Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (27 noiembrie 1884, Pârscov, judeţul Buzău - 26 aprilie 1963, Bucureşti) - poet, prozator, dramaturg şi medic. Este fiul Sultanei (născută Ion) şi al lui Costache Voicu, gospodar înstărit; prenumele la naştere: Vasile Costache. Îşi începe învăţătura în satul vecin, Pleşcoi, o continuă la pensionul „I.D. Răşcanu” din Buzău, unde face şi primele două clase gimnaziale la Liceul „Alexandru Hâjdeu”, absolvind ciclul secundar la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1902), aici avându-i colegi pe Dumitru Demetrescu-Buzău, viitorul Urmuz, pe George Ciprian şi pe Nicolae Constantinescu, viitor pictor.

După ce un an (1902-1903) frecventase cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, urmează Facultatea de Medicină, susţinându-şi licenţa în 1910. Tot acum se căsătoreşte cu Maria Mitescu, o colegă de la Medicină. Funcţionează ca medic de ţară în câteva judeţe (Gorj, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov), în timpul primului război mondial fiind mobilizat ca medic militar la Bârlad, unde participă la reuniunile Academiei Bârlădene şi se împrieteneşte cu Alexandru Vlahuţă şi George Tutoveanu.

Transferat la începutul anului 1920 la Bucureşti, îşi va exercita profesia până în 1940, când se pensionează. Lucrează mai întâi la Administraţia Domeniilor Coroanei, din 1921 este director adjunct, iar din 1922 director la Fundaţia Culturală „Principele Carol”, unde împreună cu Gheorghe D. Mugur întreprinde acţiuni de culturalizare, iniţiind şi colecţia enciclopedică „Cartea vieţii”, care cuprinde, pe lângă scrieri literare, o culegere de colinde şi una de proverbe, lucrări de uz practic, precum Chestionar folcloristic, Îndreptar pentru conducătorii culturali la sate şi Chestionar de anchetă socială pentru monografii, reunite în 1930 în Cartea misionarului.

O perioadă lungă (1930-1945) activează la Societatea Română de Radiodifuziune ca referent, coordonator al emisiunilor literare şi colaborator permanent la „Ora satului”, multe contribuţii de aici sau de la emisiunea „Sfatul medicului” intrând în volumul Toate leacurile la îndemână (1935). Alte lucrări de popularizare ale medicului Voiculescu preiau texte apărute iniţial în „Lamura”, „Albina”, „Vatra”, „România administrativă”, „Tribuna medicală” şi „Farul căminului”. Între timp devenise un nume în literatură.

Prima poezie, o odă dedicată lui Eminescu, datează din 1901. Va debuta însă cu poezia Dorul în 1912, la „Convorbiri literare”, sub iniţialele V.V. Publică ulterior în „Flacăra”, „România”, „Dacia”, „Revista copiilor şi a tinerimei”, „însemnări literare”, „Răsăritul”, „Luceafărul”, „Lamura” (va face parte din redacţie), „Cugetul românesc”, Năzuinţa”, „Ilustraţiunea naţională”, „Flamura”, „Ramuri”, „Graiul nostru”, „Duminica Universului”, „Azi”, „Herald”, „Vremea”, „Satul”, „Muzică şi poezie”, „România literară” (1943) etc. Împreună cu George Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Mihail Lungianu scoate la Bârlad „Florile dalbe” (1919), iar alături de N.I. Herescu şi Ion Pillat revista „pentru poezie şi artă” „Pleiada” (1934).

Scrie permanent în „Gândirea”, din 1927 fiind unul din stâlpii grupării din jurul revistei, devine şi unul din principalii colaboratori ai „Revistei Fundaţiilor Regale”. Editorial a debutat în 1916 cu placheta Poezii; peste 2 ani îi apare culegerea Din Ţara Zimbrului şi alte poezii (Premiul Academiei Române). Din 1920 este membru al Societăţii Scriitorilor. În primul deceniu interbelic i se tipăresc cărţile Părgă (1921) şi Poeme cu îngeri (1927; Premiul Societăţii Scriitorilor), în cel de-al doilea ies Destin (1933; Marele Premiu „Constantin Hamangiu” al Academiei Române), Urcuş (1937) şi Întrezăriri (1939; Premiul Editurii Fundaţiei Regale).

I se acordă în 1941 Premiul Naţional pentru Poezie. În 1944 apare, în seria „Ediţii definitive” de la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, antologia Poezii, o selecţie de autor. În intervalul 1930-1943 i s-au publicat şi piese de teatru: Fata ursului (1930), La pragul minunii (1934), Umbra (1935; Premiul Teatrului Naţional din Bucureşti) şi Demiurgul (1943); două (Fata ursului şi Umbra) au fost reprezentate la Naţionalul bucureştean.

Abia în 1972, în volumul Teatru, va fi editată comedia Gimnastica sentimentală, scrisă în aceeaşi perioadă şi jucată în stagiunea 1969-1970 la Teatrul de Stat din Baia Mare. „Comedia sentimentală” Trandafir agăţător, ca şi altele nu s-au tipărit antum, nici scenariile radiofonice Darul domnişoarei Amalia şi Două furtuni. Prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti în 1943, piesa mitico-istorică Pribeagă apare în 1967 în „Steaua”, de unde intră în acelaşi volum Teatru.

După 1944 semnătura lui Voiculescu (care îşi va oficializa numele de scriitor în 1950) nu mai poate fi întâlnită două decenii în publicaţii sau pe vreo carte. După moartea soţiei, în 1946, Voiculescu se refugiază într-o existenţă ascetică, lipsită de comodităţi elementare. Se dedică meditaţiei şi scrisului. Frecventează gruparea spirituală Rugul Aprins de la mănăstirea bucureşteană Antim, iniţiată de Sandu Tudor, în jurul căreia se vor strânge numeroşi intelectuali ai vremii.

Interzisă în cele din urmă, după destrămarea grupului va participa la întrunirile din casa colecţionarului Barbu Slătineanu, la audiţiile muzicale de la seratele lui Apostol Apostolide, la reuniunile ţinute la Alexandru Mironescu, Dinu Pillat şi la alţi intelectuali, considerate clandestine de autorităţile timpului. Arestat în noaptea de 4/5 august 1958, condamnat la 5 ani de temniţă grea, scriitorul va suporta urmările unei detenţii severe la Jilava şi Aiud. Eliberat la 2 mai 1962, grav bolnav, se va stinge după un an.

Postumitatea lui Voiculescu produce revelaţia unei opere profunde, creată în decursul a aproape unui deceniu, cu limitele situate între moartea soţiei şi arestarea sa. Ea cuprinde toate povestirile (începând de la Capul de zimbru, ultima scriere antumă, 1947), editate în 1966 în două volume, romanul Zahei orbul, publicat în 1970, şi lirica de senectute. Prima apariţie postumă, cartea Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964) va fi urmată de o selecţie ilustrativă din versurile antume, precum şi de ciclurile inedite intitulate de editori Veghe şi Clepsidră.

Situaţia manuscriselor de poezie - confiscate la arestarea scriitorului (printre care se află „caietul negru” cu lirica ultimilor ani dispusă cronologic), în parte încredinţate chiar de autor lui Andrei Scrima („manuscrisul Scrima”, orânduit după afinităţi tematice) la plecarea acestuia în India, spre a fi trecute clandestin peste graniţă - a rămas multă vreme incertă, fiind clarificată abia spre cumpăna dintre milenii. În 1993 Academia Română îl va desemna pe scriitor membru post-mortem.

Cele dintâi volume ale lui Voiculescu - Poezii şi Din Tara Zimbrului şi alte poezii - îndatorate profund lui Al. Vlahuţă şi lui George Coşbuc, sintetizează caracterele liricii sămănătoriste şi totodată prefigurează tradiţionalismul promovat de revista „Gândirea”. Casa noastră, o piesă rezumativă a cărţii de debut, opune tabloul convenţional idilic al satului patriarhal („Ce paşnic era satul... Pitit la poala culmii / Ca ostrovul de mituri sub straşina-nvechită...”) degradării lui ulterioare.

Asemuirea chietudinii rustice de altădată cu liniştea schiturilor anunţă poetica gândiristă: „Plutea pe noi o pace adâncă, robitoare, / Ca peste-un schit ce pururi ar sta în rugăciune”. Din Ţara Zimbrului... preia din sămănătorism militantismul naţional, inclusiv şabloanele acestuia. Influenţat aici mai mult de George Coşbuc, adoptând şi procedee utilizate de Vasile Alecsandri în Ostaşii noştri, Voiculescu oferă o nouă culegere de „cântece de vitejie”. Construite impecabil, asemenea celor din prima carte, dar într-o materie verbală aspră, întrucât numeşte realităţi crâncene, versurile dobândesc intermitent o forţă expresivă notabilă.

Voiculescu devine poet autentic odată cu Pârgă, unde, substituind gustului sămănătorist pentru idilic, pentru graţios şi suav curajul de a surprinde realul neînfrumuseţat, expune privelişti de lume rurală frumoasă, dar nu neapărat edenică. Privirea e reţinută mai mult de plante mustoase decât de flori gingaşe, mai mult de reptile decât de vietăţi paradisiace. Lexicul e pe măsura reprezentărilor: cuvinte dure, pământoase, bolovănoase, colţuroase, zgrunţuroase, ţepoase, deseori clocotitoare, vuitoare. Frecvente sunt neaoşismele suculente, regionalismele cu înfăţişare de bărăgan bălărios şi bulgăros.

În versurile din cărţile următoare provincialismele se răresc, fără a dispărea. Cu asemenea material poetul compune pregnante gravuri, de proporţii, cu privelişti când statice, precum cele din Pe muntele Obârşia, unde „zănoage găunoase cu ochiuri de zăpadă [...] / Îşi apără comoara / În ţarcuri făurite din colţi zâmbaţi de stâncă”, sau din Bucegii, unde „Din Piatra Arsă până-n Omul, colan de munţi se tot înşiră, / Cu late cefe sprijinite în cintra cerurilor goale”, când dinamice, fremătătoare, ca în Nori de vară.

Descripţia îşi însuşeşte tehnici epice şi cinematografice, proiectând elementele într-o învălmăşire fantastică, analoagă celei din Prigoana lui Tudor Arghezi: „Sosesc cirezile de nori în goană [...]. / Buhai cu zimbri, junei cu vaci cât malul. / Şi-nchise în oborul cerurilor late, / Năvalnicele boaite / Bălţate, negre ori ţintate, / Se îmbulzesc şi suflă-nspăimântate / Ca la vederea unei haite... / Se-mpung, se-ncalecă, se iau în coarne, / Zăplazurile zării stând să spargă”.

Subsidiară în primele volume, tematica religioasă intră în prim-plan odată cu Poeme cu îngeri, doar în aparenţă carte de vizită a ortodoxismului literar. Unele poezii par comentarii la desenele cu care Demian a ilustrat paginile „Gândirii”, într-un loc se arată Domnul „înconjurat de îngeri albi”, altundeva îngerul străluceşte la porţi, mai încolo un înger culege snopi, în preajmă zboară „îngerul luminător”. Este evident că aici se află o iconografie convenţională, chipurile sunt simple măşti, împlinind o funcţie. Voiculescu a îmbrăcat în veşminte îngereşti figuri profane, din viaţa cotidiană, reducând suavele fiinţe aripate la rostul de element decorativ.

Există însă şi situaţii în care îngerii, departe de materialitatea carnală din Cântec pentru dezbrăcare, sunt dematerializaţi până la abstractizare. Dând în vis „ocol grădinii sfinte”, poetul vede cu dezolare că „focosul heruvim flăcărător” nu îi „arată poarta, ca-nainte”. Exasperat de prea multe gânduri nepioase, ce alcătuiesc „un codru de stafii”, el cere Domnului să trimită „un pâlc de îngeri, în spate cu securi”, iar altcândva îngerul loveşte în pereţii sufletului cu „securea durerii”. Apartenenţa la tagma angelică poate fi doar aspiraţie, „îngereţe”: „Coborând pe line aripi de suspine, / La un loc cu viermii, lin, să nu-i deştepte. / Se întoarce-n carne, alte vremi s-aştepte, / Alba îngereţe închegată-n tine!” (Înger amânat).

Voiculescu mai rescrie capitole din Evanghelie, precum acelea referitoare la umblarea pe ape şi la Cina cea de Taină, ori fantazează în marginea unor momente din biografia eristică. În general vorbind, poezia lui afişat religioasă acuză cerebralitatea şi meditaţia, „rugăciunile” zvâcnesc cu adevărat liric doar incidental. Când motivul religios devine prilej de retrăire a unor emoţii din altă vârstă, lirismul este autentic, însă emană nu atât din religiozitate, cât din candoare, din inefabilul transportării în ambianţa copilăriei: „Joi porneam în cete la pădure, / S-adunăm călţunaşi şi viorele, / Umpleam de chiot şi cântec dealurile sure, / Uitând că eşti mort şi c-o să Te împodobim cu ele: / Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate / Şi printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană, / Roşia floare a coastei Tale însângerate / Şi stropii de sânge picuraţi din coroană” (Iisus din copilărie).

În esenţă, prin tot ce e durabil în opera sa, Voiculescu se impune ca poet al naturii în înţeles larg. Din Poeme cu îngeri, Destin, Urcuş, Întrezăriri se detaşează pasteluri vrednice de a figura în cea mai exigentă antologie a genului. Modul poetic evoluează spre diafan şi muzical. Începând de la Poeme cu îngeri, contururile priveliştilor tind să devină lichide, masivitatea cedează supleţei, sculpturalul face loc picturalului. Poetul preferă acum linia zveltă, unduitoare, peisajul campestru şi marin. Versului clasic i se substituie adesea cel polimetric liber.

Cu această - în parte - nouă tehnică, Voiculescu zugrăveşte bărăgane învăluite în umbrele înserării (Bărăgan în amurg), şesuri şi coline (Dobrogea-n amiază de vară, în cimitirul turcesc din Mangalia), autumnale (Plâns de toamnă, Toamna la baltă, După cules, Făurăria toamnei), marine (Haitele mării, Efigii marine), uneori în tablouri de-a dreptul memorabile, în verde, albastru şi aur, precum imaginea Bărăganului topit în azur: „În aur de pojarnic şi spumă de scumpie, / Rostogolind apusul la margini de pământ, / Îşi joacă Bărăganul talazu-i de câmpie / Cu iezere de ierburi zănatice în vânt”. Foarte izbutite sunt o seamă de invernale, icoane în argint, ca Iarnă scitică, Colind uitat, Iarna de altădată sau Gânduri de iarnă. Orientat spre idilic, spre bucolic, spre stilizare, poetul nu îşi pierde simţul pentru elementar, pentru teluric, care irumpe în Hoţi de cai, de pildă, într-un iureş de sălbăticie superbă.

Cu versurile din Urcuş şi întrezăriri Voiculescu trece la un neoclasicism de factură modernă, pe care nu fără temei Vladimir Streinu îl pune în relaţie cu Vrăjile lui Paul Valery. Filonul inspiraţiei religioase se subţiază până la dispariţie, poetul - evadat din umbra crucii - aşezându-se, asemenea lui Ion Pillat (cu care are multe afinităţi), sub „scutul Minervei”, spre a cânta Helada: „Chenare de ciclade te-nconjoară, unică. / Pe zarea de zambilă te-ntrezăresc prin pini, / Când îţi azvârli amurguri de vin peste tunică / Şi beau centauri aur pe piscuri de lumini”.

Asemenea lui Tudor Arghezi, autorul se mărturiseşte - în alţi termeni lirici - obosit de a fi „înflorit numai cu focuri sfinte”, înfometat „de nisip şi lut”: „Munte pur cu piscuri tăioase, / Urc în cer furtuna de stânci, / Dar râvnesc câmpul liniştii joase, / Mă roade dor de şesuri adânci”. Acum poezia parcurge o adevărată renaştere, în sensul de întoarcere la păgânătate. Senzuale încă din Destin, eroticele devin cu timpul adevărate explozii de patimă, şi niciodată în lirica românească de neoavangardă nu au răsunat „strigări” mai „trupeşti” (nici chiar în placheta astfel intitulată a lui Camil Baltazar) ca în Cântec pentru dezbrăcare, Fericitul gâde sau ca în postuma Plugărie.

O fuziune de extaz şi senzualitate spiritualizată e poezia din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare... Ferecând o confesiune de iubire aparent stranie în cătuşele de aur ale prozodiei clasice, versul exprimă o elevaţie considerată de unii interpreţi de natură platonică. I s-a dat şi interpretare creştină. Fapt este că mai multe sonete celebrează un eros sacralizant, instrument de transcendere a materialităţii: „Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, / Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir... / Şi nu mai eşti de-acum trupească o făptură, / Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir”.

Tonalitatea sacrală nu exclude intermitente accente de pasionalitate profană. Voiculescu o cântă pe „domniţa grădinii cu merele de aur”, căreia „îi prinde trupul în sărutări [...] ca-ntr-un năvod”. El se visează Hercul ce „despică oceanul”, pentru ca ajuns la iubită, „ostrovul feciorelnic să-ţi jefuiesc de rod”. Carnalul erosului apare ca efect al reacţiei naturii la tentativa omului de a i se sustrage cu totul, prin spirit: „S-a străduit natura ca omul să nu-i scape; / Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare, / Şi-a-nmormântat-o-n carne”.

Oraţia îndrăgostitului se adresează când unei iubite, când unui iubit. Obiectul erotic este invocat prin apelative ca „scumpa mea”, „iubita mea”, „domniţă” sau „iubite”, „puternicul meu domn”, „prinţ hermetic”, „amant”. Şi nu e vorba (în orice caz, nu explicit) de un dialog ca acela din Cântarea Cântărilor. De exemplu, în sonetul CLXIV un bărbat vorbeşte altui bărbat: „Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare? / De ce mă Iaşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi? / Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii, / Cum am să port eu singur poverile iubirii?”

Când se împlineşte prin înfrângerea cărnii, prin asceză, prin transsubstanţiere, „gloria iubirii”, în înţelegerea sonetistului inspirat de Shakespeare, „nu este îmbuibarea, / Ospeţe de săruturi, orgii de-mbrăţişări, / Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea”; iubirea „nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii”, ea e „sfinţită de marea-i înălţime”. Este o mistică a androginului, „sămânţă eternităţii”, prin care „misterioasa carne se face duh în noi”. În interpretarea teologică propusă de Valeriu Anania, sonetele ar exprima năzuinţa sufletului uman de a se contopi cu Logosul divin.

Dintre piesele de teatru ale lui Voiculescu, Fata ursului, Umbra şi Pribeagă reflectă climatul rural în care îşi are sursa lirismul de orientare tradiţionalistă. Un climat cu pronunţat specific etnografic şi reminiscenţe de mentalitate arhaică, îmbibat de superstiţii şi credinţe stranii, punctat şi de anomalii sociale. Optica, scenic obiectivată, e demitizantă. În Umbra, venit după 15 ani de absenţă în locurile de obârşie, un mărunt funcţionar, Jorj Iuliski, alias Ghiţă Vârzob, flecar şi escroc sentimental, găseşte un sat de oameni creduli ca nişte copii, inclusiv preotul, învăţătorul şi primarul, şi o mamă habotnică, teroarea satului, care, prinzând de veste că insul vrea să se însoare cu o rudă, îi „ia” acesteia umbra şi o îngroapă în zid spre a-i provoca moartea.

Păzitoare a vechilor rânduieli, baba Savila întruchipează primitivitatea, bigotismul, dar şi bunul-simţ popular, exprimat în curajul de a fi ea însăşi, de a nu ceda modelor, în dârzenia cu care împiedică de a se făptui ce nu se cade. Dramaticul e covârşit însă de comic. Având ca personaj central pe hlestakovianul Jorj, Umbra e mai mult o comedie de moravuri şi situaţii decât (cum o consideră Tudor Vianu) „un mister tragic”.

Punctată de fărâmituri de gândire mitică, Fata ursului include o istorisire demitizantă. „Ursul” care a furat-o în noaptea nunţii pe Vidra de lângă soţul ei nu e decât ibovnicul ascuns sub piele de sălbăticiune. Satul află adevărul mult mai târziu, iar întâmplările cu urşi răpitori de femei sunt relatate cam în doi peri. Cei ce le povestesc nu prea cred în ele, le spun mai curând de dragul poveştii ca atare. Baciul, mai cu seamă, vorbeşte cu subînţelesuri, pe un ton mucalit, strecoară în evocare un umor ghiduş, o ironie subţire, parodiază cu bonomie folclorul orientat spre fabulos.

Suflete simple, ţăranii şi ciobanii sunt, în acelaşi timp, minţi limpezi, lucide, naturi sănătoase, care, chiar dacă un moment admit posibilitatea unor întâmplări în răspăr cu ordinea firească a lucrurilor, nu se pierd cu firea, nu sunt cuprinşi de spaime mistice. Atitudinea lor faţă de neobişnuit e asemănătoare cu a ţăranilor lui Ion Creangă, a lui Dănilă Prepeleac şi a lui Stan Păţitul.

Irizările mitice participă la întocmirea unui spectacol realist, Fata ursului fiind o snoavă dramatizată, o sottie, până când intervine un deznodământ tragic, nepregătit, discordant, artificios. Piesa aduce în scenă o psihologie profană, restituind atmosfera vieţii de prin părţile Buzăului: o atmosferă ce aduce cu a epicii lui Mihail Sadoveanu, dar se şi diferenţiază de ea, oamenii lui Voiculescu fiind mai pozitivi, mai iuţi, mai puţin ceremonioşi, cu un grai mai aspru. Nu întâmplător Fata ursului şi Umbra au fost editate în 1943 împreună, sub titlul Duhul pământului.

Basm proiectat într-un timp istoric incert, dar într-o geografie precisă, Pribeagă expune la început evenimente de la Curtea împărătească din Bizanţ, spre a se desfăşura apoi în Valahia, alcătuind un vast tablou etnografic. Pornită în căutarea mirelui fugar, un Făt-Fru-mos de dincolo de Istru, Irina, fiica bazileului, Cosânzeană egeică, pribegeşte prin ţara lui un an şi mai bine, prilej de a cunoaşte locurile şi oamenii. Mai mult epică decât dramatică, scrierea concentrează materia unui roman de aventuri sau a unui basm de iniţiere. Improprie reprezentării, se pretează în schimb ecranizării, fiind ca un scenariu de film.

De alt tip sunt piesele Demiurgul, unde un medic experimentează modificarea firii unor animale, şi La pragul minunii, care relevă drama unui tânăr evreu înapoiat de peste Nistru în târgul natal. Nesatisfăcut de răspunsurile date întrebărilor capitale de legea mozaică şi de cea creştină, Iţic îmbrăţişează ateismul şi începe să lupte cu îndârjire împotriva tuturor confesiunilor, însă în loc de a contribui la eliminarea credinţei, redevine credincios el însuşi, predicând o religie a înfrăţirii universale, înăuntrul căreia să coexiste armonios toate cultele.

Cu publicarea în 1966 a povestirilor lui Voiculescu literatura română a dobândit, la 3 ani după dispariţia autorului, un nou prozator, de o valoare deosebită. Un prozator care demonstra că resursele tematice ale universului rural nu fuseseră epuizate. Mihail Sadoveanu, Gala Galaction şi Ion Agârbiceanu revelaseră multe dimensiuni şi orizonturi sufleteşti, dar nu dezvăluiseră toate zăcămintele de spiritualitate arhaică. Anumite aspecte de practică ezoterică şi gândire magică fuseseră semnalate mai curând fugitiv.

Povestirile voiculesciene merg în principal tocmai la acestea sau le reliefează în vreun fel existenţa. Excepţie face, între altele, Capul de zimbru, unde se relatează o întâmplare din timpul ultimului război: un ofiţer român dovedeşte că posedă al treilea timbru cap de zimbru, după ce un coleg german susţinuse că în toată lumea nu existau decât două, al doilea în posesia lui. În marginile anecdoticului se consumă şi epica altor compuneri, fără raport cu arhaicul. Un moşier grec, înşelat de consoartă, spulberă presupunerea că nu ar fi tatăl celor cinci fete care îi poartă numele, descălţându-le în public spre a se vedea că toate au, ca el, şase degete la piciorul drept (Proba).

Un avocat se amuză făcând curte, doar în aparenţă, tuturor doamnelor din oraş, şi ele se pretează jocului, cu excepţia uneia. Întâmplându-se să călătorească într-o iarnă împreună spre Iaşi, falsul seducător îi obţine consimţământul de a împărţi la hotel aceeaşi încăpere. Acolo însă comandă două camere, la etaje diferite. Dimineaţa femeia e găsită moartă (Farsa). Cuiva i se promite la un hotel internaţional „o fată javaneză”, dar sub această denumire i se oferă o anume pernă (Fata din Java).

Naraţiunile de genul acesta includ situaţii comice sau dramatice, peisaje, descripţii de mişcări ale naturii memorabile. Anecdotica e uneori cu tâlc. Improvizarea unui ospăţ în plină stradă, din ceea ce nevoiaşii dintr-o localitate aruncă în oală peste un bolovan pus la fiert, exemplifică urmările benefice ale oricărui act de solidaritate umană (Ciorbă de bolovan). Domolirea unor animale răsculate prin scânteia ţâşnită din două pietre lovite una de alta învederează puterea de nebiruit a minţii omeneşti (Revolta dobitoacelor).

Supravieţuiri ale arhaicului se întâlnesc îndeosebi în povestirile al căror epos se făureşte în climatul primitivităţii, în păduri, în munţi, în medii pastorale, mănăstireşti, în ambianţe tribale. Trei naraţiuni cu călugări incită şi creează suspans prin comportamentele brave ale protagoniştilor; a patra construieşte un spectacol bahico-pantagruelic vrednic de Mihail Sadoveanu şi de Calistrat Hogaş. Un călugăr în veşnică luptă cu diavolii pe care îi izgoneşte bătând într-un lighean de aramă şi trăgând focuri de pistol, înverşunat în a-şi educa permanent puterea de abstinenţă, ţine în chilie cărnuri şi sticle cu felurite alcooluri fără a se atinge de ele şi îi cere stareţului să îi procure femei spre a-şi dovedi imunitatea la ispită.

El respinge şi încercările unei cârciumărese de a-l târî în păcat. Se descurcă în misiuni dificile, cu implicaţii băneşti, şi se bate în codru cu tâlhari pe care îi aduce legaţi la mănăstire. Într-o noapte alungă nişte hoţi cu pistolul, omorând pe unul din ei (Ispitele părintelui Evtichie). O călugăriţă, fostă hoaţă de codru, zădărniceşte prin şiretlic jefuirea mănăstirii de o bandă al cărei conducător e unul dintre cei cu care tâlhărise şi îi taie capul (Behaviorism).

Personajul povestirii Schimnicul e un licantrop. Habotnic în practicarea ascezei, părintele Sofonie se transformă noaptea, fără să o ştie, în lup şi, înhăitat cu alte fiare, pradă stâna mănăstirii. Într-o noapte lupul în care se metamorfozase corpul său astral fiind împuşcat, sihastrul e găsit a doua zi mort, cu o rană în coaste. În Chef la mănăstire trecerea întâmplătoare a unui protopop pe la un aşezământ bogat stârneşte în cuvioşi o asemenea ambiţie de a-l ospăta după cuviinţă, încât organizează o petrecere homerică, ce ţine 4 zile. Pentru a pune iapa sfinţiei sale la adăpost de orice primejdie, o urcă în clopotniţă. Uitând de ea, o lasă acolo până a treia zi când, alertaţi de dangătele clopotului stârnite de captivă, o hrănesc şi o adapă cu alcool tare, îmbătând-o.

Cele mai poetice istorisiri ale lui Voiculescu se cantonează într-o lume a eresurilor, cu tărâmuri de basm chiar. O ţărancă bolnavă de cancer crede că a intrat în ea un şarpe (Şarpele Aliodor). Urcând în munţi spre a încerca să filmeze fabuloşii cocoşi în sezonul împerecherii, un cineast întâlneşte un flăcău care le imită glasul şi ştie să îi îmblânzească (Misiune de încredere).

Un ţăran învăţase să folosească limbajul lupilor, şi într-o noapte el domoleşte cu privirea o haită în mijlocul căreia căzuse, dintr-un copac, un orăşean (În mijlocul lupilor). Undeva, într-un sat de munte, cineva strânge prund de aur într-o blană de berbec aşezată în râu. Un vrăjitor scoate purecii din casă prin descântec. Îndrăgostit nebuneşte de o tânără femeie, naratorul află de la vrăjitoarea locală că aceasta îi făcuse farmece şi, când o revede, tânăra se preschimbă subit într-o babă respingătoare (Iubire magică).

Sakuntala reface povestea din poemul lui Kalidasa. Ducându-se, după o boală grea, pentru refacere la moşia unui prieten, naratorul îl găseşte într-o tabără de ţigani. Se instalase acolo fascinat de o fată care nu vrea să îi devină soţie, căci iubeşte un ţigan, hoţ de cai întemniţat, cu care avea un copil tăinuit. Întreaga povestire e un clocot de romantism. Lostriţa e un basm. O „nagodă” cu înfăţişare de lostriţa spintecă apele Bistriţei, şi nimeni nu izbuteşte să o pescuiască. Cei care încearcă sunt omorâţi, alţii se lasă în cele din urmă păgubaşi.

Nu şi Aliman, pentru care diavoliţa ajunge obsesie. Într-o zi el reuşeşte să o prindă în braţe, dar vietatea fabuloasă îi scapă. Mai târziu pare să o identifice într-o fată scoasă din mâl leşinată, după o inundaţie, dar mama acesteia apare din necunoscut şi o ia acasă. Resemnat cu timpul, flăcăul e pe cale să se însoare cu o consăteancă, însă la nunta lor lostriţa reapare. Mirele aleargă la râu, o vede, sare în apă şi ambii se pierd în valuri, îmbrăţişaţi.

Mai cu seamă povestirile Sezon mort şi Pescarul Amin au obţinut din partea criticii aprecieri superlative. În prima, în decorul silvestru al unei crescătorii de fazani se înfiripă două idile estivale: a unui câine cu o vulpe şi a domnului Charles, proprietarul pădurii, cu nevasta slugii sale. Descoperind situaţiile, sluga împuşcă vulpea, iar consoartei îi aplică, pedagogic, cuvenita corecţie corporală.

Valoarea de capodoperă e dată de poezia irumperii forţelor oarbe, irepresibile ale firii. În cealaltă naraţiune, spre a face imposibilă o plănuită pescuire cu dinamita, un pescar ce se crede coborâtor din moruni, paznic al unui „ochean de apă” îngrădit, rupe într-o noapte zăgazul şi, luat în piept de un morun uriaş în care îşi identifică totemul, curge vijelios, spre a se vărsa în Dunăre împreună cu puhoiul de peşti învălmăşiţi cu stelele cerului răsturnat în vâlvătaia acvatică.

Romanul Zahei orbul, mai curând o povestire mai întinsă, e odiseea picarescă a unui Samson valah. Pierzându-şi vederea, Zahei, o namilă de om, ajunge învârtitor de roată la bâlci, grădinar, ocnaş, purtător în spate al unui preot moşneag şi infirm. Mediile traversate de nefericit sunt descrise cu mijloacele celui mai necruţător realism, apogeul viziunii tragic-groteşti a degradării fiinţei umane fiind atins în pictura vieţii de ocnă.

Opera literară

  • Poezii, Bucureşti, 1916;
  • Din Ţara Zimbrului şi alte poezii, Bârlad, 1918;
  • Pârgă, Bucureşti, 1921;
  • Amintiri despre Vlahuţă, Slobozia, 1927;
  • Poeme cu îngeri, Bucureşti, 1927;
  • Cartea misionarului (în colaborare cu Gheorghe D. Mugur), Nichifor Crainic, Craiova, 1930;
  • Chestionar folcloristic (în colaborare cu Gheorghe D. Mugur), Craiova, 1930;
  • Pata ursului, Bucureşti, 1930;
  • Destin, Bucureşti, 1933;
  • La pragul minunii, Bucureşti, 1934;
  • Toate leacurile la îndemână, Bucureşti, 1935;
  • Umbra, Bucureşti, 1935;
  • Urcuş, Bucureşti, 1937;
  • Întrezăriri, Bucureşti, 1939;
  • Demiurgul, Bucureşti, 1943;
  • Duhul pământului, Bucureşti, 1943;
  • Poezii, Bucureşti, 1944;
  • Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de..., prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1964; ediţia (Die letzten ersonnenen Sonette Shakespeares in der erdachten Ubersetzung... - Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...), ediţie bilingvă, traducere de Immanuel Weissglas, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1974; ediţia (Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... - Shakespeare’s Lost Fancied Sonnets in Immaginary Translation by...), ediţie bilingvă, traducere de Cristina Tătaru, Piteşti, 2000;
  • Povestiri, I-II, introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1966; ediţia (Nuvele), I-II, ediţie îngrijită de Ion Voiculescu, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1972;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Piru, cu un desen de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1966;
  • Poezii, I-II, ediţie îngrijită de Ion Voiculescu şi Victor Iova, prefaţă de Aurel Rău, Bucureşti, 1968;
  • Viscolul, Bucureşti, 1968;
  • Zahei orbul, ediţie îngrijită de Ion Voiculescu, prefaţă de Mircea Tomuş, Cluj, 1970; ediţie îngrijită şi prefaţă de Vasile Fanache, Cluj Napoca, 1986; ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1996;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1972;
  • Teatru, ediţie îngrijită de Mircea Tomuş şi Ion Voiculescu, Cluj, 1972;
  • Iubire magică, ediţie îngrijită de şi postfaţă Gelu Ionescu, Bucureşti, 1975;
  • Coiful de aur, cu ilustraţii de Elena Boariu, Bucureşti, 1981;
  • Poezii - Poesies, ediţie bilingvă, traducere de Paul Miclău, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1981;
  • Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... şi alte poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1981;
  • Povestiri, I-II, ediţie îngrijită de Victor Iova, Bucureşti, 1982;
  • Poezii, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Grăsoiu, Bucureşti, 1983;
  • Recits, traducere şi postfaţă Irina Bădescu, Bucureşti, 1983;
  • Iubire magică, ediţie îngrijită de Victor Iova, Bucureşti, 1984;
  • Gânduri albe, ediţie îngrijită şi introducere de Victor Crăciun, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1986;
  • Capul de zimbru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Beşteliu, Bucureşti, 1987;
  • Toiagul minunilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1991;
  • Alcyon sau Diavolul alb, ediţie îngrijită şi prefaţă de Florentin Popescu, Bucureşti, 1992;
  • Poezii inedite şi corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ileana Ene, Galaţi, 1993;
  • Călătorie spre locul inimii, ediţie îngrijită de Radu Voiculescu, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1994;
  • Lostriţa. Căprioara din vis, ediţie îngrijită de Florentin Popescu, Bucureşti, 1995;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Apetroaie, Galaţi, 1995;
  • Înaltele nelinişti, ediţie îngrijită de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1998;
  • Integrala prozei literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1998;
  • Integrala operei poetice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1999;
  • Antologie de versuri şi proză, ediţie îngrijită de Sultana Craia, Bucureşti, 2002;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Roxana Sorescu, Bucureşti, 2002;
  • Opera literară, vol. I: Proza, ediţie îngrijită şi introducere de Roxana Sorescu, Bucureşti, 2003.

Culegeri

  • Cântece de stea, Bucureşti, 1922 (în colaborare cu Gheorghe D. Mugur);
  • Proverbe, Bucureşti 1928 (în colaborare cu Gheorghe D. Mugur).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …