Vasile Constantinescu

Vasile Constantinescu (18 decembrie 1943, Mitoc, judeţul Botoşani - 20 octombrie 2004, Iaşi) - poet, prozator şi eseist. Este fiul Anicăi şi al lui Dumitru Constantinescu. Urmează clasele primare în comuna natală (1949-1956), studiile liceale la „Mihai Viteazul” din Galaţi (1958-1960) şi la Liceul Teoretic din Săveni (judeţul Botoşani) între 1960 şi 1962. Studiază apoi la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1965-1970).

După absolvire, îşi începe îndelungata carieră publicistică: timp de trei decenii va fi redactor la revista „Cronica” din Iaşi, între 1990 şi 1995 fiind secretar general de redacţie al aceleiaşi reviste, de care este legat şi prin debutul literar cu versuri (1967). Colaborează cu poezii, proză, recenzii, eseuri la „Convorbiri literare”, „Amfiteatru”, „Ateneu”, „Tribuna”, „Dacia literară” etc.

Prima lui carte, La ţărmul clipei (1971), a fost întâmpinată cu destule rezerve, ceea ce explică intervalul destul de mare între aceasta şi următorul volum de versuri, Am inventat o planetă (1978), simţit ca adevăratul început, conturând o anume personalitate poetică şi un univers liric propriu, uşor de recunoscut în tematica şi maniera următoarelor apariţii: Spaţiul dintre cuvinte (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), Sfera cu raze inegale (1985) şi O lume de senzaţii (1996).

Poeziei ludice, voit antilirică, marcată de ironie şi cerebralitate, i se adaugă o dimensiune nouă, prin cărţile de poezie pentru copii, Când soseşte Moş Crăciun (1994) şi Cartea cu semne fermecate sau Drum imaginar prin abecedar (1997). Această perioadă, a maturităţii poetice, aduce deschiderea către universul prozei, care de Ia început apare deplin configurat, ca în povestirile din Dincolo de geamanduri (1990; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi) şi în romanul A opta zi de la facerea lumii sau Fragment dintr-o piele de şarpe (1997).

Într-o continuitate cu problematica prozei se află eseurile din Destinul spiritului şi secolul XXI (1998) şi din volumul Intre Alfa şi Omega (2003), un gest de fidelitate faţă de vocaţia filosofică şi discursul speculativ, care abandonează intuiţia literară pentru un demers hermeneutic şi proiectiv, unde sunt integrate, în mod paradoxal, mesajele cărţilor sacre şi semnele erei informatice, într-un „mesianism” al civilizaţiei postmoderne.

Dacă La ţărmul clipei a părut criticii o carte „impersonală”, tributară unor convenţii asociative, trebuie remarcat că în volumele ulterioare Constantinescu rămâne fidel dimensiunii ludice a poemului, pe fondul unei poeticităţi de tip reflexiv, înclinată către limbajul speculativ şi „spiritul geometric”. Abundă termenii din geometrie, tehnică, cibernetică, mărturisind o receptivitate acută faţă de suflul vremii şi, în egală măsură, angoasa produsă de invazia tehnicismului.

Obsesia timpului străbate textele şi deschide terenul reveriei, proiecţiei fantastice, călătoriilor, clivajelor temporale. Spirit fundamental ironic, autorul cultivă asociaţiile neaşteptate, pândeşte îndelung surpriza cititorului printr-o continuă sfidare a convenţiilor „poeticului”, subminează în chip periculos propriul timbru liric, lăsând prozaicul să năvălească în poezie.

Amintind de pseudofabula Cronicari sau de Fuchsiada lui Urmuz, voitele inadecvări irizează, nonsensul şi absurdul: circul este asociat metafizicii, fizica cuantică - filologiei. Parafraza, sintagmele celebre modificate, reperele culturale invocate aluziv sau direct, toate la un loc imprimă un difuz aer parodic, mergând de la benign la agresiv: „fac piaţa, deci exist”. În spatele acrobaţiei ludice, care se vrea o perpetuă frondă, jubilaţia lasă locul amărăciunii, lirismului cenzurat. Ironiei i se adaugă o sobrietate mimată.

Prospeţimea acestei poezii vine din amestecul dintre „realul cel mai palpabil cu imaginarul cel mai nesăbuit” (Val Condurache), cum ar fi în Peisaj cu pasăre şi electroni sau în acest vers suprarealist: „La început a căzut din cer o găină”. În fine, demitizările au gustul unor amare victorii, disimulând nostalgia unui imposibil clasicism, a cărui plenitudine pierdută îşi găseşte expresia paradoxală în Sfera cu raze inegale.

Universul prozelor din Dincolo de geamanduri poate să pară, aşa cum s-a remarcat, uşor de încadrat fie în fantastic, fie în SF. Cert este că într-o lume a firescului, a raţionalului, se creează uneori o breşă, o ruptură. Un ceas „pleacă în timp”, un personaj dispare dincolo de o banală dună de nisip, un altul îşi aminteşte propria moarte. Dar, în mod constant, naraţiunea se desfăşoară în cadrul cel mai realist, prozaic chiar, din perspectiva unor personaje-martor pentru care „deplasarea” în fantastic este de ordinul „ipoteticului”. E aici „lumea lui aşa pare să fie”. Adesea, personajul-martor încearcă investigaţii, interpretări, probe, proza luând aspectul policier-ului.

Simptomatic, „explicaţiile” parcurg un cerc logic, în care impresia straniului se adânceşte. Alteori, „breşa” în realitate e doar bănuită: prietenul Naum se întoarce, după un experiment, uşor schimbat, iar naratorul are aproape certitudinea că are în faţă un Naum-maşină, care l-a ucis pe cel adevărat şi pe inventatorul său, într-un accident suspect. Obsesia timpului structurează o parte din povestiri: timpul curge îndărăt sau este un „timp sferic”, durata parcurge infinitul cercului, „infinit mort”.

Lume a ipoteticului, acest „fantastic speculativ” trimite la marii precursori, la Sărmanul Dionis al lui Eminescu şi la unele nuvele de Mircea Eliade. Nu lipsesc motivele consacrate de literatura lui Borges, cartea magică declanşatoare de mari aventuri existenţiale şi himera unui Aleph, care, „întors”, povesteşte viitorul.

Romanul A opta zi de la facerea lumii..., definit de autor cu ironie „fantastic, poliţist, metafizic şi realist-socialist”, este structurat ca dialog între texte aparţinând unor „autori distincţi” - Prometeu, Sisif, Don Quijote, Ilie Săbiuţă, Pandele Carabăţ - şi se aşează la graniţa între roman şi eseu, având ca dominantă drama cunoaşterii, prezentă subiacent în povestiri. Scenariul parodic este evident: Carabăţ, profesor de filosofie, ţine o importantă conferinţă sub cupola circului - asociat, din nou, cu metafizica -, şi un „Abracadabra” rostit aici pare a maimuţări cuvântul întemeietor, zeflemea cosmică ce prelungeşte nota urmuziană şi în universul românesc.

Opera literară

  • La ţărmul clipei, Iaşi, 1971;
  • Am inventat o planetă, prefaţă de Liviu Leonte, Iaşi, 1978;
  • Spaţiul dintre cuvinte, Iaşi, 1981;
  • Sfera cu raze inegale, Iaşi, 1985;
  • Dincolo de geamanduri, Iaşi, 1990;
  • Când soseşte Moş Crăciun, Botoşani, 1994;
  • O lume de senzaţii, Timişoara, 1996;
  • Cartea cu semne fermecate sau Drum imaginar prin abecedar, Iaşi, 1997;
  • A opta zi de la facerea lumii sau Fragment dintr-o piele de şarpe, Iaşi, 1997;
  • Destinul spiritului şi secolul XXI, Iaşi, 1998;
  • 666. Misterul numărului apocaliptic, Bucureşti, 2001;
  • Apocalipsa decodificată sau Schimbarea algoritmului, Bucureşti, 2002;
  • Între Alfa şi Omega, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …