietro îl ameninţă că dacă a doua zi nu va veni să-şi ia funcţia în primire, îl va aduce în lanţuri, de oriunde s-ar afla, apoi îl provoacă la duel. Cellino este îngrozit, refuză să se bată cu Pietro, apoi, ameninţat că îi vor fi tăiate urechile şi nasul, îşi scrie demisia.

Pietro continuă să-l dispreţuiască, arătându-i că singurele lui merite sunt cele câştigate de familia lui, acuzându-l că este necinstit şi superficial, că un tânăr ar trebui să fie puternic şi să nu accepte compromisuri, să fie preocupat de valorile esenţiale ale vieţii: „A fi tânăr înseamnă a fi de oţel... A privi totul în faţă. A nu putea minţi niciodată... A nu putea îndura să fii minţit de alţii... A nu putea îngădui minciuna oriunde ai întâlni-o. A urî nedreptatea.,.”. Scuza lui Cellino, aceea că trăieşte şi el asemenea tinerilor patricieni din Veneţia, îl uluieşte pe Pietro Gralla, care consideră că ei s-au născut bătrâni, că mintea lor este anemiată şi funcţionează numai la suprafaţă, fără capacitatea de a pătrunde în esenţa lucrurilor şi că din cauza acestor patricieni tineretul veneţian adevărat piere neştiut şi necunoscut de nimeni.

Scena III

Nicola aduce o colivie, în care se află închis un porumbei, fapt ce îl enervează peste măsură pe Pietro. Cellino consideră că în Veneţia domneşte numai „teroarea inchizitorilor şi legea plăcerii” şi că fiecare este doritor să guste din toate plăcerile vieţii, prilej pentru Pietro să expună, cu ajutorul lui Nicola care sunt bucuriile adevărate ale vieţii, vorbindu-i despre toate satisfacţiile pe care le oferă situaţiile limită, înfruntarea cu pericolul, izbânzile pentru care ai luptat ca toată energia şi cărora ţi-ai închinat întreaga viaţă, considerând că tinerii patricieni nu au plăceri, ci numai pofte.

Scena IV

Marchiza Caratesta, cumnata Dogelui, venise să-l ia pe Cellino, pentru că trebuia să meargă împreună la operă. Indignat la culme de neruşinarea femeii, care voia să se afle că Cellino este „sigisbeul” (curtezan al unei doamne, cavaler care servea o doamnă) ei, Pietro află că şi marchizul Caratesta este, la rândul lui sigisbeul contesei Cariguani şi atunci „înţelege bine îndatoririle acestei gingaşe funcţiuni...”. Spre stupoarea lui Gralla, Cellino îi explică în continuare faptul că acestea sunt regulile iubirii şi ale bunelor maniere la Veneţia, cărora trebuie să li se supună cu toţii, accentuând că datoria unui „sigisbeu este să se arate un adorator delicat şi stăruitor...”.

Gralla dispreţuieşte ideea că femeia este considerată un fel de trofeu pentru bărbaţi, care urmăresc o performanţă a numărului de femei cucerite şi în nici un caz nu au sentimente de dragoste adevărată. El îi relatează apoi lui Cellino că porumbelul din colivie poartă un bilet de dragoste trimis de o femeie care spune că-l iubeşte şi-i trimite mereu răvaşe amoroase, ajungând chiar ca soţiei lui să i se facă milă de această necunoscută ce pare atât de nefericită Că Gralla nu răspunde sentimentelor ei.

Scena V

Intră Alta şi când îl vede pe Cellino, reacţia ei este de uimire şi nu-şi poate lua ochii de la el. Soţul ei îl prezintă pe „acest răţoi gătit” ca pe un cuceritor celebru, despre care el nu crede că ar putea iubi vreodată cu adevărat, că nu este „în stare să iubească”. Cellino, încurcat şi parcă mai umilit decât până acum, ar vrea să plece, spunând că ei doi nu trăiesc „în aceeaşi lume”, aşa că Pietro nu are cum să-l înţeleagă.

Scena VI

Rămaşi singuri, Pietro îi reaminteşte soţiei sale despre discuţia pe care o avuseseră la Padova în casa profesorului Delatti, care le vorbise despre teoria Iul Leibnitz privind monada, în care se reflecta tot universul. Monada este ideea gânditorului Leibnitz (1646-1716), şi defineşte unităţile indivizibile din care ar fi compusă lumea; monadele sunt entităţi spirituale indivizibile, active, care oglindesc în sine întregul univers. Într-o ierarhie a monadelor, monada supremă ar fi, conform aceste teorii Dumnezeu, iar imediat sub El exista o altă monada, „care este femeia”. Pietro consideră că „deasupra tuturor celorlalte femei” se afla Alta, soţia lui, care are meritul că reuşise să-i descopere iubirea.

Scena VII

Rămasă singură, Alta are o privire halucinată, este foarte agitată şi tulburată. Cheamă servitoarea, pe care o întreabă dacă îl văzuse pe tânărul cavaler. Servitoarea îi destăinuie că-l cunoaşte pe Cellino, deoarece în urmă cu vreo şase ani slujise la baroana Gettinger şi el venea adesea pe la ea. Alta o trimite să-l caute pe Cellino şi să-i spună că a doua zi dimineaţa să vină într-un anume loc, unde „o masca în galben îl va pune mâna pe umăr” şi el s-o urmărească fără să spună nimic.

Actul II

Acţiunea se desfăşoară în chioşcul izolat, aflat pe mare, al lui Pietro Gralla, în care se află un divan larg şi cărţi într-o bibliotecă, altele deschise pe scaunele mici.

Scena I

Alta urcă scările trăgându-l de mână pe Cellino, care este neplăcut impresionat de pustietatea acestui loc, dar femeia este emoţionată, îşi scoate inelul şi-l aruncă în mare, spunând că „s-a împlinit sorocul”. Cellino îşi aminteşte de Alta pe când era tânără, dar acum îl părea mult mai frumoasă şi atrăgătoare. Totuşi se teme de soţul ei, „proveditorul general al flotei, Contele Pietro Gralla”, despre care ştia că în urmă cu doi ani îl ucisese pe Galambero numai pentru că nu-l făcuse loc pe stradă.

Cellino observă cu mirare cărţile şi este uimit că, în timp ce „toată Veneţia petrece”, ea şi cu bărbatul ei citesc. Mai mult decât atât, el remarcase că la spectacolul de teatru numai ei doi erau atenţi la ceea ce se întâmpla pe scenă, ceilalţi spectatori vorbeau, îşi făceau vizite reciproce în loji şi produceau o gălăgie „ca în port”. Alta îşi aminteşte de dragostea lor care se consumase cu ani în urma la Zara, iar Cellino este nedumerit cum de o actriţă atât de talentată ca ea părăsise scena, mai ales că era admirată de toţi bărbaţii din Veneţia şi că se închisese în casă „cu un om ca Gralla”, devenind şi ea o filozoafă.

Alta îşi aminteşte „cu o bucurie dureroasă” iubirea lor trecută, de la care se scurseseră zece ani, dar Cellino consideră pierdere de vreme să depene amintiri şi nu parcursese cinci mile pe canaluri numai ca să stea de vorbă. El vrea să o îmbrăţişeze, să o mângâie, mai ales că se grăbeşte ca să participe la un bal, la care venea toată lumea bună din Veneţia. Alta îl respinge cu dispreţ - „m-ai murdări din nou...” - spre dezamăgirea lui, care avusese „o presimţire că viu degeaba...”.

Cellino este speriat şi pentru că l-ar putea găsi acolo contele Pietro Gralla, dar Alta tocmai acest lucru urmăreşte şi de aceea încuiase uşa şi nu-l lasă să plece. Ea îl transformase pe Cellino, în toţi aceşti ani, într-un ideal bărbătesc, îl considerase „cel mai inteligent, cel mai nobil, cel mai bun, cel mai brav, unicul din câţi i-am privit”, iar acum constată, dezgustată; că este laş şi nemernic, fiind înnebunit de frica lui Pietro.

Ea auzise că parvenise în postul de ofiţer pe lângă preşedintele senatului pentru că întreţinea relaţii amoroase cu nevasta acestuia, „butoiul acela de grăsime”, că femeile bătrâne şi vicioase îl puteau avea „pentru un pumn de aur”, că era un împătimit al jocurilor de cărţi, că fusese amantul bătrânei Ariada, nevasta blănarului, recunoscută pentru „negii ei de pe nas”, că sedusese tinere nobile şi le distrusese din punct de vedere moral şi social.

Alta îşi aminteşte că aceeaşi soartă avusese şi ea, care era fiica lui Centa, primul magistrat al Zarei şi o fată neştiutoare, pe care el o ameţise cu vorbe dulci, făgăduieli ispititoare şi jurăminte până când îi cedase. Apoi, el o abandonase într-un han la Triest, unde ea îl aşteptase în zadar o lună, mâncând „măsline putrede şi pâine goală” şi unde ajunsese de râsul lumii, devenind prostituată: „orice trecător pentru un ban de argint putea să aibă pe fata primului magistrat din Zara”.

Cu toate acestea ea îl iubise în continuare, cu patimă, îl pândea nopţile stând „în frig şi ploaie” numai ca să-i zărească chipul. Acum îl privea cum scheuna „ca un câine prins” şi voia să se vindece definitiv de iubirea pe care o avusese pentru el în toţi aceşti ani, voia să răzbune tot chinul pe care-l îndurase. În acelaşi timp, ea recunoaşte că dragostea ei este ca un blestem, întocmai cum în legendă eroul fusese blestemat să se îndrăgostească de primul chip ce-i va ieşi în cale şi acesta fusese un măgar.

Cellino intenţionează să iasă pe geam şi să înoate până la Arsenal, dar Alta este cuprinsă de groază la gândul că el ar putea să moară - „ce mi-ar fi viaţa fără tine?” - şi-i mărturiseşte că ar înnebuni dacă lui i s-ar întâmpla ceva. Îi spune, apoi, că soţul ei plecase cu flota la luptă şi că nu avea cum să se întoarcă în seara aceea şi-i declară că-l iubeşte la fel de mult: „eşti tot ce am purtat vreodată în suflet...”. Cu o patimă nemărginită, „sunt sclava ta pe veci”.

Alta îi cade în genunchi, regretând că-l chinuise minţindu-l că îl ţinea acolo ca să-l găsească Gralla şi să-l omoare. Cellino nu mai înţelege nimic din comportarea ei, fiind încă o dată convins că nici un bărbat nu poate „pricepe sufletul femeilor”. El o întreabă ironic dacă îi dă voie să o sărute, dar ea sare bucuroasă să-l îmbrăţişeze, „dragule, sunt a ta.... a ta întreagă, oricând, toată”, apoi îi propune să toasteze pentru „dragostea noastră, pentru bucuria nouă”, pentru fericirea lor.

Cellino consideră că el nu are nici o vină pentru faptul că se plictiseşte repede de femeia pe care, la începutul relaţiei, este convins că o va iubi toată viaţa: Uneori, el le destăinuia copilelor care-l divinizau, că este un nemernic, le povestea toate ticăloşiile pe care le săvârşise, cât era de mincinos, dar nici una nu-l credea, dimpotrivă, îl iubeau mai şi mai mult, erau şi mai înnebunite după el. Alta vrea să afle dacă în tot acest timp se gândise vreodată la ea şi Cellino îi mărturiseşte că top’ bărbaţii din Veneţia o admirau şi el ar fi dorit s-o strângă în braţe, mai ales că era râvnită de toţi cei care o vedeau. Amândoi se dezlănţuie într-un joc al iubirii pătimaşe, ea îl sărută cu disperare, şoptindu-i cuvinte drăgăstoase: „Dar cu cât căutam să fug de tine, cu atât simţeam mai mult că numai pe tine te iubesc”.

Scena II

Servitoarea îşi strigă alarmată stăpâna, anunţând-o că vine Pietro Gralla. Cellino este mânios şi o acuză că-l atrăsese în capcană, că jucase teatru cu neruşinare, fiind în acelaşi timp paralizat de groază. Alta îl sfătuieşte să iasă pe fereastră şi să stea pe brâul de zid aflat în exteriorul chioşcului şi să nu se uite în jos ca să nu cadă în mare. Cellino iese la timp, deoarece imediat intră agitat Pietro Gralla.

Scena III

Alta este nedumerită pentru faptul că el nu plecase cu flota la luptă împotriva piraţilor, aşa cum plănuise. Pietro îi relatează cum, la şedinţa Consiliului, el nu se mai putuse stăpâni şi-l acuzase pe proveditorul general al Arsenalului, Danielo, că risipise 24 de milioane de ţechine destinaţi refacerii flotei, apoi îl pălmuise. Ca urmare, Pietro Gralla fusese destituit şi înlocuit la comandă cu prietenul său, Elmo.

Dezamăgit de trădarea lui Elmo, care-i fusese ca un frate, lui Pietro îi rămăsese numai Alta, „singurul lucru pe care îl mai am pe lume”. Alta este agitată şi-i propune să se plimbe împreună cu gondola pe canal toată noaptea, ca să uite dezamăgirile. Pietro este impresionat de grija ei, însă refuză să plece, deoarece are nevoie de reculegere şi nicăieri nu se simte mai bine decât în chioşcul lor ascuns, ferit de agitaţia Veneţiei. De altfel, Nicola plecase cu gondola, rămăsese numai Fania, servitoarea, care urma să doarmă în vestibul. Alta îşi pierde cu totul cumpătul, devine suspect de neliniştită, ceea ce stârneşte bănuielile lui Pietro, care o întreabă dacă fusese cineva acolo.

Alta neagă înfricoşată şi insistă să iasă la plimbare, însă Pietro bănuieşte că îl minte şi îi mărturiseşte că o iubeşte atât de mult, cum nimeni nu iubise vreodată în Veneţia. Ea încearcă să-l amăgească, să-l atragă spre ea pentru a-i înfige pumnalul în spate, însă el întoarce tocmai atunci capul şi vede mâna ei ridicată, gata să lovească. Privind-o dispreţuitor, Pietro se întoarce cu faţa către ea, îşi dezveleşte pieptul şi-i arată locul în care să-l străpungă, „Nu aşa. În inimă...”. Alta înfige pumnalul, apoi îl priveşte pe Cellino, care, după ce a sărit în cameră, iese repede, fericit că a scăpat. Alta rămâne cu faţa descompusă şi cu mantia lui Cellino pe braţe.

Actul III

Acţiunea acestui act se petrece la douăzeci de zile de la întâmplările precedente, în palatul lui Gralla, decorul fiind acelaşi ca în actul I. Pietro, cu pieptul bandajat, stă într-un jilţ mare şi joacă şah cu Alta, mutând piesele cu mâna stângă.

Scena I

Pietro este palid, foarte obosit şi concentrat la joc, iar Alta, chinuită de remuşcări, îi potriveşte pernele, apoi îi spune că doreşte ca el să se facă bine ca s-o omoare cu mâna lui. El este dispreţuitor şi tăios, considerând că nu este de vină decât firea ei de vierme şi-i interzice să-i mai pronunţe numele. În cele trei zile cât fusese între viaţă şi moarte, Pietro fusese înnebunit de speranţa că totul fusese numai un vis, fiind recunoscător că febra şi slăbiciunea trupului îi salvase mintea, deoarece altfel s-ar fi prăbuşit, şi-ar fi pierdut minţile. Alta insistă să o ucidă, însă Pietro ripostează cu răceală în glas, spunându-i că dacă este vorba de femeia care i-a fost nevastă, aceea „e moartă demult”. E mai moartă decât dacă nu s-ar fi născut vreodată...”.

Scena II

Nicola îi raportează lui Pietro faptul că Marcello Mariani nu este de găsit nicăieri, deşi l-a căutat la toate reşedinţele care aparţin familiei şi nimeni nu ştie unde a plecat. Alta vrea să afle pentru ce îl caută soţul ei pe Cellino, dar acesta îi răspunde cu severitate că ea are calitatea de infirmieră şi nu o priveşte ce intenţii are el.

Scena III

Nicola anunţă că venise inchizitorul de stat împreună cu un medic, deoarece Consiliul de zece hotărâse efectuarea unei anchete asupra împrejurărilor în care s-a întâmplat nenorocirea din pavilion. Pietro refuză categoric să-i primească şi atunci aceştia îi trimit un bilet, prin care îi solicită o declaraţie asupra împrejurărilor în care s-a produs rănirea. Gralla scrie că încercase să se sinucidă, fiind dezamăgit din cauza destituirii de la comanda flotei. Trebuind să scrie şi ea o declaraţie, Alta mărturiseşte că încercase să-şi ucidă „în mod laş soţul, înfigându-i pumnalul în inimă”, cerând să fie judecată şi pedepsită în conformitate cu legea.

Pietro rupe hârtia şi îi dictează el ceea ce trebuie să declare, prin care susţine varianta lui de sinucidere. El îi explică faptul că nu atât din orgoliul bărbatului înşelat a silit-o să semneze p declaraţie mincinoasă, ci mai ales pentru că el se putuse înşela atât de mult şi crezuse în ea cu toată fiinţa: „Am crezut în tine... Nu m-ai înşelat, ci m-am înşelat... şi asta rupe totul în mine azi... [...] Pricepe, dacă totul se prăbuşeşte în mine azi, nu e pentru că am fost minţit sau înşelat cum spuneai tu... ci fiindcă m-am înşelat... m-am înşelat singur, înţelegi?”.

Pietro Gralla se simte învins pentru că este nevoit, pentru prima oară în viaţă, să recurgă la minciună, „să mă refugiez într-o situaţie falsă…”, fapt ce îl face să se simtă umilit „de parcă s-ar târî lipitori pe mine”. El conştientizează, zguduit de durere, că este un om slab, deşi toată viaţa crezuse că este un altfel de om, puternic şi intransigent, iar acum constată că este la fel de laş ca cei pe care-i dispreţuia până nu demult. Dar ceea ce îl frământă cel mai mult şi-l chinuie peste măsură pe Pietro este adevărul, dorinţa lui de a afla motivul real pentru care Alta îl preferase pe acel tânăr şi o roagă cu înfrigurare să-i explice sincer simţămintele ei.

Femeia nu ştie ce să spună şi Pietro încearcă s-o ajute ca să se lămurească. El presupune mai întâi că poate nu-i plăcea din punct de vedere fizic, „e în mine ceva respingător, de care eu nu-mi mai pot da seama?” şi o roagă să-i spună adevărul oricât de dureros ar fi acesta. Poate că diferenţa de 15 ani care este între ei face din el „un om sfârşit pentru dragoste” şi el se comportase în tot timpul căsniciei lor ca „un caraghios fudul”. Dacă acesta ar fi motivul adevărat, atunci el ar trebui să-şi analizeze comportamentul, pentru că ar însemna că şi în alte situaţii se poartă „ridicol şi nătâng”. Alta respinge cu fermitate ambele lui presupuneri, spre amărăciunea lui Pietro, deoarece dacă şi-ar fi descoperit un neajuns fie fizic, fie ca bărbat, ar fi renunţat pentru totdeauna la dragoste, „dar restul fiinţei mele ar rămâne în picioare... aş fi în ceea ce sunt, mântuit”.

Scena IV

Nicola intră cu o colivie, desface biletul de la piciorul porumbelului şi-l dă stăpânului. Acesta îl citeşte şi constată că femeia respectivă ştie în amănunt tot ceea ce se întâmplă în casa lor.

Scena V

Alta este chinuită privindu-şi soţul suferind atât de mult, „mistuit de veninul gândurilor”. Pietro îi mărturiseşte că în el s-a creat un gol imens şi că „ar trebui să mă pot reda pe mine mie însumi, dar nu mă mai pot regăsi”. Alta consideră că dragostea este „un joc stupid, murdar şi măsluit”. Pietro este chinuit de mustrări de conştiinţă, întrebându-se cum putuse să se înşele atât de grav asupra femeii pe care o iubise cu toată fiinţa lui, fără rezerve. O considerase „o fiinţă întreagă, o monadă [...] esenţa femeii însăşi”. De aceea, acum trebuie să-şi asume toate consecinţele acestei greşeli de neiertat de a face din ea un ideal de iubire absolută.

Pietro conştientizează faptul că fusese atât de orgolios, încât confundase valoarea adevărată cu falsul, „nasturele de sticlă cu diamantul” şi se întreabă cu amărăciune cum putuse să vadă în ea o femeie inteligentă, unică. Deşi se considera un bun cunoscător al psihologiei umane, el se înşelase total asupra ei, crezând că descoperise „floarea omeniei într-o asasină”. Dintr-un orgoliu nemăsurat, fusese convins că este capabil de a alege răul de bine, că poate discerne ceea ce e frumos şi loial cu adevărat de ceea ce este prefăcătorie şi minciună. Totdeauna considerase că iubirea adevărată este produsul minţii, iubirea trebuie să fie raţională, să se bazeze pe argumente solide, de aceea este atât de deprimat: „Falimentul iubirii, dacă iubire a fost, este şi falimentul minţii. [...] Mintea trebuie să ne dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevărate ale dragostei sunt bucurii ale minţii”.

Ea era vinovată pentru că îl iubise pe „acel berbec împodobit”, fiindcă îl admira mânată de dorinţe, dar el nu-şi putea ierta niciodată faptul că preţuise o astfel de femeie. Orice om poate alege în dragoste, iar faptul că el îi declarase iubirea abia după un an de prietenie, timp în care analizase meticulos comportamentul ei, dar acum constată că „a chibzuit prost, că am şovăit zadarnic, că am fost un nătâng fără pereche”. Furios şi întărâtat Pietro respinge faptul că fusese atât de năuc încât să vadă într-o femeie de rând „o făptură unică prin strălucirea şi frumuseţea mintii ei”. Şi-ar fi dorit o iubire ideală, dar „vanitatea prostească” îl dusese spre o amăgire cumplită, îl redusese la statutul unui om oarecare, în aliniase în rând cu toţi încornoraţii.

Scena VI

Nicola are o expresie uluită, de parcă ar fi văzut o arătare şi-l anunţă pe Gralla că Cellino venise singur şi dorea să fie primit, accentuând că nu vrea „să o întâlnească niciodată pe Signora”, însă Alta nu vrea să iasă.

Scena VII

Cellino este îmbrăcat sobru, într-o mantie neagră, fără perucă, având o expresie răvăşită, mai ales când dă cu privirea de Alta. El a venit la Pietro Gralla ca să suporte consecinţele faptelor săvârşite, considerându-se vinovat de cele întâmplate, dar nu vrea ca Seniora să asiste la discuţia lor. Alta refuză să părăsească încăperea şi Pietro îl sfătuieşte s-o considere absentă, deoarece ea nu e „decât un cadavru”. El îi mărturiseşte lui Cellino că-l dispreţuieşte profund pentru stilul lui de viaţă, dar nu-l consideră vinovat pentru să se lăsase sedus de nevasta lui.

Cellino nu ştia că-l căutase şi venise din proprie iniţiativă. După ce timp de trei zile stătuse în preajma palatului ca să afle veşti despre starea lui Pietro, Cellino plecase la Chioggia, unde avea o fermă moştenită de la mama lui, cu scopul de a relua antrenamentele, deoarece intenţiona să-i ceară satisfacţie pentru jignirile pe care i le adusese la întâlnirea precedentă. Pietro consideră că el are dreptul să obţină satisfacţie pentru a-şi salva onoarea, oferindu-se să lupte, cu mâna stângă.

Cellino consideră că o luptă cu Pietro este în defavoarea lui, propunând să se dueleze cu Nicola, ceea ce ar fi „o mare cinste, dacă veţi consimţi”, apoi va mai lupta şi cu alţi adversari hotărâţi tot de conte, „până voi împlini şase întâlniri cu spada”. Abia atunci va socoti că umilinţa lui va fi fost ştearsă. Pietro îl previne că Nicola „este într-adevăr un mare meşter al spadei, mai bun decât oricare altul care ar putea fi întâlnit în Veneţia”, aşa că lupta lui Cellino cu alţi adversari ar deveni inutilă, pentru că acesta îl va ucide de la prima confruntare, mai ales că îl ura peste măsură. Cu toate acestea, cavalerul doreşte să se lupte cu Nicola, pentru că în cele trei săptămâni care trecuseră învăţase cel mai important lucru pentru un om întreg: „Că această viaţă nu merită să fie trăită cu orice preţ”.

Pietro Gralla îl cheamă pe Nicola şi acesta este de acord să se dueleze cu Cellino chiar acolo, în sala mare a palatului, sub directa supraveghere a contelui. Cei doi încrucişează spadele şi când Cellino este uşor rănit, Gralla opreşte lupta şi Nicola îi bandajează braţul. În tot acest timp, Alta asistase împietrită la luptă, având o privire absentă, neputându-se citi nimic pe faţa ei. Cellino îi destăinuie lui Gralla admiraţia şi respectul pe care le are pentru el, sentimente de care îşi dăduse seama cu uimire abia după ce îl lăsase Cu pumnalul înfipt în inimă şi aceste gânduri îl făcuseră să se schimbe total, „m-a făcut să mă nasc din nou”. Tânărul îşi exprimă dorinţa să trăiască în preajma contelui Gralla, „pentru că dumneata viaţa e frumoasă şi demnă de trăit. Numai lângă un asemenea om viaţa merită să fie trăită”.

Alta plânge în tăcere, iar Pietro este surprins de declaraţia lui Cellino, care vine tocmai acum, când el se simte „ca un vas gol”, rămânând numai „umbra unui om pe care-l credeam că există”. Cu toate acestea, Cellino insistă să fie primit ca „un tânăr şi ascultător învăţăcel”, angajându-se să-i fie credincios şi punându-i viaţa la picioare, să dispună de ea cum va dori. Tânărul ceruse înapoi comanda fregatei „Vellocitta” şi participase la o bătălie cu piraţii. Se simţise ruşinat de incompetenţa flotei veneţiene, pe când dacă la comanda flotei ar fi fost contele. Cellino are pentru prima oară satisfacţia de a fi putut descoperi un om atât de deosebit: „Numai simplul fapt că se poate descoperi că există oameni ca d-ta pe lume şi sporeşte puterile, limpezeşte gândurile...”.

Pietro respinge aceste aprecieri spunându-i că se înşeală, că toate izbânzile lui de până acum fuseseră doar din întâmplare, deoarece acum este convins că nu poate cunoaşte oamenii şi adevărata lor valoare. Viaţa demonstrase că Cellino era mult mai priceput decât el, care-i dăduse lecţii despre femei şi despre iubire, când ar fi trebuit ca Cellino să-l înveţe „meandrele caracterului femeiesc”. Motivul pentru care-l căutase pe cavaler fusese tocmai de a-i cere iertare pentru infatuarea cu care îl tratase, simţindu-se acum caraghios şi penibil: „Încă o dată îţi cer iertare, şi de câte ori îmi voi aminti de acea întâmplare nefericită, de acea lecţie ridicolă care-mi strâmbă gura de cocleală, am să-ţi cer iertare. Pentru asta te căutam”. Pietro se dispreţuieşte, se consideră „un marinar prost şi nespus de încrezut, o brută [...] naiv şi îngâmfat”. De aceea, îl roagă să fie maestrul său şi să-l înveţe, „cum se cunosc femeile...”.

Cellino nu crede că femeile sunt complicate, numai că nu trebuie să li se dea prea multă importanţă şi să nu fie luate în serios. Ele sunt incapabile să iubească, suferă numai când sunt părăsite: „O femeie cu care rămâi mai mult decât trebuie, te dispreţuieşte, căutând neapărat pe un altul capabil s-o părăsească...”. Ele caută totdeauna un tip inferior lor, căruia să-i poarte de grijă şi pentru care să se sacrifice: „Trebuie să joci comedia acestei inferiorităţi şi pe urmă să le părăseşti fără milă”. Ca un bărbat să poată gusta cu adevărat frumuseţea femeii, trebuie neapărat s-o facă să sufere. Pietro Gralla regretă că nu-l întâlnise mai demult pe tânărul cuceritor, deoarece ar fi fost astfel scutit de atâta suferinţă, şi ridicol, deşi poate că nu l-ar fi ascultat din cauza îngâmfării care-l domina. Cu simpatia pe care O acorda genialului Pietro Gralla, Cellino îl consolează spunându-i că umblase prea mult pe mare şi nu avusese prilejul să cunoască femeile, de aceea prima pe care a întâlnit-o i s-a părut că este femeia ideală.

De altfel, Cellino căuta şi el femeia perfectă, numai că era conştient că ea nu se află „într-o singură fiinţă, ci e risipită în toate femeile”. El se străduise să ia „de la sute şi din sute de femei” câte ceva, important fiind faptul de a rămâne lucid, să nu admiri la ea decât ceea ce are frumos şi să nu te amăgeşti: „Dacă-ţi place numai glezna unei femei, să nu te consideri obligat să-i adori şi vocea şi inteligenţa”. Femeile trebuie să ocupe un loc minor în viaţa unui bărbat, astfel încât acesta să se simtă mereu liber pentru a putea face lucruri importante cu adevărat. Alta, care tăcuse până acum şi primise fiecare gând al lor ca pe o palmă sau ca „un lat de sabie peste obraji”, mărturiseşte că greşise îngrozitor, dar numai din iubire şi din dorinţa de a aduce bucurii.

Rămaşi singuri, Cellino îi dezvăluie lui Pietro Gralla faptul că poporul este profund nemulţumit de înfrângerea flotei în lupta de lângă Corfu şi-l roagă să „preia comanda revoltei populare şi să răstoarne „această aristocraţie putreda”. Gralla refuză, deoarece se simte „ca un animal cu şira spinării sfărâmată” şi recunoaşte că are numai o singură dorinţă, aceea de a i se pierde urma, „să nu îmi mai ştie nimeni de nume”. El se hotărâse să plece definitiv din Veneţia, îl reţinuse numai nevoia de a-şi cere iertare „pentru cât am fost de ridicol”. Nicola îşi anunţă stăpânul că totul este pregătit pentru plecare şi este chemată Alta. Cellino îl roagă să-i permită să meargă cu el, să-i fie „tovarăş în luptele viitoare”.

Gralla îl refuză, motivând că vrea să rămână o vreme singur, ca să încerce să se restabilească şi să se regăsească, după care îi va da de veste şi îl va chema la el. Rămânând singur cu Alta, îi spune că va continua să fie soţia lui, deoarece „în faţa lui Dumnezeu căsătoria noastră nu se poate desface” şi că poate lua din palat tot ceea ce va voi atunci când se va hotărî să plece. Alta înţelege că totul este pierdut pentru ea, se frânge de durere şi-l întreabă dacă nu-i pare rău că o socotea moartă, dacă nu regretă „măcar ceea ce ar fi putut să fie?”.

Răspunsul lui Pietro este ferm, el nu se poate amăgi cu năluci, nu poate visa fiind treaz, dorindu-şi să moară în luptă. Nu-şi poate ierta faptul că se înşelase atât de cumplit în privinţa ei, pe care ar fi vrut-o fără slăbiciuni, dar el o confundase cu femeia vieţii lui, aşa cum un trecător „ia pe altul drept o cunoştinţă mai veche a sa”. Nicola anunţă că totul este pregătit de plecare şi-i pune stăpânului său pelerina de călătorie pe umeri, care pleacă fără să se uite înapoi. Alta, privindu-l plecând, se prăbuşeşte moale pe podeaua de marmoră.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …