Viaţa în Dacia romană

Viaţa economică şi socială

Datorită cuceririi, Dacia intră în orbita sistemului sclavagist clasic roman şi cunoaşte o intensă viaţă economică. Meşteşugurile, agricultura, comerţul se dezvoltă mai cu seamă în primele şase decenii după crearea provinciei, urmând apoi o perioadă de stagnare din pricina războaielor marcomanice. Din vremea împăratului Septimius Severus şi, cu deosebire, sub Severus Alexander provincia intră într-o nouă fază de avânt economic, care durează până pe la mijlocul secolului al III-lea, când criza generală a Imperiului roman îşi face simţite şi în Dacia efectele negative.

Agricultura şi creşterea vitelor

Agricultura rămâne ramura economică principală. Cele mai bune pământuri aparţin coloniştilor; majoritatea acestora sunt proprietari mici şi mijlocii. Mai rare sunt proprietăţile mari, lucrate cu sclavi sau cu autohtoni aserviţi; în centrul unor asemenea moşii se afla „conacul” proprietarului (villa rustica), având locuinţe, magazii, ateliere etc. Asemenea construcţii au fost descoperite în Dacia, de exemplu, la Hobiţa (lângă Sarmizegetusa), la Ciumăfaia (lângă Cluj) şi în alte părţi.

În Dacia se cultivau mai ales cereale, provincia fiind un adevărat grânar al trupelor din provinciile învecinate. Există, de asemenea, indicii despre cultivarea viţei-de-vie şi despre exploatarea pădurilor. Ca şi în perioada preromană, creşterea vitelor era o ocupaţie importantă, întinsele păşuni ale Daciei erau în mare parte proprietatea împăratului (a statului), care le arenda unor bogătaşi. Interesant este faptul că aceste personaje apar în inscripţii ca arendând şi păşunile şi salinele (sarea e un aliment de primă necesitate pentru vite), iar uneori chiar şi comerţul cu sare în provincie.

Mineritul şi meşteşugurile

Un mare avânt ia în epoca romană extragerea metalelor, mai ales a aurului. Minele de aur din Munţii Apuseni sunt exploatate acum prin numeroase galerii şi puţuri; aur se mai obţinea şi din nisipul râurilor, prin spălare. Fiind proprietate imperială, minele de aur erau exploatate direct de către statul roman. În galerii lucrau şi sclavi, dar şi oameni liberi; încă Traian colonizează aici două seminţii romanizate dalmatine (Pirustae, Baridustae), specialişti în minerit, iar exemplul lui pare să fi fost imitat şi de alţi împăraţi. Exploatări se aflau la Baia de Criş, Brad, Baia de Arieş etc., centrul lor fiind la Alburnus Maior (Roşia Montană).

Întreaga administraţie a minelor de aur, al cărei sediu se afla la Ampelum (Zlatna), era condusă de un funcţionar împărătesc purtând titlul de procurator aurariarum; acesta era ajutat de o întreagă armată de funcţionari subalterni. Pe lângă aur, se mai exploatau în aceeaşi zonă argintul şi plumbul. Mine de aramă se aflau la Micia, iar fierul era extras de la Ghelar şi Teliuc, în ţinutul Hunedoarei. Pentru nevoile construcţiei de clădiri şi monumente se extrăgea piatră de carieră (marmură la Bucova, în apropierea Sarmizegetusei; calcar la Călan; andezit la Deva etc.). La Salinae (Ocna Mureşului), Ocna Dejului, Cojocna (lângă Cluj) se extrăgea sarea în care Dacia era foarte bogată.

Inscripţiile şi descoperirile arheologice ne fac cunoscute numeroase meşteşuguri practicate în Dacia romană. O mare dezvoltare cunoaşte metalurgia fierului şi a bronzului, prelucrarea pietrei şi a lemnului, olăritul, ţesutul. Meşteşugarii se grupau în asociaţii profesionale numite colegii (collegia), care nu semănau cu breslele medievale, ci erau mai degrabă un fel de cluburi şi de asociaţii de ajutor reciproc. Cel mai cunoscut şi mai răspândit este colegiul faurilor (collegium fabrum), din care făceau însă parte şi dulgherii, olarii, poate şi zidarii.

Se mai cunosc în Dacia colegii de aurari, postăvari, lemnari, pietrari, corăbieri, plutaşi şi purtători de lectică. Membrii unor colegii aveau, se pare, şi rosturi de pompieri în oraşele Daciei; aşa se explică, eventual, împărţirea lor în decurii şi, în genere, organizarea de tip paramilitar a colegiilor. Centre importante de producţie meşteşugărească sunt, în primul rând, oraşele Daciei romane, dar şi unele aşezări rurale ca Micia (prelucrarea pietrei) sau Cristeşti, lângă Târgu Mureş (olărit). Frecvente sunt cărămidăriile şi atelierele de opaiţe, statuete etc.

Comerţul, vămile şi impozitele

Intensa producţie meşteşugărească şi agricolă determină şi un comerţ intens. Numeroşi negustori (mulţi dintre ei de origine orientală) sunt atestaţi de inscripţii în toată Dacia. Pe lângă comerţul intern, exista şi un schimb cu celelalte provincii romane şi cu lumea dinafară Imperiului. Dacia trimitea la Roma aurul extras din mine, iar în provincii cereale, sare, miere, ceară, lemn, ţesături, vite, piei, primind în schimb bronzuri,’ vase fine de lut cu ornament în relief (terra sigillata), opaiţe, stofe, untdelemn, vinuri superioare şi alte articole de lux. Schimbul cu Roma şi Italia nu era echitabil, Dacia fiind, ca şi celelalte provincii, exploatată.

Un rol important în desfăşurarea comerţului îl aveau drumurile excelent pavate, prevăzute cu borne indicatoare de distanţă (miliaria), care străbăteau provincia. Construite iniţial în scopuri strategice, pentru a înlesni mişcarea trupelor, în timp de pace ele serveau circulaţia de mărfuri. Drumul principal era acela care străbătea în lung întreaga provincie, pornind de la Lederata (pe Dunăre) şi care, trecând prin Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca, ajungea până la Porolissum.

Un alt drum important era cel care ducea pe Valea Mureşului, a Târnavelor şi a Oltului transilvănean până la Angustiae, ieşind apoi prin pasul Oituz şi îndreptându-se, prin Moldova, spre Tyras, oraş de la gura Nistrului. Mai pot fi amintite drumurile Dierna - Tibiscum, Drobeta - pasul Vâlcan şi cel care urca de la Dunăre pe Valea Oltului.

Statul roman dobândea venituri însemnate prin încasarea de taxe vamale la frontierele dintre provincii, la intrarea în oraşe, la trecerea podurilor etc. Astfel de puncte vamale (stationes portorii) se cunosc deocamdată în Dacia la Dierna (Orşova), Micia şi Pons Augusti (între Tibiscum şi Sarmizegetusa), dar ele sunt de presupus şi la Drobeta, Porolissum etc. Vămile erau arendate la început unor particulari (conductores), mai târziu fiind exploatate direct de către statul roman, prin procuratori (administratori).

Impozitele constituiau o altă sursă de venituri. Proprietarii de pământ şi de imobile plăteau un impozit funciar, de care erau scutiţi doar locuitorii unor oraşe ce se bucurau de dreptul italic; în Dacia acest drept îl aveau Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa. Toţi oamenii liberi plăteau o capitaţie, adică un impozit pe persoană. Aceste două taxe făceau parte din impozitele directe; alături de ele mai existau însă şi numeroase impozite indirecte: pe moşteniri, pe eliberări de sclavi, pe vânzări de sclavi şi de produse.

Oraşele şi satele Daciei

Aşezările cu caracter urban din Imperiu erau de două categorii: colonii (coloniae) şi municipii (municipia); practic, nu existau deosebiri între cele două categorii, dar coloniile erau socotite de rang mai înalt. În Dacia câteva oraşe ajung la acest rang superior: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta, Apulum (unde, de fapt, există două oraşe distincte), Romula (Reşca, în Oltenia), Potaissa, Malva. Alte oraşe nu dobândesc decât titlul de municipium: Dierna, Tibiscum, Ampelum şi Porolissum. Crearea succesivă a oraşelor reprezintă indicaţia cea mai sigură a romanizării treptate a provinciei.

Conducerea oraşelor din provincii era orânduită după modelul Romei. Exista un consiliu municipal (ordo decurionum), precum şi diverşi magistraţi. Dregătorii cei mai înalţi erau de obicei în număr de doi (duumviri) în colonii şi de patru (quattuorviri) în municipii; ei răspundeau de întreaga conducere a oraşelor, îndeplineau hotărârile luate de consiliul decurionilor, judecau anumite procese. Alţi magistraţi erau edilii, însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, cu poliţia oraşului, cu întreţinerea străzilor, aprovizionarea publică, organizarea spectacolelor etc., şi cvestorii, care se ocupau de finanţele orăşeneşti. Toţi aceşti magistraţi erau aleşi din rândurile cetăţenilor înstăriţi, iar slujba lor nu era remunerată.

Şi satele erau de două feluri: pagi, comune mai mari, situate pe teritoriul unei colonii romane, şi o mulţime de viei - simple aşezări rurale. Atât unele cât şi celelalte erau conduse de unul sau doi magistri ori de un praefectus. Dintre aşezările rurale din Dacia, cele mai importante sunt Alburnus Maior, Micia, Aquae (Călan), Salinae, Sucidava (Celei, aproape de vărsarea Oltului în Dunăre). Au existat însă şi sate al căror nume roman nu-l cunoaştem, dar care au fost descoperite arheologic: Cristeşti, Lechinţa de Mureş, Obreja etc.

Clasele sociale şi lupta de clasă

Ca şi în întreg Imperiul, cele două clase fundamentale erau stăpânii de sclavi şi sclavii. Exista însă şi o numeroasă pătură mijlocie, de oameni liberi din punct de vedere juridic: agricultori, meşteşugari, mici negustori, din rândurile căreia făceau parte şi majoritatea autohtonilor. Nucleul clasei dominante îl constituiau cetăţenii romani (cives Romani), cei care se bucurau de toate drepturile politice şi civile. Şi în rândurile acestora existau însă mari diferenţe de avere şi de rang, de la bogaţii şi puternicii funcţionari împărăteşti şi arendaşi până la simplii colonişti.

Pătura productivă era constituită din mici proprietari de pământ şi ateliere meşteşugăreşti, din ţărănimea dacică aservită şi din sclavi. Aceştia din urmă, cu puţine excepţii (sclavi pedagogi, administratori de moşii etc.), erau cel mai crunt exploataţi, muncind în condiţii deosebit de grele, până la istovire, pe ogoare, în păduri, în ateliere, mine şi cariere. Totuşi, lipsind în Dacia marile latifundii, numărul sclavilor nu era prea ridicat. Rolul principal în producţie, mai ales în agricultură, îl avea ţărănimea băştinaşă, care continua să trăiască, măcar în parte, în vechile obşti săteşti.

Contradicţiile de neîmpăcat între exploatatori şi exploataţi au generat şi în Dacia romană diverse forme ale luptei de clasă. În unele regiuni se desfăşoară mişcarea aşa-numiţilor latrones, un fel de haiduci care, mai ales în vremuri de atacuri externe, atacau şi prădau pe cei bogaţi. Cea mai înaltă formă a luptei de clasă o constituiau însă răscoalele. Dat fiind numărul relativ redus al sclavilor, aceste mişcări sunt mai ales ale populaţiei dacice învinse şi oprimate.

Cea mai puternică răscoală a avut loc în anii 117-118, după moartea lui Traian. Altă revoltă pare să se fi produs în anul 167 d.Hr., în legătură cu războaiele marcomanice, căci o inscripţie în cinstea împăratului Marcus Aurelius vorbeşte despre dublul pericol (probabil, intern şi extern) de care acesta a salvat capitala Daciei - Ulpia Traiana.

Viaţa culturală în provincia Dacia

Scrierea şi inscripţiile

Îndată după cucerire, limba şi scrierea latină se răspândesc cu repeziciune în Dacia. Este semnificativă, în această privinţă, împrejurarea că, pe teritoriul provinciei, s-au descoperit până acum vreo 3.000 de inscripţii în latineşte faţă de numai 35-37 în limba greacă. Limba şi scrierea latinească se difuzează şi în rândurile autohtonilor, după cum ne-o dovedesc inscripţiile puse de persoane cu nume dacice. Faptul nu e de natură să uimească: descoperirea vasului cu ştampile de la Grădiştea Muncelului arată că dacii începuseră încă din perioada preromană să folosească alfabetul latin.

Deşi nu există dovezi clare în acest sens, e probabil că şi în Dacia funcţionau şcoli elementare, unde se învăţau cititul, scrisul şi socotitul. Cei cu dare de mână îşi educau copiii acasă, cu ajutorul unor sclavi pedagogi. E firesc ca în Dacia să fi existat şi manifestări literare. Cu excepţia însă a unor scurte inscripţii în versuri (cea mai reuşită s-a descoperit la Germisara - Geoagiu), nimic nu ni s-a păstrat din operele literare ce se vor fi compus în Dacia romană.

Cultele religioase

Inscripţiile şi monumentele de artă descoperite pe teritoriul Daciei romane atestă numărul mare şi varietatea extraordinară a divinităţilor adorate aici. Faptul e cât se poate de firesc dacă ţinem seama de caracterul eterogen al populaţiei provinciei: autohtoni şi colonişti aduşi „ex toto orbe Romano”. Locul de frunte îl ocupă divinităţile romane: Iuppiter, zeul suprem, cu soţia lui, Iunona; Minerva, zeiţa înţelepciunii şi protectoarea meşteşugurilor; Mercur, zeul comerţului; Apollo, divinitate a luminii şi a soarelui; Venus, zeiţa frumuseţii şi a dragostei; Silvanus, zeitate a câmpiilor şi a pădurilor; Liber şi Libera, divinităţi ale vegetaţiei şi vinului; Diana, zeiţa vânătoarei. Destul de numeroase sunt şi zeităţile orientale (egiptene, siriene, palmirene etc.), care cunosc acum o largă răspândire în întreg Imperiul roman; cea mai cunoscută dintre ele este Mithras (sau Soarele nebiruit), zeu de origine persană întruchipând principiul binelui în luptă cu principiul răului.

În Dacia se observă frecvent fenomenul numit sincretism, care constă din contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar de origine diferită, într-una singură. Foarte răspândit este cultul lui Iuppiter Dolichenus, divinitate sincretică născută din contopirea romanului Iuppiter cu semiticul Baal din oraşul Doliche (Asia Mică). Un alt fenomen caracteristic este adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane (interpretatio Romana); aceasta este, de exemplu, soarta zeităţilor dacice, care se ascund acum sub numele Dianei Augusta, al lui Hercules Invictus şi chiar al perechii divine Liber şi Libera.

Mult răspândit e şi în Dacia romană cultul aşa-zişilor „cavaleri danubieni”, divinităţi de origine illiro-traco-dacă. Un cult aparte, de însemnătate mai mult politico-cetăţenească decât religioasă, este cultul lui Augustus, al împăratului aflat la domnie. De acest cult imperial se îngrijea o asociaţie politico-religioasă specială - ordinul Augustalilor -, al cărei palat a fost descoperit la Ulpia Traiana.

Artele

În oraşele şi satele Daciei răsar acum construcţiile tipice arhitecturii romane: temple, amfiteatre, clădiri şi băi publice (thermae), vile suburbane şi rustice. Urmele unor temple au fost descoperite arheologic în mai multe oraşe (şi sate), iar amfiteatre pentru luptele de gladiatori şi luptele cu fiare sălbatice s-au constatat la Sarmizegetusa, Porolissum şi Micia. Cât despre băile publice, ele au fost descoperite nu numai în oraşe, ci şi pe lângă castre.

Dacia se remarcă, atât în domeniul tehnicii arhitecturale cit şi în domeniul producţiei artistice, prin multiple şi variate influenţe originare din diferite regiuni ale Imperiului. Anumite monumente denotă o netă influenţă orientală: aşa sunt, de exemplu, contraforţii zidurilor, sarcofagele de piatră în formă de casă cu acroterele (colţurile proeminente) de la capacele lor, leii funerari meniţi, în credinţa naivă a celor vechi, să apere mormântul de duhurile rele etc. Predominante sunt însă influenţele occidentale: medalioanele funerare cu portretele defuncţilor, monumentele în formă de trunchi de piramidă cu laturile arcuite şi altele de acest gen îşi găsesc analogii în provinciile vestice vecine Daciei: Pannonia, Noricum, Raetia, ba chiar în Italia de nord.

Natural, obiectele de artă descoperite în Dacia nu sunt de valoare egală. Alături de piese de înaltă ţinută artistică (statueta Dianei şi capul de bronz al împăratului Dedus, descoperite la Sarmizegetusa, fragmentele unei mari statui ecvestre a împăratului Caracalla, găsite la Porolissum etc.), producţii ale unor artişti din Italia sau Grecia, există numeroase opere ale unor meşteri locali, de valoare mai modestă. Produse pe loc, în Dacia, sunt mai ales statuetele de lut ars, al căror preţ scăzut le punea la îndemâna unor pături mai largi ale populaţiei provinciei.

Ca o ramură aparte a artei sculpturii trebuie amintite aici gemele, pietre semipreţioase gravate, care se purtau prinse într-un inel; ateliere pentru gravarea gemelor par să fi existat la Romula şi la Porolissum. În sfârşit, câteva descoperiri făcute la Sarmizegetusa şi Apulum atestă existenţa în Dacia a artei mozaicului. Aşa cum s-a arătat mai sus, arta Daciei romane prezintă, privită în ansamblu, afinităţi mai ales cu arta provinciilor vestice ale Imperiului. Ţinând seama şi de folosirea pe scară foarte largă a limbii latine în comparaţie cu limba greacă, se poate afirma caracterul roman occidental al culturii provinciei Dacia: o „forma mentis” romană.

Check Also

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …