Zâna Zorilor, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Incipitul basmului Zâna Zorilor, de Ioan Slavici, reproduce aproape identic formula iniţială a basmului macedonean: „A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti”.

„A fost odată un împărat” - continuă autorul - „un împărat, mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde începe şi unde se sfârşeşte”. Acesta, „cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iar cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat”, primul ochi exprimând bucuria tatălui la vederea celor trei feciori ai săi (Florea, Costan, Petru), celălalt plângând la gândul că fiii săi s-ar putea să nu fie în stare să împărătească asemenea tatălui. Remediul ar fi ca împăratul să se spele cu apă de la fântâna Zânei Zorilor, adică să-şi supună feciorii unor încercări grele, ca prin depăşirea lor, să fie sigur că împărăţia este pe mâini bune.

Primii doi feciori nu sunt apţi să depăşească nici prima probă - confruntare cu un balaur cu trei capete care învăluie totul în foc. În tradiţia yoghină, simbolul balaurului este legat de energia Kundalini (denumită şi „fântâna cu apă vie”) care se află la baza coloanei vertebrale, şi care urcă prin coloană, asemenea unui şarpe de foc. Astfel, balaurul simbolizează şi energia celor şapte chakre (în special balaurul cu şapte capete). Ochiul este, aproape pretutindeni, simbolul percepţiei intelectuale, dreptul corespunzând Soarelui (de aici, viziunea aureolară asupra fiilor], iar stângul, Lunii (de aici, viziunea întunecată asupra aceleiaşi realităţi).

În Zâna Zorilor, balaurul iniţial are trei capete, la o a doua apariţie are şapte capete, iar la ultima sa apariţie, are douăsprezece capete, reunind astfel diversele credinţe asupra acestei entităţi. Înfrângerea lui sugerează izbânda asupra instinctului şi sublimarea energiei sexuale în energie intelectuală (traiectul ascendent şi sinuos al energiei Kundalini corespunde drumului iniţiatic al lui Petru). Baba Birşa este o ipostază a iniţiatoarei - mamă şi zeiţă - atotcunoscătoare.

La rândul lui, calul nu este un simplu personaj auxiliar, pe de o parte pentru că el aparţinuse tatălui şi deţinuse, implicit, una din cheile succesului acestuia, iar, pe de altă parte, pentru că, prin sfaturile, explicaţiile şi chiar poruncile date eroului, el funcţionează tot ca un iniţiator. De altfel, poate merge ca vântul (lăsând vizibile urme ale trecerii sale), ca gândul (cvasi-instantaneu), ca dorul (cu puternică încărcătură afectivă pozitivă) şi ca blestemul (furibund, dar cu traiectoria unui bumerang), se hrăneşte cu jeratic (cu energia focului mocnit, purificatoare), dar şi cu iarbă.

Ioan Slavici

Urmează, în ordine, încercarea pădurii de aramă, a pădurii de argint şi a pădurii de aur. „Simbol matern (...) sursa unei regenerări [...], vădind o dorinţă de securitate şi de înnoire, pădurea este o expresie foarte puternică a inconştientului”. În numeroase culturi, ea este asociată templului (fiind un topos iniţiatic, spaţiu propice anahoreţilor) şi consacrată anumitor divinităţi. De altfel, orice arbore înalt, prin faptul că îşi are rădăcinile în pământ şi vârful în cer, este văzut ca o punte între teluric şi celest, între om şi Dumnezeu. Cu atât mai mult, pădurea este alcătuită dintr-o mulţime de astfel de punţi.

În pădure, tentaţia o reprezintă florile (de aramă, de argint, respectiv de aur), care funcţionează asemenea sirenelor din Odiseea. Ele ademenesc prin frumuseţe, prin vorba dulce şi prin senzualitate, acţionând ca un filtru erotic asupra eroului. Probele din ce în ce mai dificile la care este supus eroul, ca şi sensul ascendent al etapelor iniţiatice parcurse, corespund plonjării în subconştient, o dovadă constituind-o descrierea Vâlvei Pădurii de aur, exact după ce „îi păru acum că se născuse din nou: Aşa, cum că nu ştiu cum, ca şi când se visează omul, că vede ceva, ce n-are ce are, şi are ce n-are, aşa îi părea lui Petru că ar fi Vâlva acum”.

Expresia ca şi când se visează omul trimite deopotrivă la imaginea de sine în reverie (şi la imaginea reproductivă, şi la cea creatoare) şi la conştientizarea imaginii de sine. Sintagmele ce n-are ce are, şi are ce n-are, la rându-le, se pot referi la acel ceva nevăzut, dar şi la dorinţele sale cele mai intime, negrăite, inefabile. Aşadar, Vâlva devine element al conştiinţei lui Petru, întrucât conştiinţa presupune o „cunoaştere imediată pe care flecare dintre noi o are despre existenţa sa, despre actele sale şi despre lumea exterioară”, organizând datele simţurilor şi ale memoriei.

După ieşirea din pădurea de aur, împărăţia Sfintei Miercuri îl încearcă cu frig şi ger, iar acum oamenii îl ademenesc cu focul la care se încălzesc pe marginea drumului. Este clar că acest foc este al pasiunii şi nu al spiritului, pentru că eroul nu se mai lasă ispitit ca anterior (deoarece, culegând florile, combustia sa internă fusese potolită, dar şi pentru că eroul dobândeşte autocontrol prin depăşirea probelor).

Mai departe, în împărăţia Sfintei Joi, Petru este încercat cu o căldură care topeşte chiar şi potcoavele Murgului, iar simbolul este acum grăitor unul erotic, „fetiţele” fiind cele care încearcă să-l ispitească!... Însă iniţierea în această direcţie se săvârşise, iar sensul ei este unic!

În împărăţia Zânei Zorilor, ţara în care n-a urmat zilei noaptea şi nopţii ziua, el adoarme, prin cântecul fluieraşului dăruit de Sfânta Vineri, pe balaurii cu şapte capete, de-a dreapta şi de-a stânga, adică stăvileşte pentru moment energia Kundalini încolăcită în jurul osiei, ceea ce permite adormirea demonilor personali. Absenţa succesiunii nictemerale sugerează o stare de hiperactivitate a proceselor psihice cu funcţii reglatorii (afective şi volitive), redată în limbajul popular prin expresia „a nu avea zi şi noapte” atribuită unei persoane din cauza cuiva / a ceva până a nu realiza un lucru / a obţine ceva, a termina o lucrare etc.

Tentaţiile din împărăţia Zânei Zorilor sunt multiple, unele aidoma raiului imaginat de ţigani în epopeea Ţiganiada, a lui Ion Budai Deleanu: „Nu apă, ci lapte curgea aici, nu peste nisip de piatră, ci peste pietre scumpe şi mărgăritare”. Fântâna cu apă vie din cetatea Zânei Zorilor (energia Kundalini) simbolizează vitalitatea şi longevitatea, fiind o băutură destinată spiritului şi apanajul zeilor, având variante ambrozia, soma şi hidromelul, iar în tradiţia creştină. Sfântul Graal, în care Iosif din Arimateea a strâns sângele şi apa care au ţâşnit din rana Mântuitorului. Fântâna este totodată şi simbolul conştiinţei, pentru că dă posibilitatea oglindirii, a cufundării şi a sondării sinelui.

Petru / Făt-Frumos îşi sporeşte cunoaşterea, îşi lărgeşte orizontul cultural, capătă vitalitate, obţine un plus de conştiinţă, însă nu devine încă iniţiat El îşi păstrează încrederea în fraţii săi, în condiţiile în care fusese avertizat asupra adevăratelor intenţii ale lor, fapt care-i atrage moartea, prin una din puţinele căi prin care aceasta putea surveni accidental, întrucât o pânză năsădită îl proteja mult mai bine decât o modernă vestă antiglonţ: „Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, suliţa nu-l pătrunde, sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui”.

Moartea, simbolică, desigur, era necesară, întrucât „toate iniţierile trec printr-o fază a morţii înainte de a deschide calea spre o viaţă nouă. În acest sens, moartea are o valoare psihologică: ea înseamnă eliberarea de forţele negative şi regresive, dematerializarea şi descătuşarea forţelor ascensionale ale spiritului [...]. Dacă nu trăieşte decât la nivel material sau animal, fiinţa asupra căreia se abate moartea se va prăbuşi în iad; dacă, dimpotrivă, ea trăieşte la nivel spiritual, moartea îi va dezvălui orizonturi luminoase”.

De altfel, o accepţie a verbului „a iniţia” este de „a face să moară, a provoca moartea”. Moartea iniţiatică este însă văzută ca o trecere de la profan la sacru (printr-o metamorfoză), astfel că „a iniţia înseamnă [şi] a introduce”. Învierea, simbolică şi ea, prezentată ritualic (realizată de Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Duminică împreună cu vântoasele, cu rouă de pe frunze, iarba vieţii, însoţite de gesturi şi vorbe magice) face ca Petru să devină „pe de o sută şi pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost, pe de o sută şi pe de o mie de ori mai voinic şi mai fălos decât cum a fost!”.

Transcendenţa se produce astfel în plan estetic, spiritual şi moral, iniţierea fiind desăvârşită prin actul învierii. Ca urmare, eroul îi cere acum Murgului să meargă ca blestemul, restabileşte echilibrul în cele două împărăţii (a tatălui şi a Zânei Zorilor), peste care, după nuntă, se făcu împărat, devenind Petru Făt Frumos. Moartea şi învierea lui Petru pot fi înţelese şi în sensul prefacerii exemplificate în Biblie (de exemplu, prin Zaheu), când traduce „dispariţia omului vechi, ivirea omului nou” sau metanoia: „totală dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfă”.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …