Viaţa politică în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

După încheierea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, Poarta încredinţa domnia Ţării Româneşti marelui dragoman Alexandru Ipsilanti (1774-1782), iar domnia Moldovei lui Grigore Ghica (1774-1777), pentru a-şi afirma astfel dreptul de a numi pe domni.

Ambii domni şi-au început cârmuirea în ţări pustiite şi ruinate de război. Alexandru Ipsilanti şi-a dat imediat seama că opera de refacere avea să fie lungă şi grea, din pricina „lipsei de locuitori” Poarta însăşi îi recomandase să strângă la căminele lor pe cei risipiţi, pentru ca ţara să-şi poată împlini funcţia de grânar al imperiului. Experienţa perioadei precedente dovedise că mijlocul cel mai sigur de a repopula ţara era fixarea cuantumului birului şi perceperea lui la termene fixe.

Pe lângă năpasta războiului, „veşnica nestare” a locuitorilor fusese pricinuită de faptul că oamenii nu ştiau nici când, nici cât trebuiau să dea. De aceea una din primele măsuri luate de Alexandru Ipsilanti a fost întocmirea unui nou aşezământ fiscal, prin care a înlocuit vechile şi mereu înmulţitele sferturi cu patru sămi de câte un galben.

Noul aşezământ fiscal a fost urmat de reforma justiţiei şi de reorganizarea administraţiei. Alexandru Ipsilanti a creat noi instanţe judecătoreşti, a mărit numărul judecătorilor, a pus principiul separării justiţiei de administraţie şi, pentru îndrumarea judecătorilor, a întocmit un nou cod de legi, Pravilniceasca condică (1780) - sinteză a obiceiului pământului şi a legiuirilor bizantine.

Reforma administrativă a instituit căpitani pentru paza graniţelor, a dat o nouă organizare slujitorilor şi a scos vătafii de plai şi zapciii de sub autoritatea ispravnicilor, rezervând domnului dreptul de a-i numi. Alexandru Ipsilanti a acordat o atenţie deosebită învăţământului, înfiinţând şcoli noi, reorganizând pe cele vechi şi înzestrându-le cu un buget regulat din venitul mănăstirilor.

Aplicând hatişeriful din 1774, Alexandru Ipsilanti a reglementat furniturile capanului şi a fixat preţul zaherelelor. În legătură strânsă cu aceste măsuri, domnul a stabilit preţuri maximale asupra principalelor articole de consum, iar pentru dezvoltarea meşteşugurilor a dat o nouă organizare breslelor vechi şi a înfiinţat altele noi. Respectându-şi angajamentul de a nu se înconjura de negustori şi boieri greci, Alexandru Ipsilanti a avut o domnie liniştită din partea boierilor şi a putut să desfăşoare o largă activitate de reorganizare a ţării. Pacea netulburată a permis refacerea rapidă a economiei ţării.

Domnia lui Alexandru Ipsilanti a fost o scurtă perioadă de prosperitate, pe care Tudor Vladimirescu avea s-o opună vremilor următoare, iar Dionisie Eclisiarhul a înfăţişat-o în termeni entuziaşti: „Darul şi mila lui Dumnezeu într-această ţeară, cu linişte mare şi cu pace adâncă, deschizându-se toate schelile hotarelor împregiur, şi de către turci nici o supărare nu era, boerimea sporia întru slujbele lor, neguţătorii se lăţia cu alişverişurile lor la câştig, meşteşugareţii sporia în lucrarea sa, ţăranii-şi lucra pământurile lor, nesupăraţi cu greutate de dăjdi, toţi se bucura, şi fără grije petrecea”.

Fuga celor doi fii ai domnului în Austria, exploatată de adversarii săi de la Constantinopol, a pus capăt domniei lui Alexandru Ipsilanti. Mazilit la propria sa cerere, el a lăsat scaunul domniei lui Nicolae Caragea (1782-1783), care, pentru a face faţă cererilor de furnituri ale Porţii în vederea războiului cu Rusia, a practicat o fiscalitate extrem de apăsătoare, ceea ce a provocat plângeri repetate la Poartă. Bănuit de relaţii secrete cu Rusia, Caragea a fost mazilit după un an şi jumătate de domnie. În timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească, Moldova a fost cârmuită de Grigore Ghica (1774-1777) şi de Constantin Moruzi (1777-1782).

Administraţia lui Grigore Ghica, fără să aibă amploarea şi importanţa reformelor lui Alexandru Ipsilanti, se încadrează totuşi, în politica novatoare a unora dintre domnii fanarioţi. Şi el a întocmit un aşezământ fiscal, pe care însă nu-l cunoaştem decât din menţiuni ulterioare. Ş-a păstrat, în schimb, textul regulamentului de salarizare a slujbaşilor publici, care fixa veniturile provenite din salarii şi din havaieturi ale funcţionarilor cu scopul de a îngrădi abuzurile.

Înconjurându-se de greci, Grigore Ghica şi-a atras duşmănia implacabilă a marii boierimi autohtone. Conflictul a izbucnit în legătură cu legiferarea relaţiilor agrare. Creşterea preţului produselor agricole, în urma îngrădirii monopolului otoman a trezit în boieri interesul pentru producţia de cereale. Ca să-şi procure forţa de muncă necesară, boierii şi mitropolitul au cerut, în aprilie 1775, ca ţăranii să lucreze pentru stăpânii de moşii „din zece zile una”.

Domnul a respins cererea boierilor, de teamă să nu provoace fuga sătenilor şi să nu compromită încasările vistieriei. Pentru a frânge rezistenţa domnului, boierii pornesc o acţiune de subminare şi la Constantinopol şi la Petersburg. Intrigile boiereşti întâlneau un teren prielnic la Constantinopol, unde legăturile domnului cu Rusia treziseră bănuielile Porţii.

La sfârşitul lui septembrie 1777, un grup de mari boieri fug la Hotin. Avertizat că acţiunea lor e sprijinită de întreaga boierime, „de la mitropolit până la cel din urmă”, Ghica a încercat să îndrepte situaţia acordând boierilor, pe lângă cele 12 zile ale aşezământului din 1766, „două clăci la orice va avea trebuinţă stăpânul moşiei”, şi promiţând să le acorde tot ce ar fi cerut. Concesiune tardivă: la 1 octombrie 1777, Grigore Ghica, acuzat de hainie, fu ucis de un capugiu trimis de la Constantinopol.

Grigore Ghica fu urmat în scaunul Moldovei de fostul mare dragoman Constantin Moruzi (1777-1782), principalul autor al căderii sale. La numai câteva luni de domnie, el se văzu în faţa aceleiaşi opoziţii a marilor boieri, conduşi de Manolache Bogdan şi de Ioniţă Cuza, care în timpul războiului luptaseră pentru lărgirea autonomiei ţării. Boierii urziră un complot cu scopul de a înlocui pe Moruzi cu Manolache Bogdan, dar fură descoperiţi şi plătiră cu capul, iar complicii lor cu închisoare şi pierderea averii, pentru faptul de a fi participat la o conspiraţie, în care contemporanii văzură un început de mişcare împotriva regimului turco-fanariot.

În locul lui Constantin Moruzi, Poarta a numit domn pe Alexandru Mavrocordat (1782-1785), numit Dely-Bey (Prinţ nebun), care a luat măsuri severe împotriva boierilor abuzivi şi a marilor negustori speculanţi. El controla personal preţurile şi calitatea produselor expuse spre vânzare şi „pe toată ziua să întâmpla să arunce cară de pâne şi de carne pe uliţă, spre osânda antreprinorilor, când găsă o nepotrivire cât de mică în datoriile lor”.

Negustorii refuză să-şi mai desfacă mărfurile şi, împreună cu boierii, se adresează Porţii, care-l mazileşte pe Alexandru Mavrocordat şi-l înlocuieşte cu vărul său Al. Mavrocordat-Firaris (1785-1786). În timpul domniei acestuia a fost publicat Sobornicescul hrisov, care interzicea vânzările deghizate ale unor ocine răzăşeşti sub numirea de danii. Bănuit de Poartă că întreţine relaţii secrete cu cabinetul de la Petersburg, Al. Mavrocordat a fugit în Rusia, pentru a nu împărtăşi soarta lui Grigore Ghica.

În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1791), Ţara Românească a fost guvernată de Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Descendent al unei familii modeste din Arhipelag, a ajuns mai întâi dragoman al Amiralităţii, apoi, cu sprijinul lui capudan paşa Hassan, domn al Ţării Româneşti. Ostilitatea cu care a fost întâmpinat de marea boierime l-a făcut să caute sprijin în celelalte pături sociale, pentru a putea lovi fără cruţare în adversarii săi. Chiar din primele zile, Mavrogheni a pus dări grele asupra clerului înalt şi asupra marii boierimi şi, în acelaşi timp, a acordat înlesniri fiscale micii boierimi şi unor categorii de meşteşugari.

Dar ceea ce distinge mai ales pe acest domn e atitudinea lui faţă de ţărani şi orăşeni. De pildă, în 1786, el sileşte pe stareţul mănăstirii Slobozia lui Enache (Ialomiţa) să dea ţăranilor un zapis, întărit apoi cu pecetea domnească, care reduce claca la trei zile, suprimă dijma fânului şi restituie clăcaşilor 120 de taleri luaţi în mod abuziv. În 1791, stareţul cere anularea zapisului, declarând că „de frică l-au dat în domniia lui Mavrogheni, făcând satului privileghium cu paguba mănăstirii şi împotriva obiceiului ţării”.

Ţăranii din satul Săcueni, aflat în stăpânirea mitropoliei, au beneficiat de o reducere a cuantumului clăcii, de la 12 zile la 6 zile, şi a plăţii dijmei fânului, de la 10 la 6 parale. La rândul lor, orăşenii - ca, de pildă, cei din Ploieşti, Gherghiţa şi Ruşii de Vede - s-au folosit de conflictul dintre domn şi marea boierime pentru a obţine satisfacţie deplină sau parţială în procesele prilejuite de încercările de acaparare a moşiei şi vetrei oraşelor de către marii boieri sau mănăstiri. Sprijinul acordat de Mavrogheni în asemenea împrejurări a fost însă şi un însemnat izvor de venituri pentru domn. Astfel, orăşenii din Ploieşti au fost obligaţi să dea 15 pungi pentru a obţine confirmarea dreptului de stăpânire asupra vetrei oraşului.

Intervenţia lui Mavrogheni în favoarea ţăranilor e efectul unei politici generale, care urmăreşte să îngrădească în limitele legale exigenţele stăpânilor de moşii faţă de clăcaşii lor. Astfel, prin porunca din 28 mai 1786, Mavrogheni interzice stăpânilor de moşii să treacă, în relaţiile lor cu sătenii, „preste dreptul acela ce este al moşiei obicinuit şi scris prin condici, nici la clacă, nici la dijmă, nici să metahirisească (să trateze) pe locuitori ca pe ţigani, sau ca pe nişte robi, a-i frământa şi a-i sfărâma fără de milă”, dar porunca stăruie, în continuare, şi asupra obligaţiei clăcaşilor de a-şi îndeplini sarcinile faţă de stăpânul moşiei, pentru că „aşa voim şi drepturile stăpânilor de moşie să se păzească... să cunoască pe stăpânul moşiei de volnic pe pământul său”.

Boierii au văzut în războiul ruso-austro-turc izbucnit în 1787, prilejul de a scăpa de primejdiosul domn. Unii au trecut de partea ruşilor, alţii de partea austriecilor. Mavrogheni, rămas credincios Porţii, a surghiunit în Imperiul Otoman câteva din figurile proeminente ale marii boierimi, printre care pe Ienăchiţă Văcărescu, şi a organizat pe cheltuiala ţării corpuri de oaste, formate în majoritate din turci, care au luptat cu succes împotriva austriecilor.

Încercarea de a atrage în rândurile oştirii sale elemente locale care să lupte alături de turci n-a izbutit decât în parte, din pricina puternicului curent antiotoman din mijlocul întregii populaţii. Cu toate dovezile de credinţă către Poartă, Mavrogheni a fost mazilit şi apoi ucis de turci, după căderea în disgraţie a protectorului său şi ca urmare a intrigilor grecilor fanarioţi şi ale boierilor munteni.

Instaurarea ocupaţiei austriece în Ţara Românească (1789-1791) a permis boierilor să se răzbune pe partizanii lui Mavrogheni. Toţi cei ce i-au susţinut politica au fost urmăriţi; unii din ei au fost chiar executaţi. Baza socială a conflictului dintre Mavrogheni şi marea boierime rezulta limpede din înverşunarea cu care boierii au luptat să anuleze toate măsurile fostului domn şi să înlăture toate stavilele care stăteau în calea aservirii complete a ţărănimii.

Într-un memoriu adresat prinţului de Coburg, marii boieri cer să li se înnoiască „cel mai vechi privileghlu, spre a ne da sate întregi, precum am avut de la cei vechi domni”. Pe lângă stăpânirea completă asupra ţărănimii, boierii revendică, împotriva tendinţei autorităţilor austriece de a introduce mai multă stabilitate în administraţie, repartiţia slujbelor ţării prin rotaţie, pentru ca toţi să poată beneficia de avantajele legate de dregătorii. Ei considerau funcţiile publice ca un privilegiu de clasă şi cei lipsiţi de slujbă întreţineau în capitala ţării, prin uneltirile lor, o agitaţie care sili autorităţile austriece să-i surghiunească pe la moşiile lor.

După pacea de la Şiştov (1791), care a pus capăt ocupaţiei austriece, scaunul Ţării Româneşti a fost ocupat de Mihail Suţu (1791-1793) şi de Alexandru Moruzi (1793-1796). În timpul domniei lui Mihail Suţu, boierii au obţinut de la Poartă un firman care anula întreaga legislaţie a lui Mavrogheni. Reacţiunea boierească şi fiscalitatea apăsătoare a lui Alexandru Moruzi au provocat în rândurile ţărănimii o puternică nemulţumire, care în regiunile de munte a luat forma unei rezistenţe armate.

Pentru a împiedica contactul între oamenii „din vale” şi cei de la munte, pitacul domnesc de la 31 octombrie 1791 ordonă vătafilor de plai să nu îngăduie nici unui om să iasă din sat fără ştirea şi învoirea autorităţilor. Prin acelaşi pitac, preotul şi şase fruntaşi din fiecare sat sunt constituiţi chezaşi de faptele locuitorilor. La sfârşitul anului 1796, după cumplita foamete din anii precedenţi, consulul austriac Merkelius avea impresia că nemulţumirea maselor populare poate izbucni într-o răscoală generală împotriva privilegiaţilor.

Domniile lui Alexandru Moruzi (1799-1801) şi Mihail Suţu (1801-1802) au fost tulburate de incursiunile bandelor prădalnice ale lui Pasvan Oglu. La 31 ianuarie 1802, domnul şi boierii fug la Braşov, de teama unui atac al pasvangiilor asupra Bucureştilor. Într-un memoriu adresat Porţii, boierii emigraţi cer respectarea autonomiei ţării, domn pe viaţă, fixarea cuantumului tributului, crearea unei oştiri pământene de 10.000 de oameni şi numirea lui Constantin Ipsilanti ca domn. Memoriul e susţinut de ambasadorul Rusiei pe lângă Poartă şi cererile boierilor sunt în cea mai mare parte împlinite prin hatişeriful din 1802.

Numit domn pe 7 ani, conform hatişerifului din 1802, sigur de sprijinul cabinetului rus, Constantin Ipsilanti (1802-1806) a inaugurat o politică îndrăzneaţă de eliberare de sub jugul otoman. El a sprijinit răscoala sârbească izbucnită în 1804 sub conducerea lui Cara-Gheorghe, trimiţând arme şi înlesnind contactul dintre răsculaţii sârbi şi guvernul rus. Pentru a crea programului său antiotoman o bază militară, Constantin Ipsilanti şi-a constituit o armată din români, albanezi, greci şi cazaci.

În 1806, la stăruinţa ambasadorului francez, Constantin Ipsilanti şi domnul Moldovei Al. Moruzi au fost maziliţi, ca partizani ai Rusiei. Prin aceasta Poarta viola clauzele hatişerifului din 1802, oferind Rusiei pretextul de a-l declara război (1806-1812). Eliberarea Principatelor române de stăpânirea otomană a permis lui Constantin Ipsilanti, restabilit în scaun, să-şi reia planurile de constituire a unei armate proprii şi de întemeiere a unui regat dac, ereditar în familia sa. Ajuns domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, visul lui de a ajunge rege al Daciei părea pe punctul de a se realiza. Dar ostilitatea unei părţi a marii boierimi şi neînţelegerile cu generalii ruşi l-au silit să părăsească domnia şi să se retragă în Rusia (august 1807).

Mihail Suţu (1793-1795), numit domn al Moldovei după scurta domnie a lui Al. Moruzi (1792), a fost confruntat de aceleaşi probleme, ca şi în Ţara Românească. Ţara ieşind pustiită din război, prima lui sarcină a fost să strângă pe bejenari şi să-i aducă înapoi şi, în al doilea rând, să atragă colonişti străini, acordându-le privilegii fiscale şi administrative. Atraşi de aceste avantaje şi pentru a scăpa de conscripţie, o mulţime de imigranţi din Transilvania şi din Ucraina au venit şi s-au aşezat în Moldova. Mihail Suţu s-a preocupat şi de ameliorarea administraţiei.

Prin aşezământul din 18 martie 1795, el a definit atribuţiile organelor locale şi s-a străduit să înlăture venalitatea slujbelor judeţene. În acelaşi timp, el a căutat să fixeze populaţia rurală, legând-o de pământ pe cale fiscală. „Fieşte care om, la satul ce l-au apucat vremea aşăzării birului - spune aşezământul - acolo să rămâe, pururea statornicit şi să-şi poarte birul său”.

Domniile lui Alexandru Callimachi (1795-1799) şi Alexandru Moruzi (1802-1806) au fost tulburate de agitaţia boierimii de treapta a doua şi a treia care, invocând ideile de libertate şi egalitate ale revoluţiei franceze, revendica egalitatea cu marea boierime şi dreptul de a se împărtăşi din toate privilegiile ei. Marea boierime, alarmată de răspândirea prin manifeste a „cugetului răzvrătirii”, s-a adresat şi domnului şi Porţii.

Prin hatişeriful din iunie 1804, Poarta invită toate treptele boiereşti să respecte marginile condiţiei lor şi să se lepede de „părerile cele peste starea lor”. Hatişeriful condamna deci şi veleităţile egalitare ale boierimii mici şi mijlocii cu boierimea mare, şi pretenţiile acesteia de a îngrădi puterea domnească. Cei ce nu s-ar fi conformat acestor principii conservatoare aveau să fie exilaţi, iar în cazuri mai grave loviţi „şi mai cu straşnică pedeapsă”.

Evenimentul cel mai important din timpul domniei lui Al. Moruzi e hrisovul din 3 ianuarie 1805, care marchează o etapă în istoria relaţiilor agrare din Moldova. El restrânge drepturile de folosinţă ale locuitorilor asupra fâneţelor, păşunilor şi pădurilor şi, prin urmare, reduce numărul vitelor pe care sătenii le puteau creşte. Moşiile care nu pot asigura locuitorilor toată întinderea de fânaţ necesară hranei vitelor vor împărţi fânaţul în patru părţi, din care trei părţi le vor lua locuitorii, iar o parte va rămâne stăpânului moşiei. Acesta este primul exemplu de alodizare a unei părţi din moşie, adică de eliberare a acestei părţi de orice servitute feudală şi de transformare a ei în proprietate deplină şi absolută, în accepţia capitalistă, burgheză, a cuvântului.

În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), marii boieri au încercat din nou să obţină majorarea numărului zilelor de clacă. Într-un memoriu adresat autorităţilor ruse, ei au cerut ca „ţăranii să fie obligaţi să lucreze pentru boieri 32 de zile pe an în loc de 12 sau, cel puţin, ca fiecare membru al familiei să lucreze câte 12 zile”. Boierii îşi dădeau seama că situaţia ţăranilor birnici nu permitea triplarea zilelor de clacă fără o reducere corespunzătoare a sarcinilor lor fiscale. Acesta e sensul cererii boierilor ca prerogativele domnului în materie fiscală să fie limitate.

După încheierea păcii de la Bucureşti (1812), Poarta a numit domn în Ţara Românească pe Ioan Caragea (1812-1818). Cererile Porţii pentru aprovizionarea capanului şi pentru repararea cetăţilor de la Dunăre, precum şi proverbiala lăcomie de bani a domnului, au avut ca urmare stoarcerea cumplită a masei contribuabililor, mult redusă din cauza războiului, a ciumei din 1813 şi a înmulţirii masive a numărului scutelnicilor şi posluşnicilor. Politica fiscală a lui Caragea a provocat o puternică reacţiune din partea ţărănimii. Rapoartele ispravnicilor către vistierie din 1814-1816 atestă amploarea fugii sătenilor înăuntrul ţării şi peste hotare.

Încercarea lui Caragea de a mări numărul contribuabililor prin trecerea la dajdie a scutelnicilor deţinuţi în mod abuziv a înăsprit relaţiile sale cu marea boierime. Cu sprijinul ambasadorului şi consulului rus, Caragea a izbutit însă să se menţină în scaun până aproape de expirarea termenului său. Înainte de a fi mazilit, Caragea fugi, în septembrie 1818, din ţară şi se aşeză la Pisa, lăsând în urma lui amintirea celei mai sistematice şi crunte exploatări fiscale.

Cu toate că înainte de plecare, la cererea ambasadorului rus, Caragea întocmise un nou regulament al finanţelor, care uşura mult situaţia birnicilor, urmaşul său, Alecu Suţu (1818-1821), a continuat să aplice vechile metode de stoarcere a contribuabililor. Nemulţumirea creşte în toate păturile societăţii şi izbucneşte în numeroase răscoale locale, care în 1821 se vor contopi în mişcarea revoluţionară de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.

În Moldova, după pacea de la Bucureşti, a fost numit domn Scarlat Callimachi (1812-1819). Sarcina lui principală a fost să adapteze sistemul administrativ şi fiscal al ţării la noile condiţii teritoriale şi demografice. În 1814, după scurgerea celor doi ani de scutire de haraci prevăzută de tratatul de pace, Callimachi a întocmit un aşezământ sau regulament de finanţe care fixa birul pe întreaga ţară la 1.260.000 de lei; din aceştia 140.000 urmau să fie suportaţi de categoriile fiscale privilegiate (mazili, scutelnici, posluşnici, ruptaşi, slujitori etc.), iar restul, de birnicii de rând, care aveau să se achite în patru sferturi, ca şi în trecut. Boierimea era scutită de orice sarcini fiscale şi îşi păstra toate privilegiile, inclusiv pe acela de a poseda scutelnici.

Pentru a face faţă cererilor repetate ale Porţii, Callimachi a recurs la majorarea impozitelor indirecte, goştina şi vădrăritul. În comparaţie cu predecesorii săi, Callimachi s-a dovedit un cârmuitor abil, care a ştiut să evite Porţii neplăcerea unor complicaţii politice. Aşa se face că, ajuns la sfârşitul septenatului său, în iunie 1819, sultanul şi-a manifestat satisfacţia pentru serviciile lui printr-un hatişerif şi l-a invitat la Constantinopol, pentru a primi noi dovezi ale favoarei imperiale. La 30 august, două zile după sosirea sa, a fost invitat la Poartă, unde, din ordinul sultanului, a fost îmbrăcat cu o blană de samur.

Ultimul domn fanariot al Moldovei, Mihai Suţu (1819-1821), îndată după sosirea sa la Iaşi în septembrie 1819, a intrat în legătură cu Alexandru Ipsilanti şi a aderat la Eterie. În timpul scurtei sale domnii n-a făcut decât să strângă adepţi, fonduri, recruţi şi provizii pentru Eterie. Când Alexandru Ipsilanti a intrat în Iaşi, Mihai Suţu s-a declarat pe faţă eterist şi a pus la dispoziţia acesteia toate resursele vistieriei şi cămării domneşti. După dezaprobarea mişcării eteriste de către împăraţii Rusiei şi Austriei, Mihai Suţu încredinţează cârmuirea unei caimacamii şi se retrage în Basarabia (30 martie 1821). Aşa a luat sfârşit regimul fanariot în Moldova.

În concluzie, regimul fanariot a rămas şi după 1774, până la sfârşitul pe care avea să i-l aducă mişcarea lui Tudor Vladimirescu, un regim de jefuire a ţăranilor birnici în folosul Porţii, domnilor şi boierilor. Dar relele care apăsau asupra ţării nu veneau, cum susţinea istoriografia burgheză, din faptul că ţara era guvernată de fanarioţi şi nu de domni pământeni. Racoviţă şi Callimachi erau de origine română şi domniile lor nu s-au deosebit prin nimic de ale fanarioţilor. Originea relelor se afla în structura economică şi socială înapoiată, în dominaţia otomană care secătuia resursele ţării şi în regimul capitulaţiilor care constituia o piedică în dezvoltarea Moldovei şi Ţării Româneşti.

În contact cu ofiţerii străini, care în timpul războaielor împotriva turcilor au petrecut timp îndelungat pe teritoriul ţărilor române, boierii au adoptat costumul, moda, obiceiurile, jocul de cărţi, dansurile occidentale şi s-au „europenizat”. Generalul Langeron, care a cunoscut îndeaproape Moldova şi Ţara Românească în cursul războaielor din 1790-1792 şi 1806-1812, scria: „Petru I n-a schimbat mai repede înfăţişarea imperiului său decât sosirea noastră pe aceea a Moldovei”. Regimul politic identic impus Moldovei şi Ţării Româneşti duce la identitatea legilor, instituţiilor şi practicilor administrative. Viaţa publică a celor două ţări s-a unificat prin alternarea aceloraşi domni şi prin aplicarea aceloraşi măsuri creându-se astfel treptat o adevărată unitate administrativă.

În sfârşit, victoriile dobândite de Rusia asupra Turciei au creat condiţii favorabile dezvoltării mişcării de independenţă. Masele populare s-au ridicat împotriva dominaţiei otomane formând corpuri de voluntari care au luptat în rândul armatelor ruse pentru răsturnarea dominaţiei otomane; boierii au întocmit memorii în care cereau dreptul de a alege domn (deci înlocuirea domnilor fanarioţi), abolirea regimului capitulaţiilor, desfiinţarea raialelor de la Dunăre şi restabilirea vechilor privilegii ale ţării, cu un tribut pur simbolic.

Aceste revendicări lăsau intact sistemul de privilegii al clasei boiereşti şi îi permiteau să-şi valorifice produsele moşiilor sale. Tratatele de pace ruso-turce şi firmanele impuse Porţii au îngrădit treptat drepturile de suzeranitate ale Porţii, dar n-au putut desfiinţa exploatarea fiscală şi venalitatea funcţiilor, fiindcă ele erau legate de puterea discreţionară a boierilor în stat, care nu putea fi răsturnată decât odată cu lichidarea relaţiilor feudale.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …