Simbolism

Curent literar şi artistic constituit în Franţa către sfârşitul secolului al XIX-lea, ulterior extins în întreaga Europă, simbolismului i-a fost dat numele în 1886 de Jean Moreas. Mişcarea se manifesta însă de aproape două decenii, ca reacţie la parnasianism, naturalism, la scientismul filosofiei pozitiviste. Anticipat de romantismul târziu (Friedrich Novalis, Ludwig Tieck, E.A. Poe, Gerard de Nerval) şi de poezia lui Charles Baudelaire, simbolismul exprimă starea de spirit a unei generaţii dezamăgite de orientarea unei culturi şi de rânduielile unei societăţi care, prin fetişizarea bunurilor materiale şi instituţionalizarea gândirii dominate de principii utilitariste, marginalizau valorile spiritului.

Tinerii poeţi, promovaţi de numeroasele cenacluri pariziene şi de cele peste o sută de mici reviste efemere, opun poeticii parnasiene, al cărei principiu era eternizarea priveliştilor lumii date, o poetică a visului, a misterului, a năzuinţei spre „altceva”, spre „dincolo” (au-dela), spre imaterialitate şi inefabil sau care comunica sentimentul urâtului, al spleenului şi nevrozei provocate de climatul în care trăiau. Deosebită, prin materialul de inspiraţie şi prin modul sufletesc, de literatura consacrată, noua poezie o sfida şi în ordine formală, permiţându-şi derogări de la canoane socotite intangibile, mergând, prin unii dintre cei care o cultivau, până la întrebuinţarea versului liber.

Pentru aceste motive, mişcarea inovatoare a simbolismului s-a văzut stigmatizată ca „decadentă” de susţinătorii vechii poetici. Una din cele câteva grupări secesioniste a adoptat această „insultă”, potrivit spusei lui Paul Verlaine, ca „strigăt de luptă” şi, cu el în frunte, a întemeiat, în 1886, revista „Le Decadent”. Altă „şcoală”, formată în acelaşi an, înjurai lui Stephane Mallarme, şi-a însuşit apelativul propus de Jean Moreas, editând periodicul „Le Symboliste”. De aici, dubla denumire, mult timp, a curentului: simbolist şi decadent.

Până după al doilea război mondial au apărut sinteze franceze de istorie literară ce prezintă curentul de la finele secolului al XIX-lea ca având două aspecte: simbolismul şi decadentismul, reunind „simbolişti” şi „decadenti”. în prima categorie intră poeţi făuritori de viziuni eterate, atraşi de „magia verbală”, precum Jean Moreas, Gustave Kahn, Rene Ghil etc., avându-l pontif pe Stephan Mallarme, dar mai ales pe Paul Valery; în a doua - poeţi ai mizeriei, ai plictisului, ai cotidianului anodin, ai monotoniei provinciale, ai degradării biologice, aşa cum sunt Paul Verlaine, Charles Cros, Tristan Corbiere, Jules Laforgue, Maurice Rollinat.

Şi unii şi alţii creează în opoziţie atât cu impasibilitatea şi impersonalitatea parnasiană, cât şi cu patetismul romantic, cu efuziunile sentimentale, cu discursivitatea, cu declamaţia. în alte literaturi decât cea franceză, printre declanşatorii şi reprezentanţii de frunte ai simbolismului se numără belgienii Emile Verhaeren, Georges Rodenbach, Maurice Maeterlinck, englezii şi irlandezii Algernon Charles Swinburne, Oscar Wilde, Arthur Symons, William Butler Yeats, spaniolii Manuel Machado, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez, nicaraguanul Ruben Dario, portughezul Fernando Pessoa, italienii Giovanni Pascoli, Gabriele D’Annunzio, Dino Campana, germanul Stefan George, austriecii Hugo von Hofmannsthal şi Rainer Maria Rilke, ruşii Veaceslav Ivanov, Konstantin Balmont, Valeri Briusov, Aleksandr Blok, Andrei Belîi, ucraineanul Maxim Rîlski, ungurii Ady Endre, Babits Mihaly şi Kosztolanyi Dezso.

Mai importantă pentru evoluţia artei decât producţia lirică a simboliştilor (nu şi a marilor predecesori) a fost poetica simbolistă. Aceasta a fixat, în istoria spiritului, momentul în care poezia ajunge la conştiinţa de sine. „Poetul simbolist - constată Guy Michaud - «ştie ce face», e conştient de arta sa”. Pentru el actul poetic nu e extaz sau delir, ca în viziunea lui Platon, ci elaborare lucidă, „facere”. Cu un cuvânt arghezian - „iscusire”.

Prin simbolism, largo sensu, poezia şi-a descoperit propria esenţă. Asumându-şi-o explicit, ea şi-a impus - prin disociere de „reportaj”, fabulaţie, anecdotică, expunere didactică, confidenţă, oraţie, predică - să nu mai fie nimic altceva decât poezie. Intuit, desigur, cu mult înainte de izbucnirea mişcării simboliste (cu mai multă precizie de E.A. Poe şi Friedrich Novalis), acest principiu iradiază în Corespondenţele lui Charles Baudelaire, în sonetul Vocalele al lui Paul Rimbaud şi este oracular încifrat în versurile lui Stephan Mallarme, ermetic enunţat în ale sale Divagaţii, spre a fi, îndeosebi în temeiul acestora din urmă, insistent explicitat de alţi poeţi şi de toţi exegeţii conceptului modern de poezie.

Esenţială e considerarea poeziei ca expresie a absolutului. Şi cum absolutul nu există decât ca noţiune, el se identifică, în înţelegerea mallarmeană, cu „nimicul”. Inexistentul poate fi numit, în schimb nimicul (absolutul) se autogenerează în fiinţa cuvântului. Nu îi rămâne, în consecinţă, poetului, pentru accederea la absolut, decât să se instaleze în cuvânt, făcând abstracţie de întreaga realitate, inclusiv de propria lui existenţă fenomenală. Să devină - în formularea lui Hugo Friedrich - doar un „ operator al limbajului”. Prin „dispariţia elocutorie a poetului”, care - scria Stephane Mallarme - „cedează iniţiativa cuvintelor”, pentru ca acestea să îşi transmită „înţelesul ascuns” pe cale de pură sugestie muzicală, independentă de vreun sens noţional, rezultatul sperat ar putea fi obţinerea „versului absolut”, adică „un vers care, din mai multe vocabule, reface un cuvânt total, nou, străin limbii şi incantatoriu”.

În lirica românească simbolismul a debutat, într-un fel, ca fapt literar de preluare, de mimetism, fiind introdus de Alexandru Macedonski, cel care în 1892 vorbea despre „poezia viitorului”. Simbolismul nu putea să apară ca reacţie la parnasianism, întrucât acesta nu exista la noi ca şcoală; necristalizat, parnasianismul avea să îşi precizeze formula tocmai în interiorul noului curent, al celui din ambianţa macedonskiană, prin Mircea Demetriade, Alexandru Obedenaru, Traian Demetrescu, Ştefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, George Orleanu, Gabriel Donna, Alexandru Petroff etc.

Mai curând pseudosimbolism, mişcarea pe care încerca să o provoace revista „Literatorul” aducea în poezie ceva nou în opoziţie cu eminescianismul şi cu mişcările neoromantice paseiste de orientare rurală (sămănătorismul, poporanismul). Se promova inspiraţia citadină şi exotică, cultivarea livrescului, rafinamentul formal, experimentarea de tehnici noi. Poezia oraşelor, lirismul de sursă intelectuală, vitalizat de freamătul existenţei moderne, comunicat pe calea versului liber vor deveni ideile structurante ale programului revistei „Vieaţa nouă”, dirijată de Ovid Densusianu.

Rezultatele militantismului acesteia nu au fost însă pe măsura eforturilor, de vreme ce simbolismul propus aici era, în realitate, o negaţie a simbolismului autentic. Ipostaza semnificativă a simbolismului românesc s-a constituit prin poeţi ca Ion Minulescu, George Bacovia, I.M. Raşcu, Nicolae Davidescu, Mihail Cruceanu, B. Fundoianu, D. Iacobescu etc., având ca organe de afirmare proprii „Revista celorlalţi”, „Insula”, „Versuri şi proză” şi alte câteva mici publicaţii, de scurtă durată, din primele două decenii ale secolului al XX-lea. În mod paradoxal, se poate spune că noua orientare nu îşi are precursorul real în Alexandru Macedonski, ci mai degrabă în Mihai Eminescu.

Chiar dacă se diferenţiază de eminescianism şi de toată poezia românească anterioară, cu toate că iese din orizontul rural şi cântă oraşul, parcul, marea, plecările, tărâmurile exotice, cultivă stările evanescente, crepusculare, visarea, privilegiază simbolul polisemantic, muzicalitatea, respinge expresia discursivă, practică versul liber şi sugestia, simbolismul românesc exprimă o sensibilitate mai apropiată de cea eminesciană decât de cea a lui Macedonski. Aşa se explică larga receptare a influenţei lui Paul Verlaine, a celorlalţi „poeţi blestemaţi” şi rezistenţa la mallarmeism.

Poezia noastră simbolistă a fost sensibil modelată de lirica franceză „decadentă” şi aproape deloc de cea autoconsiderata „simbolistă”. În timp ce Paul Verlaine, Jules Laforgue, Maurice Rollinat, Georges Rodenbach, Paul Rimbaud îşi aveau, în primele două decenii ale secolului al XX-lea, omologi în George Bacovia, I.M. Raşcu, B. Fundoianu, D. Iacobescu, Demostene Botez etc., un omolog al lui Stephane Mallarme avea să apară abia prin Ion Barbu, cel din momentul editării poemelor care vor alcătui ciclul Joc secund.