Zgârcitul risipitor, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Piesa Zgârcitul risipitor, de Vasile Alecsandri, a fost scrisă la Mirceşti, după ce, la sfârşitul lui mai 1860, scriitorul fusese „eliberat din infernul politic ce-l dezamăgise atât de profund”, încetând să mai funcţioneze ca ministru.

„Reflectând mai îndelung şi în linişte asupra acestor lucruri - comentează împrejurările G.C. Nicolescu -, Alecsandri se convinge pe fiece zi mai mult că momentele sunt într-adevăr grave pentru viitorul ţării şi că, dacă s-a retras definitiv din viaţa politică, el nu are dreptul să tacă. Aşa cum la începutul activităţii sale literare făcuse din teatru o tribună şi demascase în faţa publicului primejdia cosmopolitismului în Iorgu de la Sadagura sau a tiraniei în Iaşii în carnaval, acum, în retragerea de la Mirceşti, nu se consideră mai puţin obligat a lupta cu armele sale contra noilor primejdii, prezentându-le publicului în adevărata lor lumină. La 6 august 1860, într-o scrisoare către Ion Ghica, el continua să critice atitudinea lui I. Brătianu şi a grupului său politic, fără să vorbească încă nimic de literatură. Probabil că după această dată scriitorul din el reînvie cu adevărat şi e cuprins de o mare febră a creaţiei. La 26 octombrie, când scria lui Ion Ghica din nou, el îi putea anunţa că a scris între timp: Lipitorile satului, Zgârcitul risipitor, Satul lui Cremine, Retrogradul şi Demagogul. [...]

Zgârcitul risipitor grupează, într-o intrigă destul de naivă şi lipsită de pretenţii, poate pentru că trebuia să fie nu numai înţeleasă de un public insuficient format politic, ca şi cultural, dar chiar atracţioasă pentru el, o serie de personaje, dintre care nu lipsesc Sandu Napoilă, trecut pe planul al doilea, şi Clevetici, căruia i se adaugă inseparabilul său amic Tribunescu. Fără îndoială că din punct de vedere artistic sunt multe slăbiciuni în această comedie [sic!], dar scriitorul se vădea îndemânatic în conducerea intrigii odată declanşată, sigur în conturarea personajelor, urmărind în primul rând ridiculizarea celor doi politicieni demagogi, despre care el îi spunea lui Ghica: «Clevetici şi Tribunescu sunt copiaţi după Rosetti şi I. Brătianu. Te vor face să râzi, căci personajele mele sunt tot aşa de groteşti ca şi modelele lor». Insistând asupra lui Clevetici şi Tribunescu mai mult decât asupra lui Sandu Napoilă, Alecsandri nu dădea la iveală, cum s-a spus, propriile sale rezerve faţă de tendinţele reformatoare, ci sesiza un lucru foarte important, şi anume: necesitatea de a face cât mai clară, mai ales în acel moment, primejdia bine disimulată a demagogiei, în stare să înşele pe mulţi, în vreme ce poziţia reacţionarilor făţişi apărea cu limpezime şi era condamnată de mase fără să mai fie nevoie de demascarea ei. [...]

Piesele acestea ale lui Alecsandri [Sandu Napoilă, Clevetici, Zgârcitul risipitor, Rusaliile] au o deosebită însemnătate. Mai întâi, din punct de vedere politic, ele oglindesc poziţia «moderaţilor», care era poziţia lui Cuza însuşi. În al doilea rând, ele marchează o mare cotitură în creaţia literară a scriitorului nostru şi chiar în dezvoltarea literaturii noastre. Până acum, în operele scriitorilor români se critica pe tărâm social mai cu seamă feudalismul. Alecsandri este cel dintâi care, observând ascendenţa pe care o capătă în viaţa politică a ţării reprezentanţii burgheziei, cu practicile lor meschine, egoiste, necinstite atât pe plan material, cât şi pe cel moral, îi demască şi îi atacă plin de înverşunare. În felul acesta, el, cel care păşise cel dintâi pe multe drumuri ale literaturii noastre, deschidea acum drumul unei noi etape în dezvoltarea literaturii realiste româneşti. Era începutul demascării literare de mari proporţii a dezmăţului şi imoralităţii, îndeosebi din viaţa publică sub dominaţia crescândă a burgheziei, demascare ce va atinge punctul ei culminant pentru această etapă, peste două decenii, în comediile lui Caragiale” (Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Vasile Alecsandri

Piesele amintite au stârnit în presa liberală o violentă campanie de denigrare a scriitorului, pe tema pretinsei sale poziţii antidemocratice manifestate în aceste scrieri dramatice. Primele atacuri au pornit încă din 1861, în paginile ziarelor „Dacia”, „Ţăranul român”, „Ateneul român”, pe care Alecsandri le-a lăsat, după obiceiul său, fără replică. În 1863 însă atacurile erau reluate cu şi mai mare vehemenţă. Începând din martie şi aprilie 1863, revista umoristică „Nichipercea” a lui Orăşanu, „Ţăranul român”, „La Voix de la Roumanie” - legate de gruparea liberală a lui Brătianu şi Rosetti - se dezlănţuie cu furie asupra lui Alecsandri. De data aceasta, contrar obiceiului său, Alecsandri va răspunde atacurilor, într-o scrisoare adresată lui Ulysse de Marsillac, conducătorul ziarului „La Voix de la Roumanie”. La aceasta îl determinase, de bună seamă, şi nefericita intervenţie a prietenului său Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, care, într-o scrisoare adresată aceluiaşi Ulysse de Marsillac, mai mult încerca să-l scuze pe Alecsandri decât să-i dea dreptate, înfăţişând piesele atacate ca „micile greşeli ale unui om celebru”. „Atât în piesa Rusalii, cât şi în drama întitulată Zgârcitul risipitor - spunea Alecsandri în scrisoarea amintită - am cercat să biciuiesc ridicolele, iar nu principiile; am cercat a stigmatiza nu pe oamenii ce au convingeri, dar pe şarlatanii carii fac din cele mai sacre principuri o materie de speculaţie” (Vasile Alecsandri, Opere complete. Teatru, vol. I, 1875).

Cel care a înţeles să-l sprijine pe Alecsandri în această campanie a fost tânărul B.P. Hasdeu. Apariţia piesei în broşură, la sfârşitul lui februarie 1863, îi dă prilej să se ocupe pe larg de semnificaţiile acestei producţii dramatice şi, în acelaşi timp să continue polemica cu detractorii politicii patriotice a lui Cuza, în care se angajase mai înainte. „A propos de scenă - îşi începea el pledoaria întru apărarea lui Alecsandri, în articolul Mişcarea literelor în Iaşi, publicat în nr. 12 din 1863, al revistei sale „Lumina” - cată să anunţăm că producerea dramatică a d-lui Alecsandri, aceea despre care atâta s-a vorbit şi aice şi la Bucureşti, Zgârcitul risipitor, apăru, în fine, la lumină cu sfârşitul lui februar [...]. Se zice să scrierea d-lui Alecsandri a displăcut spiritelor liberale; tot cu aşa temei noi am încredinţa că ea n-ar putea să placă spiritelor retrograde; ce-i dreptul, Zgârcitul risipitor nu e nici liberal, nici retrograd; el este ca «zilele Babei» şi ca societatea noastră: fără principii. Arătaţi-mi pe acei ce-i numiţi «strigoi»: în haine, în limbă, în obiceie, ei sunt ca toţi românii de la mic păn’ la mare. Care e deosebirea lor? D-voastră răspundeţi că ei ţin la proprietate, că ei resping ecaretatea, că ei nu se unesc cu fraternitatea ... O Doamne! dar unde e acel «liberal» care să nu ţină şi el la proprietatea sa telle-quelle? care să nu-şi bată slugile sau să nu facă mai multe alte de acest soi, fără respect de ecaretate? care să nu gândească în gândul său: «Frate, frate, dar brânza-i cu bani»?

Aşa-numiţii retrograzi şi liberali nu pot forma la noi două tabere, ci sau numai una, sau mii de mii. Ei formează numai o tabără, pentru că steagul lor comun e «egoismul»; ei formează mii de mii de tabere, pentru că egoismul e lucrul cel mai individual în lume. De aceea vedem la noi că de-ndată ce «interesul poartă fesul» apropie pe un retrograd de un liberal şi viceversa, retrogradul nu se mai îngrijeşte de ceilalţi ai săi, nici liberalul nu-şi mai bate capul cu amicii săi politici; ci ei doi se-mbrăţişează ca fraţi gemeni şi-şi dreg trebuşoarele în armonie, pân’ la a doua zi, sau şi mai curând, când «Baba» schimbă cojocul. Iată starea socială descrisă în drama d-lui Alecsandri; descrisă cum descrie numai d. Alecsandri, adecă descrisă măiestreşte!

Antohi, zgârcit proprietar a 20.000 galbini în numărătoare, închişi într-o ladă pusă sub patul său, trage de moarte, lăsând moştenitor pe copilul său de suflet, Polidor, pentru care simte o dragoste nemărginită. Polidor, libertuş în formă, benchetuieşte cu amicii săi într-o odaie învecinată, prohodindu-şi în beţie slobozenia holteiască. Fără voia sa, el trebuie să se alieze cu un maior rusesc, pe a cărui fată a compromis-o din uşoritate. Militarul cu fiică-sa şi nuntaşii vin de-l trag la biserică. Întorcându-se de la ceremonie acasă, Polidor găseşte pe Antohi leşinat şi înainte-i deschisă misterioasa lădiţă [...].

Criza scapă pe Antohi şi, spre a pedepsi pe nerecunoscătorul Polidor, el se hotărăşte a-l întrece în prodigalitate, pentru ca să nu-i lase nimic după moarte. Zgârcitul se face risipitor. Saloanele lui strălucesc cu lux, fostul «boier ruginit» e frizat şi-mbrăcat dupre Journal des modes; masa-i deschisă pentru toată lumea; el înfiinţează o orfanotrofie, salariază pe ziarişti; se-nfrăţeşte cu berbanţii ce benchetuiau mai deunăzi cu Polidor şi cari îl părăsiră de când nu-l mai ajută Antohi; în fine, se duce la Paris cu o tânără, al cărei bărbat singur înlesneşte ruşinea sa pentru 400 galbini [...].

Gospodăria lui Polidor merge tot mai rău. El recurge la meşteşugul cărţilor. Însă, departe de a-i prii, stosul l-aruncă şi mai adânc în tină. Nu-i rămâne alta, fără cât să speculeze cu Maşa. Sandu, vechiul amic al lui Antohi şi care era să fie epitropul lui Polidor, e bogat. Lui Polidor îi trebuiesc 800 galbini, datoriţi din cărţi. Maşa iubeşte pe Duducescu, de care a apropiat-o însuşi Polidor, pentru ca mai lesne să-l poată despoia în joc. Polidor supraprinde corespondinţa amoroasă a femeii sale şi, îngrozind-o că, la caz de refuz, va-mpuşca pe Duducescu, o sileşte să atragă în capcană pe Sandu, dându-i o întâlnire la miezul nopţii. Polidor se pregăteşte a năvăli asupra amăgitului bătrân ş-a stoarce de la el, drept răscumpărare, cei 800 galbini. Dar Sandu, plin de amicie pentru familia lui Antohi, înştiinţează despre rendez-vous pe acesta, abia revenit de la Paris. Antohi merge în locul lui Sandu. Pe de altă parte, Maşa s-a înţeles cu Duducescu ca s-o fure la miezul nopţii. Aşadar, se întâlnesc numai Antohi şi Polidor. [...]

Antohi reveni de la Paris după ce amanta sa îl lăsă pentru a se arunca în braţele unui actor. Răzbunarea e acum sfârşită: Antohi şi-a cheltuit toată averea şi nevrednicul Polidor nu va putea moşteni după el decât doară datorii. Mai rămân câteva rufe: Antohi le dăruieşte credincioasei sale slugi, lui Martin. Dar el singur, el ce va face oare? Sunt mai multe mijloace de a-şi curma suferinţele: Antohi e decis a recurge la vreunul din ele. Tocmai atunci vine maiorul şi povesteşte fuga fiicei sale din cauza lui Polidor, pe care el l-a pălmuit, fără ca să-l fi putut sili prin aceasta a ieşi la duel... Antohi, sătul de viaţă, se grăbeşte a primi cartelul [ = duelul] în locul lui Polidor; şi-i ucis. Când el moare în agonie, apare Polidor [...].

Acesta e scheletul dramei d-lui Alecsandri. Ne este cu neputinţă a reproduce, ba chiar numai a analiza aice toate frumuseţile de detal ale acestei însemnate produceri, cât de nimerit sunt caracterizaţi cvasi-publiciştii noştri în persoanele lui Clevetici şi Tribunescu; cât de viu sunt zugrăvite bătrânele noastre aristocrate în Contesa, mai cu seamă în scena dintre ea şi Ischiuzarliu; cât de fin e tabloul în care Rufinescu îndeamnă pe femeia sa a face amor cu Antohi şi în care Antohi se prinde în laţul Rufineascăi. Puţin naturale, se-nţelege, pentru ţara noastră, sunt numai personajurile lui Martin, al doftorului ş-al lui Sandu: ele-s prea nobile în mijlocul coruptei noastre societăţi! O slugă credincioasă, un medic devotat, un amic sincer... sunt la noi ca umbra pierdută a lui Peter Schlemihl, pe care ar trebui s-o căutăm în pustiităţile Tibetului! Astfel, în loc de a învinovăţi pe d-l Alecsandri de a pinge starea noastră socială cu culori prea negre (precum făcea anţărţ Ateneul român al lui V. Alexandrescu a propos de Clevetici demagogul şi Rusaliile în satul lui Cremene), noi l-am acuza mai degrab’ de a fi încă prea blând pentru «greşelile» noastre.

Studiind Repertorul dramatic al d-lui Alecsandri, cu mâhnire am însemnat aproape în toate piesele d-sale o mare eroare artistică, care se pare a fi devenit pentru d-lui ca o a doua natură: patima de a scrie nu curat româneşte, ci în zece limbi. În Iaşii în carnaval, în Rămăşagul, în Piatra din casă, în Doi morţi, în Chir Zuliaridi etc, aceeaşi babilonie, fie-ne iertat cuvântul, care nu e nicidecum comică, căci, de s-ar cuprinde comismul în atâta, apoi orişicine ar putea deveni Moliere sau Goldoni a coup de dictionnaire; care e şi mai puţin caracteristică, căci caracterele sunt, fireşte, ceea ce nu-i obscur; şi care e bună numai doară ca limba cartagineză în Poenulus lui Plaut, pentru a prezenta o materie de discuţie erudiţilor de peste două mii de ani! Nici Zgârcitul risipitor n-a scăpat, din nenorocire, de această maculă. Maiorul, socrul lui Polidor, vorbeşte ruseşte, şi încă vorbeşte într-o rusească ce n-ar putea s-o înţeleagă un rus, iar cu atât mai vârtos un român.

În ce priveşte reproşurile pe care i le aduce B.P. Hasdeu lui Alecsandri pentru „eroarea artistică [...] de a scrie nu curat româneşte, ci în zece limbi”, notăm că acestea vor fi exprimate mai târziu şi de Mihai Eminescu: „Comediile d-lui Vasile Alecsandri - pline de spirit, însă pline partea cea mai mare şi de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceşte, cu armeneşte, cu ovreieşte, cu nemţeşte, cu ruseşte, în fine, adeseori cu galimatias peste putinţă de a fi înţeles de românii de dincoace de Carpaţi. Cu asta să nu creadă cineva cum că dl. Alecsandri n-a avut talentul de a scrie. O, talentul l-a avut, şi încă într-o măsură foarte mare” - scria el în articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în „Familia”, nr. 3 din 18/30 ianuarie 1870. Ca şi alte scrieri dramatice ale lui Alecsandri, Zgârcitul risipitor pare să fi avut un model străin. Charles Drouhet este de părere că „Zgârcitul risipitor, deşi nu i se poate în chip precis indica modelul, este, fără nici o îndoială, după cum reiese din o cercetare extrinsecă a piesei, o localizare de foarte aproape a unui text francez”.

„Multe expresii indică clar limba originalului - arată el mai departe - de exemplu: Sunt în delicateţe amândoi... Doamna mea, mă confunzi (cu înţelesul nu de a sămui o persoană cu alta din greşeală, dar a tulbura pe cineva prin laude ce nu le poate suporta modestia sa: vous me rendez confus)... Două femei destul de frumuşele s-au cercat a-i găsi cheia inimii şi a sipetului (asociaţie de cuvinte adusă în franţuzeşte de efectul comic al aliteraţiei lui c: la elef de son coeur et de son coffre)... Am să-ţi tai urechile (în loc de «să-ţi rup urechile»)... tase de ceai (ceşti de ceai)... Unele glume se explică numai dacă ne repurtăm la un text francez; aşa, jocul de cuvinte asupra numelui ziaristului „Tribunescu”, pronunţat într-adins greşit Tribunescu (actul I, scena 4 şi actul III, scena 9) trebuie să ne facă să ne gândim la Tribunet - Triboulet (numele bufonului din Le roi s’amuse al lui Victor Hugo) pentru a fi înţeles, tot aşa Rufinescu nu ne va arăta prin numele său care e însuşirea sa principală (conferă Duducescu, Zgârcea, Ischiuzarliu, în aceeaşi piesă) dacă nu vom avea în vedere pe francezul rufian (bărbat ce trăieşte din banii femeilor, speculându-şi avantagiile fizice). În localizarea sa făcută în pripă, Alecsandri n-a avut vreme să traducă în româneşte deviza pretinselor armorii ale lui Rufinescu (actul II, scena 8). [...]

Figurile ale căror trăsături au fost deformate cu mai multă patimă sunt ale ultra-reacţionarului Sandu Napoilă şi ultrademagogului Clevetici, care apar ca personagii epizodice în Zgârcitul risipitor şi cărora le sunt consacrate două cânticele comice. Jurnaliştii socialişti Clevetici şi Tribunescu sunt, după expresiile întrebuinţate de Alecsandri într-o scrisoare, «doi saltimbanci politici», al căror profil grotesc reproduce «pe al lui Rosetaki şi pe al lui Ion Brătianu Discursul demagogului din monolog se aseamănă cu discursul cu ajutorul căruia «celebrul orator al Camerei» îl făcuse pe Alecsandri să râdâ cu hohote în ziua faimoasei interpelări»”.

George Călinescu şi Alexandru Piru sunt şi ei convinşi că a existat un model străin: „Zgârcitul risipitor - scrie George Călinescu - prelucrare, desigur, ori compilaţie, e un straniu amestec de melodramă zgomotoasă şi comedie. Antohi Zgârcea, rănit de purtarea fiului său de suflet Polidor, care se bucurase crezându-l mort, devine din zgârcit risipitor şi cheltuieşte toţi banii, ca să nu lase fiului nici o moştenire. Sfârşitul e ţipător patetic, schillerian. [...] Peste drama zgârceniei este aplicată o comedie socială. Zgârcea intră în politică şi întreţine jurnalul Gogoaşa patriotică a doi ultraliberali, Clevetici şi Tribunescu. Satira, uzuală şi în Franţa, se adaptează la condiţiile locale, şi Tribunescu e un părinte al lui Caţavencu” (Istoria literaturii române; conferă şi Alexandru Piru, Prefaţa la Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi).

Prelucrări sau nu, realităţile şi personajele înfăţişate în piesele lui Alecsandri erau atât de autentic ale noastre, încât ele pot fi considerate pe bună dreptate punctul de pornire al teatrului lui Caragiale. „Caragiale e privit ca întemeietorul teatrului de satiră socială - spunea Eugen Lovinescu - deşi, în realitate, teatrul lui nu e decât un punct din evoluţia firească a teatrului lui Alecsandri, care înainte de a fi ajuns la teatrul în versuri, pornise de la observaţia tendenţioasă a moravurilor timpului; fără ascuţişul şi realizarea estetică a satirei lui Caragiale, această observaţie a avut chiar un caracter mai general. Cum amândoi dramaturgii au trăit în epoce de prefacere, era, dealtfel, firesc să fi încercat fixarea oamenilor de la răscrucea a două vârste şi a două culturi, nelimpeziţi încă sufleteşte, nesincronizaţi, uneori trecând dincolo şi alteori rămânând dincoace de spiritul timpului, Alecsandri mai uşor, mai întors spre vodevil, dar mai felurit şi mai bogat, Caragiale mult mai adânc şi mai tăios, deşi limitat la un număr restrâns de deformări sufleteşti.

Bogăţia lui Alecsandri vine nu numai din bogăţia modelelor, imitate dealtfel superficial, ci şi din bogăţia epocei în care a trăit, întrucât prefacerile dintre 1848-1870 au fost mai brusce decât cele ale introducerii regimului constituţional. Pretutindeni vechea clădire a culturii fanariote trosnea; aducând un aer proaspăt, o adiere revoluţionară, tinerii întorşi de la Paris înviorau totul, nu fără a trezi şi iluzii neîntemeiate şi exagerate. Sosit de la Paris şi, deci, în afară de bănuiala de a fi un om al regimului vechi, spiritul de observaţie i-a îngăduit totuşi lui Alecsandri să vadă curând că unii dintre «înnoitori» erau stăpâniţi numai de negaţie, fără simţul realităţii şi fără îndemnul de mai bine.

Dintr-o astfel de reacţiune a pornit, de pildă, comedia Iorgu de la Sadagura, satiră a exagerărilor propriului său partid, în care, după ce se luptase împotriva vechiului regim al «ruginiţilor» şi al «simadicoşilor», el atacă şi slăbiciunile «revoluţionarilor». Tot astfel, după ce, împreună cu Negri şi Cuza, iscălise în 1848 actul de la Cernăuţi prin care se legau să dea pământ ţăranilor, e nevoit ca în Rusalii şi în Zgârcitul risipitor să se ridice împotriva speculatorilor de idei înaintate. Răzvrătescu din Rusalii e descălicătorul liniei sufleteşti a eroilor lui Caragiale: «Oameni buni, striga el ţăranilor, aţi fost lipsiţi de toate, şi de libertate, şi de egalitate, şi de legalitate, şi de inviolabilitate, şi de drepturi cetăţeneşti, şi de drepturi comunale şi de drepturi municipale, şi de drepturi civile, şi de drepturi politice, şi de sufragiul universal. Dar, în fine, a unsprezecea oară a sunat pentru voi! Cel proletar va scăpa de proletariat! Cel mic se va face mare, şi, viceversa, cel mare se va face mic, cel slab va fi putinţe şi cel putinţe, neputinţe!»

În dosul actului de la Cernăuţi se arată, aşadar, subprefectul liberal Răzvrătescu, care, douăzeci de ani după aceea, avea să se numească Rică Venturiano, «colaborator la „Vocea patriotelui naţionale”, publicist şi studiate în drept», şi, ceva mai târziu, odată cu experienţa vieţii de provincie, Nae Caţavencu, preşedintele societăţii «Aurora economică română», al cărei scop era ca «România să fie bine şi tot românul să prospere». Această nouă atitudine critică a lui Alecsandri apare, mai ales, după 1860, când, ieşind din faza de luptător, scrutează cu obidă primejdiile noii poziţii; în folosul căreia lucrase şi el. Tânărul venit de la Paris plin de «libertate, egalitate şi fraternitate» devenise acum mai circumspect faţă de puterea magică a cuvintelor.

Eroul unui cânticel e în această privinţă tipic: «Vreau respectul Convenţiunii, strigă el, cu condiţia de a schimba totul...» - adică tot ce voia şi Farfuride la revizuirea constituţiei. «Vreau, mai glăsuieşte acelaşi erou, libertate absolută! Să nu mai atârne servitorii de stăpâni, copiii de părinţi, soldaţii de şefi. Vreau egalitate perfectă, să nu mai fie săraci şi bogaţi, mici şi mari, slabi şi graşi, proşti şi cu cap, oameni şi vite... Vreau să înviez în ţară fazele revoluţiunii franceze, căci numai prin tulburare o naţiune se civilizează...» - dorinţe strigate în numele lui Mihai Viteazul şi al lui Ştefan cel Mare, cum le va striga şi Rică Venturiano... Ales deputat, el «îşi va îndeplini acest mandat sacru de cetăţean liber şi liberal, apărând cu energie şi cu logică libertatea, egalitatea, dreptatea, fraternitatea, inviolabilitatea, inamovibilitatea, autonomia, convenţiunea, drepturile naţionale, garda naţională, partidul naţional şi celelalte» - de unde vedem că programul lui Clevetici nu e departe de programul lui Nae Caţavencu.

Clevetici mai apare cu aceeaşi frazeologie şi în Zgârcitul risipitor, în care Tribunescu îşi expune teoriile: «Şi ce este un conservator? Un om care... conservează! Un om care voieşte să conserveze privilegiul de a nu fi supus la nici una din îndatoririle cetăţeneşti, însă eu, nu! Au doară sermana Românie să zacă mult timp sub o rugină atât de inconstituţională. Nu! Căci eu voi susţinea, voi apăra totdeauna: (repede) dreptatea, libertatea, egalitatea, fraternitatea, inviolabilitatea, drepturile naţionale, independenţa, gloria naţională, garda naţională, sufragiul naţional...» în care găsim până şi garda naţională şi sufragiul lui Caragiale! «Ceasul politic e ameninţat: să priveghem cu atenţiune după altarul patriei, să avem ochii deschişi spre frontiere, să ne ferim mai cu seamă a depărta de la cârma statului pe unii oameni capabili... Timpurile sunt grele; politica Europei, aşa ş-aşa.»

Ţara lui Caragiale, în care te naşti bursier, trăieşti funcţionar şi mori pensionar, începuse a fi ţara lui Alecsandri. Paraponisitul poetului cere slujbă cu toată încrederea că i se cuvine, fiindcă «am fost, zice el, unul din corifenţii liberalismului şi m-am îndulcit în profundul sufletului de serbarea regimentului constituţionale, daţi-mi voie să iau permisiunea a-mi recomanda meritele pe altarul patriei spre a fi integrat în vreun serviciu public, unde să am şi eu slava glorioasă a mă înjuga la carul statului cu deplină onoare patrioticească şi iubire de patrie...» în termeni identici trebuie să fi cerut slujbă şi Conu Leonida de neuitată amintire, iar la moartea lui, Coana Efimiţa trebuie să fi reclamat pensia ca şi Kera Nastasia, din Mania pensiilor: «Şi tocmai pentru aceea am venit să te rog, ca să-ţi faci o pomană şi cu mine să mă pui în pensie ca pe cei mulţi... că helbet!... poate să ai şi d-ta vreodată nevoie să te descânte bunica de deochi sau să-ţi caut în cărţi, de vreo slujbuliţă, că m-ai ameţit când te dedeseră afară pentru nişte bani ce lipseau...».

N-am făcut această apropiere pentru a tăgădui superioritatea satirei lui Caragiale, ci pentru a arăta că atitudinea lui nu e nouă şi, sub o formă mult mai tăioasă şi mai artistic exprimată, dar nu mai felurită, prelungeşte atitudinea reacţionară a lui Alecsandri, revenit din iluziile tinereţii. În teatrul lui uitat găsim întreaga octavă a eroilor caragialeşti: politicianul ambiţios, vânzătorul de vorbe goale, redactorele Gogoaşei patriotice, vânătorul de slujbe, exploatatorul credulităţii publice. Şi unul şi altul au biciuit, aşadar, demagogia, Caragiale mai incisiv şi deodată, Alecsandri mai uşor şi mai târziu, după ce fusese la începutul activităţii sale un luptător revoluţionar. [...] Deşi după natură, Iorgu de la Sadagura, Clevetici, Tribunescu şi ceilalţi eroi ai lui Alecsandri nu s-au putut ridica la valoarea simbolică de «tipuri», cum s-au ridicat Caţavencu, Pristanda, Conu Leonida sau Brânzovenescu” (Critice, Bucureşti, 1928).

Scrisă în toamna anului 1860, piesa Zgârcitul risipitor nu va fi însă nici tipărită, nici prezentată pe scenă decât peste câţiva ani. La 17 noiembrie 1860, Alecsandri îi scria lui Ion Ghica: „Am trimis azi lui Millo lucrările mele dramatice pentru stagiunea acestui an. Grăbeşte să monteze Zgârcitul risipitor şi de a încredinţa rolurile celor doi jurnalişti ultra la doi actori inteligenţi” (manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 803). Peste câteva luni, în martie 1861, Alecsandri pleca la Paris, însărcinat de Cuza cu delicate misiuni diplomatice (conferă G.C. Nicolescu); acolo avea să ţină şi locul fratelui său, agent al Principatelor la Paris, nevoit să revină pentru o vreme în ţară. Scriitorul va rămâne peste hotare până în septembrie 1862.

Înainte de plecare, Alecsandri lăsase manuscrisul piesei şi la Iaşi, în vederea reprezentării ei pe scenă. În ianuarie 1862 îşi pusese în gând să publice la Paris lucrările dramatice pe care le scrisese în anul precedent. „Plecând de la Iaşi - îi scria el vărului său Iancu Brănişteanu - am lăsat în mâinile lui Luchian următoarele opere dramatice:

[...] Zgârcitul risipitor, dramă în 4 acte; O comedie într-un act; Două cânticele comice. Doresc ca tu să iei manuscrisele, sau cel puţin copii de pe aceste manuscrise, pentru a mi le trimite la Paris, printr-o ocazie sigură, intenţia mea fiind de a le tipări aici după ce le voi fi corectat. [...] Informează-mă de asemenea despre starea actuală a Teatrului nostru Naţional şi despre numele directorului” - se interesa el în încheiere (scrisoare din 7 ianuarie 1862 - în Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

În această vreme, scriitorul nu avea nici o ştire nici de la Millo. Cum era iarăşi preocupat de teatru, îl înştiinţa despre acest lucru pe Ion Ghica, rugându-l totodată să-i dea la rândul său veşti despre piesele încredinţate vechiului său prieten: „Îţi voi fi însă foarte recunoscător dacă ai să mă informezi în amănunt asupra sorţii pieselor pe care le-am încredinţat diavolului acesta de boem: ... Zgârcitul risipitor, Cânticelele. Au fost ele jucate, aplaudate, fluierate? N-am nici o idee despre asta, căci Millo nu mi-a scris nimic” (scrisoare din ianuarie 1862 - în Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Ideea publicării pieselor nu-l mai părăsea, cum se vede şi din scrisoarea pe care o adresa lui Ion Ghica la 4 aprilie 1862: „Cât despre Zgârcitul răsipitor, Satul lui Cremine etc, aş vrea să le revăd înainte de a le da publicităţii şi mă bizui pe tine să mi le aduci la Paris”. Publicarea lor nu va avea însă loc la Paris. Scriitorul se întoarce în ţară în toamna aceluiaşi an, iar în februarie 1863, cum am văzut din articolul lui Hasdeu, piesa Zgârcitul risipitor apărea la Iaşi. Alecsandri se grăbise să trimită unul dintre primele exemplare scoase de sub teasc, împreună cu Grammaire de la langue roumaine (care îi apăruse tot pe atunci la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco), la Cernăuţi, vechiului său prieten Alecu Hurmuzachi. Acesta îi confirmase imediat primirea, exprimându-şi satisfacţia pe care i-o dăduse lectura acestora.

La 14 martie 1863, Alecsandri îi scria încântat: „Îmi pare foarte bine că ai rămas mulţumit de cetirea Zgârcitului risipitor şi de Gramatica mea [...] Acum mă ocup cu tipărirea unui mic vodevil într-un act intitulat Rusaliile în satul lui Cremine, o piesă ce s-a jucat în zilele trecute la Bucureşti şi care a indignat pe Nichipercea. Acest giurnal caraghios mă declară om fără de moral şi mă plânge că mi-aş fi terminat reputaţiunea de autor” - îi dădea el detalii despre îndeletnicirile sale din acel moment şi despre evenimentele petrecute (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Despre cele întâmplate la Bucureşti fusese informat de Arthur Baligot de Beyne, secretarul lui Cuza: „... Rusaliile tale. Se repetă stăruitor, Flechtenmacher termină muzica. Ieri Lipitorile în beneficiul lui Millo. Nu trimiţi Zgârcitul risipitor? În cincisprezece sau douăzeci de zile aceasta s-ar putea juca, cred, cu aplauze de să se dărâme sala” (scrisoare din 28 ianuarie / 9 februarie 1863 - conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Cu evenimentele politice de la Bucureşti, unde Camera ajunsese un fel de arenă de turnir, îl ţinea la curent Ion Ghica, unul dintre cei cărora Alecsandri le trimisese volumul proaspăt apărut. „Am primit acum cele două exemplare din Zgârcitul răsipitor - îi scria acesta la 10 aprilie 1863 - l-am recitit cu o plăcere reînnoită şi îţi mulţumesc pentru această frumoasă amintire. Îmi era puţin necaz pe uitarea ta, nu mi-ai răspuns la scrisoarea pe care am avut curajul să ţi-o adresez, în timp ce, cu viziera ridicată, am lovit orbeşte în guvern. Am răsturnat pe cavalerii bugetului, iată-mă transportat acoperit de praf pe scut, cum zicea mama spartiată, în sânul familiei mele, şi aştept să mă răzbuni prin publicarea Ciocoilor tăi” (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Am amintit mai înainte de violenta campanie de denigrare a lui Alecsandri, stârnită în presa liberală de publicarea pieselor Lipitorile satului, Rusaliile, Zgârcitul risipitor. Amânarea reprezentării pe scenă a Zgârcitului risipitor nu este cu totul lipsită de legătură şi cu această campanie. Trebuie avute în vedere, în această privinţă, e drept, în primul rând, instabilitatea guvernamentală din primii ani de domnie a lui Cuza, situaţia grea a teatrului, cenzurarea lucrărilor dramatice. Millo nu va izbuti să reprezinte piesa decât în stagiunea 1864-1865. „Am vrut să montez avarul dumitale, dar mi s-a spus la Curte că trebuie mai întâi să dau piesa să fie cenzurată de ilustrul fac-totum, dl. Strat, şi mărturisesc că aceasta nu mi-a plăcut s-o fac înainte de a-ţi cere avizul” - îi scria el lui Alecsandri la 28 octombrie 1864 (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Se vede că Alecsandri s-a învoit să treacă şi prin acest purgatoriu, iar piesa avea să fie, în sfârşit, prezentată pentru prima oară pe scenă în ziua de marţi, 15 decembrie 1864. Împrejurările în care s-a petrecut acest eveniment, primirea făcută piesei de către public, aprecierile domnitorului sunt relatate pe larg în scrisoarea pe care o adresează lui Alecsandri, la 10/22 ianuarie 1865, Matei Millo. „Iartă-mă dacă nu am putut să-ţi scriu până acum - îşi începea el lunga misivă - dar, lăsând gluma la o parte, de două luni am fost foarte ocupat, fără să mai pun la socoteală Teatrul, rolurile, curs de declamaţie la Conservator, pe care l-au instituit de curând. Nu aş fi primit acest adaos de muncă şi de greutate, dar cum Kogălniceanu vroia să dea aceasta tot lui Pascaly, d-l Creţulescu aproape m-a forţat să accept pentru a înlătura pe celălalt, a trebuit să primesc.

Nefăcând până acum niciodată pe profesorul, am avut oarecare greutate şi câteva zile de lucru pentru a-mi prepara lecţiile şi a intra în zgarda unui pedant. De două ori pe săptămână mă duc la Conservator pentru a face să se bâlbâie o duzină de gură-cască care pretind să devină viitoarele glorii ale scenei româneşti. Înţelegeţi că aceasta îmi răpeşte tot ce se poate din timpul meu. Mă pregăteam mereu să iau condeiul pentru a sta de vorbă o oră cu dumneata şi de fiecare dată eram smuls de noi greutăţi, mereu crescânde, mereu mai plicticoase. De altfel, rugasem pe domnul Baligot, până când îţi scriu eu, să-ţi dea amănuntele pe care le doreai şi credeam că te-a satisfăcut. Sunt nemulţumit că nu şi-a îndeplinit făgăduiala decât pe jumătate şi viu deci să o întregesc după dorinţa dumitale. Şi, pentru că doreşti să ştii adevărul, îl vei avea gol, goluţ, aşa cum a ieşit altădată din puţul său.

La 15 decembrie, într-o marţi, am jucat pentru prima dată Zgârcitul sub titlul atrăgător şi pompos, care se lăfăia în litere mari pe zidurile capitalei: Falşii patrioţi sau Zgârcitul răsipitor; după 15 zile de repetiţii consecutive şi serioase, în care am făcut imposibilul pentru a face ca fiecare artist să intre cât mai adânc în pielea personajului său. Nici dumneata nu ai fi făcut mai mult şi mai bine decât am făcut eu; înţelegi că eram de două ori interesat, şi ca artist, şi ca antreprenor. Cei mai buni din trupa mea, femei şi bărbaţi, au îndeplinit rolurile piesei şi pot să-ţi spun, cei mai mulţi merituos, iar restul mulţumitor.

Piesa a fost jucată cu un ansamblu puţin obişnuit la Teatrul valah, rolurile erau ştiute pe degete şi ceea ce este mai extraordinar este că şi eu îl ştiam pe al meu într-un fel puţin obişnuit. Prinţul şi Prinţesa, d[om]nii Cantacuzino, Baligot etc. asistau la prima reprezentaţie. Prinţul şi Prinţesa s-au distrat şi au râs ca nişte buni burghezi, uitând toată gravitatea şi lăsându-se prinşi, cum zice Moliere. Cât priveşte publicul, era compus, prima seară, pe trei sferturi, din senatori, deputaţi şi funcţionari de toate gradele. Aceste mumii şi păpuşi oficiale au păstrat toată seara o atitudine jenată şi rece, nu îndrăzneau să se mişte şi trăgeau mereu cu ochiul înspre loja princiară.

Piesa nu a fost mult aplaudată, cu excepţia unor pasaje; ultima mea scenă din actul întâi, unele din tiradele mele din actul doi, articolul lui Clevetici din acelaşi act, cearta mea cu majorul care a fost foarte bine jucat de acela care juca Vântură-Ţară în Lipitori. S-a aplaudat de asemenea scena doctorului care pălmuieşte pe Tribunescu, dar tâlharii! nu i-a lăsat inima să mă recheme la sfârşitul piesei, şi am avut, pot să-ţi spun, câteva momente bune. Am crăpat de ciudă pentru prima dată în viaţa mea. A doua reprezentaţie am dat-o înadins într-o zi de sărbătoare, atât pentru a avea cea mai bună reţetă posibilă, cât şi pentru a avea de asemenea un alt public, un public mai puţin înţepat şi mai cinstit în plăcerile sale, mai expansiv. A doua reprezentaţie a avut loc duminică 20 decembrie, piesa a fost mult mai gustată şi aplaudată de micul public, dar ticăloşii s-au sculat pentru a pleca în timpul sfârşitului piesei şi au uitat să mă recheme. Atât mai rău pentru ei! Cele două reprezentaţii mi-au adus deci 172 # reţetă brută şi 122 # reţetă netă. Nu este din cale afară de mult şi ca să fiu cinstit mă aşteptam la de două ori pe atât. După cum vezi, lojile au lipsit cel mai mult, adică cei care citiseră sau auziseră vorbindu-se de piesă şi care se găseau atinşi ei sau căuzaşii lor.

Oricum ar fi, iată ce a spus Prinţul văzând jucându-se piesa ta: «Este păcat că teama miniştrilor mei a împiedicat să fie jucată piesa înainte de 2 mai, ar fi făcut furori, astăzi este ca muştarul după masă. Sunt de părerea Prinţului. Iată criticile care s-au făcut piesei. Mai întâi că este nepotrivită, că loveşte în oameni deja căzuţi. Pe urmă, că nu este nici măcar un om sau măcar o femeie cinstită sau cu judecată, că sunt prea mulţi ticăloşi şi nu mai puţine ticăloase, că Antochi este un maniac şi un nebun, deloc simpatic, că după treizeci de ani de zgârcenie nu poate să ajungă să fie un risipitor şi un mizantrop pentru un fiu adoptiv, pe care poate să-l dezmoştenească fără să fie nevoit să-şi piardă averea sa. Că sfârşitul piesei, deznodământul, nu este fericit, că este trist, monoton şi prea lung. Că piesa are detalii frumoase, mult spirit, prea multă critică direct la ţintă, destule scene scandaloase, scrise în momente de amărăciune şi de proastă dispoziţie.

Dar eu spun că nenorocirea acestei piese a fost că ai imprimat-o şi publicat-o înainte de a fi jucată, că a fost timp pentru a fi ponegrită şi că nu a fost reprezentată la timp. Nimic mai mult. Sunt câteva mărunţişuri, pe ici, pe colo, care ar fi putut fi schimbate, dar până la urmă aceasta nu strica nimic lucrului. Că ea rămâne tonică, o operă serioasă şi de conştiinţă, opera unui om cinstit şi curajos, şi că posteritatea îţi va da dreptate împotriva intriganţilor şi a neputincioşilor care critică fără a fi capabili să scrie o singură scenă care să preţuiască cât cea mai slabă din tot repertoriul dumitale” (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Textul piesei se păstrează în manuscrisul autograf al Bibliotecii Academiei Române nr. 809, scris îngrijit, cu alfabet de tranziţie, pe ambele feţe ale filelor. Pe copertă este scris de mâna lui Alecsandri: „1850. Zgârcitul risipitor. Dramă în 4 acturi. Vasile Alecsandri”. Manuscrisul a fost dăruit Academiei de Ion Ghica, cum arată însemnarea de pe aceeaşi copertă: „Dăruit de Ion Ghica, 1894, aprilie 29”. Manuscrisul nr. 1.953, aflat în Arhivele Statului de la Iaşi, este o copie a piesei, scrisă cu chirilice de altă mână decât aceea a lui Alecsandri, probabil pentru uzul Teatrului Naţional din Iaşi. Textul este aproape identic cu manuscrisul autograf nr. 809 de la Biblioteca Academiei Române. Aducem şi aici mulţumirile noastre lui N.A. Ursu care ne-a înlesnit consultarea acestui document din epocă. În timpul vieţii lui Alecsandri, piesa s-a publicat în broşura Zgârcitul risipitor. Dramă în 4 acturi, Iaşi, Editori: Theodor Codrescu şi Dimitrie Gusti, 1863 (Repertoriul dramatic), inclusă şi în Repertoriul dramatic, tomul II, Iaşi, 1863 (împreună cu Lipitorile satului, Rusaliile, Ultra-demagogul şi Ultra-retrogradul - fiecare piesă cu paginaţie separată), apoi în Opere complete. Teatru, 1875, vol. IV.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …