Vasile Alecsandri – biografia şi opera literară

„Alecsandri... este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii şi simţirii româneşti. El a cântat toate dorinţele, el a plâns toate nevoile şi necazurile românimii. El a încurajat şi a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea să înţeleagă, a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranţă şi de credinţă, glumeţ şi înţelept ca poporul român însuşi. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc, şi în talentul lui, nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alecsandri este gloria nediscutabilă a literaturii româneşti în secolul acesta. La o aşa înălţime nu mai văz alta”.

Sunt cuvintele cu care, în 1897, într-o convorbire cu I.L. Caragiale, care-l întrebase care este după părerea lui „cea mai mare figură a literaturii noastre”, răspundea B.P. Hasdeu, „fără a sta un moment pe gânduri” - după cum consemna perspicacele său interlocutor. Şi în aceste cuvinte, cu toate excesele temperamentale de care uneori autorul lui Răzvan şi Vidra dădea dovadă, se afla una din cele mai sintetice caracterizări ale personalităţii lui Alecsandri şi ale însemnătăţii operei sale, aşa cum apăreau ele publicului la sfârşitul secolului trecut. Chiar dacă nu trebuie să o considerăm în sensul absolut ce i-l dădea B.P. Hasdeu, părerea acestuia rămâne oricum semnificativă, ca o expresie nu lipsită de prestigiu a opiniei publice din acel moment.

De altfel, lucrul pe care-l exprima B.P. Hasdeu în esenţa lui îl formulase la fel de categoric şi Mihai Eminescu. „Fără îndoială - scria acesta în unul din articolele sale - există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul, în modul de a fi al poporului lor pentru a produce ceva permanent. Autorii generaţiei trecute... sunt, cu tot talentul lor natural scriitori cosmopoliţi. Alecsandri numai este, în generaţia veche, acela care şi-a încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc, şi de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ş.a., e întemeietorul unei literaturi nu copiate sau imitate după Lord Byron şi Lamartine, ci în adevăr naţionale”. Asemenea aprecieri din partea unor personalităţi atât de ieşite din comun cum sunt Eminescu şi Hasdeu sunt, de bună seamă, edificatoare pentru ceea ce reprezintă Alecsandri în dezvoltarea sănătoasă a literaturii române moderne, cu pecetea originalităţii, a gemului ei naţional.

Cel ce avea să fie o figură dominantă în literatura noastră din secolul al XIX-lea s-a născut în iulie 1821. Tatăl său, om cu stare, aparţinând boierimii mijlocii la naşterea viitorului scriitor, dar urcând apoi treptele boiereşti până la cele mai înalte, era un om întreprinzător, deschis la minte, înţelegător pentru cultură şi formele noi de viaţă ce-şi cereau apariţia în societatea românească a vremii sale. Originea sa, el provenind dintr-o familie neboierească, deci formaţiunea sa iniţială într-un mediu relativ modest, îndeletnicirile sale cu afaceri din ce în ce mai mari l-au făcut, chiar dacă a căpătat mai apoi ranguri boiereşti ce consacrau de fapt poziţia sa materială, nu foarte ataşat vechilor privilegii boiereşti, cu care luptase atât de greu, receptiv mai degrabă pentru noi forme de viaţă socială, pentru tendinţele progresiste ale epocii.

De aici decurge în mod firesc în sânul familiei sale o atmosferă care a contribuit ca viitorul scriitor să se dezvolte şi să se formeze într-un chip mai lipsit de îmbâcsitele prejudecăţi sociale feudale, dominante în vremea aceea. La această situaţie, şi decurgând din ea, se adaugă educaţia unei mame, se pare, deosebit de afectuoasă, de provenienţă socială modestă, cum şi contactul copilului, sub o formă sau alta, cu viaţa poporului, de care niciodată apoi nu a rămas străin.

Vasile Alecsandri

Este semnificativ că, peste mulţi ani, într-o scrisoare către Petre Ispirescu, unde evocă plin de duioşie cele mai îndepărtate momente ale copilăriei sale, Alecsandri vorbeşte cu căldură de acele „drăgălaşe povestiri, care îmi îngânau somnul cu visuri încântătoare şi care au avut o fericită înrâurire asupra închipuirii mele de când sunt pe lume”, adăugind fără ezitare: „ele au contribuit a mă face poet”, indicând în felul acesta el însuşi rădăcina cea mai îndepărtată şi mai profundă a întregii sale creaţii. Nu sunt, de asemenea, lipsite de interes - pentru a putea contura în linii cât de mari condiţiile concrete ale formaţiei viitorului scriitor - amănuntele pe care el însuşi le oferă, în unele târzii şi emoţionante pagini de amintiri, în legătură cu faptul că a învăţat greceşte cu vătaful Gheorghe şi că cel mai apreciat prieten al copilăriei sale a fost băiatul de ţigan rob Vasile Porojan, căruia îi păstrează o afecţiune vie până la moarte.

Bătrânul Alecsandri se preocupă serios de instruirea copiilor săi - a fetei, Catinca, şi mai ales a celor doi băieţi, Vasile, viitorul scriitor, şi Iancu, viitorul agent diplomatic al lui Al. I. Cuza la Paris. Primele învăţături viitorul scriitor le primeşte în casa părintească de la un dascăl anume angajat, maramureşeanul Gherman Vida, om deosebit de instruit, impregnat de entuziasmul şi erudiţia Şcoalei Ardelene, care îi insuflă primele tresăriri de conştiinţă naţională şi de mândrie patriotică.

În 1828, la vârsta şcolii, copilul este dat la pensionul ce-l deschisese nu demult la Iaşi francezul Cuenim. Aici are prilejul, timp de 6 ani, să-şi însuşească învăţătura obişnuită pentru vârsta lui, câteva cunoştinţe de limbi străine, îndeosebi de franceză, şi pe deasupra, fără îndoială, ceva din spiritul nou de „libertate, egalitate şi fraternitate”, ce străbătea Europa de la un capăt la altul, pe care fostul ostaş al lui Napoleon şi fiul Revoluţiei Franceze, chiar dacă acum era director de pension în Moldova, nu putea să nu-l reprezinte şi să nu-l exprime.

În vara anului 1834, din îndemnul înţeleptului său tată, dornic să dea fiului o pregătire solidă şi o profesie lucrativă care să fie temelie existenţei sale, Alecsandri pleacă la Paris pentru desăvârşirea învăţăturii. Aici, după trecerea examenului de bacalaureat, începe studii de medicină, apoi de inginerie, în cele din urmă de drept, dar renunţă pe rând la toate. Tânărul se simţea puternic atras spre literatură. De altfel, încă din această vreme scria versuri în limba franceză, şi unele dintre ele s-au păstrat într-un caiet, aflat acum la secţia de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române. Anii petrecuţi la Paris, până în primăvara lui 1839, nu sunt însă pentru Alecsandri pierduţi.

Dacă nu studiază organizat şi nu ajunge până la urmă să-şi ia vreo diplomă - aşa cum ar fi dorit tatăl său - anii aceştia folosesc imens formaţiei, maturizării sale spirituale, într-adevăr, în această vreme citeşte mult, vede spectacole, vizitează muzeele din capitala Franţei, ascultă concerte, cunoaşte frământările contemporane ale vieţii literare franceze şi europene, se cultivă, se rafinează şi, în contact cu amici vechi şi noi cu care se află aici (viitorul domnitor Al. I. Cuza, Nicolae Docan, Costache Negri, Ion Ghica şi mulţi alţii), cu nenumăraţi amici francezi sau de alte naţionalităţi, respiră din atmosfera liberală, democratică ce domină Parisul, pe atunci un adevărat centru revoluţionar european.

În primăvara anului 1839 părăseşte capitala Franţei. Întoarcerea în ţară se face însă cu un lung şi instructiv ocol prin Italia plină de pitoresc şi de comori de artă. Abia la sfârşitul lui decembrie 1839, după mai bine de cinci ani de absenţă, tânărul Alecsandri revine la Iaşi, înaintea familiei şi a amicilor acesteia prezentându-se, în locul copilului ce plecase, un tânăr foarte atrăgător ca înfăţişare, fermecător ca fel de a fi şi, mai cu seamă, de o surprinzătoare maturitate, vizibilă foarte curând după aceea în acţiunile sale, în forţa sa de observaţie şi în creaţia sa literară.

Sosind la Iaşi, luând contact cu lumea „bună”, a cărei mentalitate contrasta violent cu spiritul democrat, uneori chiar uşor răzvrătit din cercurile progresiste pariziene pe care el le cunoscuse, Alecsandri este de îndată izbit de trista stare de lucruri ce o află în Moldova atât în ce priveşte civilizaţia, cât, mai ales, în ce priveşte relaţiile sociale. „... Eu m-am întors la Iaşi - scria el unui amic, referindu-se la momentul de la începutul anului 1840, când abia sosise aici - aducând cu mine un mare bagagiu de iluzii şi de idei moderne. Adorator fervent a treimii sfinte şi mântuitoare ce reprezintă libertatea, egalitatea şi fraternitatea, am reintrat în ţară ca un fanatic naiv şi convins că voi găsi pretutindene aceste sacre principiuri în aplicare... Însă am găsit libertatea lănţuită cu însăşi mâna domnitorului... Am găsit egalitatea turtită - sărmana! - subt un nămol de prejudeţe absurde şi de privilegiuri monstruoase, un nămol atât de mare, atât de greu, cât ar trebui un cutremur social pentru ca să-l răstoarne şi să-l risipească. El este compus din mai multe pături ce apasă una pe alta ca stratificările unui munte. Dedesubt, la bază, stă întins pe brânci poporul!... Nimic mai trist decât aspectul poporului strivit; nimic mai viclean şi mai brutal decât tipul subalternilor puşi în contact cu el; nimic mai umilit decât fizionomia boierilor mici; nimic mai grotesque decât îngâmfarea boierilor mari!”.

Scriitorul nostru observă, aşadar, cu luciditate starea de lucruri reală, fiind din prima clipă profund nemulţumit de ea, găsind-o nefirească, nedreaptă. Asemenea celei a lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri şi Dimitrie Bolintineanu, această atitudine a lui provenea nu atât din nemulţumiri personale, şi cu atât mai puţin din ale clasei din care făcea parte, cât din conştiinţa cinstită a unui tânăr intelectual progresist, din sinceră compasiune pentru suferinţele maselor populare.

Nimic mai firesc în consecinţă ca, în asemenea împrejurări, foarte curând după revenirea sa în ţară, Alecsandri să se încadreze din toată inima în frontul de luptă al generaţiei sale, ce avea să pregătească şi să realizeze mişcarea revoluţionară de la 1848 şi Unirea, în frontul de luptă care-şi propunea să militeze pe toate căile pentru afirmarea individualităţii naţionale, pentru cucerirea libertăţii naţionale şi a celei sociale.

În acest spirit începe lupta cetăţenească, socială, culturală şi patriotică a lui Alecsandri, care se împleteşte cu activitatea scriitoricească de-a lungul întregii sale vieţi. Face parte din grupul de tineri scriitori strânşi în jurul prietenului său Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară”, ea însăşi un adevărat steag al celor mai avansate idei sociale, literare, naţionale, patriotice din vremea aceea. Sub îndemnul stăruitor al conducătorului acestei reviste scrie el nuvela Buchetiera de la Florenţa, construită în jurul unei intrigi romantice şi uşor melodramatice, totuşi interesantă pentru data aceea prin claritatea arhitectonicii sale şi prin siguranţa limbii, mânuită cu real simţ al nuanţelor.

Sunt de reţinut în această primă creaţie literară a lui Alecsandri fineţea unor observaţii, atenţia pentru amănunt, vibraţia în faţa fenomenului de artă evocat, îndemânarea reconstituirii unor figuri sau a unor episoade, siguranţa creării unei anumite atmosfere de tensiune (cum c în scena de noapte la han din final), sau arta zugrăvirii unor delicate tablouri de natură. Sunt prezente, de asemenea, şi câteva note care mărturiseau sentimentele patriotico ce însufleţeau conştiinţa scriitorului.

Cum s-a mai spus, una din cerinţele majore, primordiale ale poporului nostru în acest moment istoric era afirmarea individualităţii naţionale, între altele şi prin promovarea unei literaturi, a unei prese, a unui teatru în limba română, care să exprime tot mai mult realităţile specific româneşti, năzuinţele, concepţiile şi geniul poporului însuşi în ce avea el mai autentic.

În cadrul stăruinţelor de a răspunde acestor nevoi obiective esenţiale, punându-se încă de mult problema şi a unui teatru naţional - adică românesc: în limba română şi înfăţişând realităţi româneşti - după o serie de tentative în acest sens, în 1840 se încearcă din nou împlinirea acestei cerinţe tot mai insistente a spiritului public. Împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, Alecsandri este numit în conducerea Teatrului Naţional din Iaşi.

Ca şi cei doi colegi ai săi, scriitorul nostru îndeplineşte aici şi o grea muncă de organizare administrativă, începând cu amenajarea sălii de spectacol, confecţionarea decorurilor, angajarea actorilor şi alcătuirea repertoriului, în acelaşi timp, solicitat de sărăcia repertoriului românesc, Alecsandri îşi începe strălucita şi răsunătoarea sa carieră de dramaturg prin reprezentarea comediei Farmazonul din Hârlău, în noiembrie 1840 - scrisă anume pentru scena ieşeană cu puţin înainte - iar în februarie 1841, a comediei Cinovnicul şi modista, lăsând să se vadă astfel, de la primii paşi, fecunditatea în domeniul dramaturgiei. Ambele comedii - deşi, după toate aparenţele, nişte prelucrări după modele străine - dădeau publicului ieşean posibilitatea de a asista la un spectacol românesc în care era vorba de realităţi româneşti.

Un pas însemnat mai departe în propria sa creaţie şi pentru întreaga literatură română pe linia promovării unui filon autentic românesc, naţional şi popular face Alecsandri începând clin anul 1842. Călătorind în vara acestui an prin munţii Moldovei, scriitorul „descoperă” poezia populară, ceea ce constituie pentru el o mare revelaţie. „Descoperirea” aceasta nu este absolut întâmplătoare. În anii de studii la Paris, Alecsandri desigur luase contact cu ceva din atmosfera generală europeană de interes pentru folclor din acea vreme, cu ceva chiar din interesul unor fruntaşi ai mişcării revoluţionare din ţările asuprite ale centrului şi răsăritului Europei (Serbia, Cehia, Polonia etc.) pentru folclor, considerat ca expresie a caracterului propriu şi al geniului popular.

Chiar dacă îi fuseseră cunoscute mai puţin încercările relativ modeste de până atunci de a introduce în literatura română cultă unele filoane folclorice, el nu putuse rămâne cu totul străin faţă de interesul pentru folclor al unor apropiaţi ai săi, ca Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, ale căror articole pe această temă apăruseră, de altfel, în „Dacia literară”, la care colabora şi el. Ceea ce constituie meritul personal deosebit al lui Alecsandri în ceea ce priveşte folclorul este că izbuteşte, mai mult şi mai repede decât oricare din contemporanii săi, să vadă în folclor nu numai un document al naţionalităţii şi un tablou de moravuri, eventual chiar un element pentru reconstituirea unor momente din trecutul istoric, dar mai cu seamă o valoroasă creaţie artistică, o mărturie a geniului creator specific cu care e înzestrat poporul însuşi.

La aceasta se adaugă faptul că el, care până atunci scrisese numai poezii în limba franceză şi chiar publicase câteva în Spicuitorul moldo-român, revista bilingvă a lui Gheorghe Asachi, înţelege acum că în aceste poezii populare, în însăşi comoara de gândire, de simţire şi de expresie a acestora se află izvorul şi călăuza adevăratei poezii româneşti moderne, a unei poezii autentice, naţionale şi corespunzătoare aspiraţiilor poporului din acel moment istoric. Aşa s-au născut cele dintâi poezii româneşti ale lui Alecsandri, grupate de el mai târziu în ciclul Doine.

Poetul înfăţişează mulţi ani după aceea, ca un moment hotărâtor pentru întreaga sa activitate literară şi în primul rând pentru poezia sa, această întâlnire binefăcătoare cu folclorul, de care apoi nu s-a mai despărţit niciodată. „Atunci scrisei - mărturisea el - cele mai bune poezii ale mele: Baba Cloanţa, Strunga, Doina, şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti”. Numite în derâdere de către reprezentanţii boierimii „poezii de colibă”, pentru că, părăsind clişeele şi artificialităţile poeziei de până atunci, se alimentau din gândirea şi simţirea poporului, Doinele lui Alecsandri au provocat de îndată un adevărat entuziasm în rândul tineretului cu vederi patriotice înaintate şi chiar în sânul maselor largi, în ciuda accesului atât de redus pe care acestea îl aveau la literatură pe atunci.

Adresându-se în această vreme poetului în legătură cu publicarea unora din aceste poezii, Elena Negri îi spunea, exprimând un adevărat sentiment general: „Continuă cum ai început; cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie să aspire un poet e acela de poet naţional şi popular”. Iar aproape trei decenii mai târziu, consemnând astfel înrâurirea uriaşă pe care o exercită aproape de îndată aceste poezii asupra dezvoltării liricii româneşti, Dimitrie Bolintineanu scria, referindu-se la momentul apariţiei Doinelor: „De atunci poezia se români”. Doinele lui Alecsandri au reprezentat într-adevăr un act însemnat în viaţa literaturii noastre. Ele arătau calea legăturii poeziei cu poporul, cu viaţa socială şi naţională, calea creării unei literaturi proprii, autentic româneşti în conţinutul şi expresia ei, oglindind suferinţele, aspiraţiile şi trăsăturile caracteristice ale omului din popor în forme artistice noi, vii şi tocmai de aceea convingătoare, emoţionante.

Primele Doine, scrise în 1842, au fost publicate într-un „calendar” clin 1843 al lui Mihail Kogălniceanu, care, printr-o notă, le-a şi prezentat publicului cu entuziasm, sensibil la remarcabila contribuţie ce o reprezentau ele pentru o literatură care trebuia să fie românească, naţională şi populară prin conţinutul şi forma ei. În anul următor, 1844, poetul continuă publicarea Doinelor în revista „Propăşirea”, ce se tipări cu titlul cenzurat, pentru că părea insidios. Conducătorii acestei noi reviste - care fu până la urmă suprimată de cenzură după nici un an de la apariţie, din cauza atitudinii ei progresiste, de viguroasă critică socială - erau Mihail Kogălniceanu, munteanul Ion Ghica, acum profesor de economie politică la Academia Mihăileană din Iaşi, şi scriitorul nostru însuşi. Rolul Propăşirii a fost deosebit de însemnat pentru promovarea unei literaturi cu adevărat naţionale, militante, critică la adresa orânduirii feudale, punând în valoare deopotrivă sănătoasele tradiţii naţionale şi ideile cele mai avansate ale epocii. Însemnătatea ei este cu atât mai mare cu cât ea a circulat larg, iar ideile ei au avut răsunet nu numai în Moldova, dar de asemenea în Ţara Românească şi în Transilvania.

Din corespondenţa lui Alecsandri şi a contemporanilor săi rezultă limpede că el a avut un rol foarte activ în conducerea şi redactarea Propăşirii, în unele momente grele, când colegii lui erau plecaţi sau împiedicaţi de autorităţi să lucreze, rămânând singurul din cei trei redactori care lupta împotriva dificultăţilor de tot felul ce se ridicau uşor pe vremea aceea, mai ales în faţa unei reviste săptămânale. Colaborarea sa la această revistă este variată şi impresionantă prin îndrăzneala ce o manifestă uneori, prin ingeniozitatea mijloacelor literare alteori, prin puternica legătură cu spiritul popular şi naţional totdeauna, în afară de Doine, de care am amintit şi în care poetul exprimă într-o formă atât de apropiată de cea a poeziei populare suferinţele, năzuinţele, dragostea şi ura ce clocotesc în inima ţăranului, simpatia pentru haiduci, ataşamentul pentru natură, dispreţul pentru boieri, Alecsandri publică în această revistă multe alte lucrări. Între altele, amintim câteva articole de critică literară pline de vervă şi de un ascuţiş critic foarte fin, cum ar fi cel despre traducerea lui Costache Negruzzi şi Alecu Donici din Antioh Cantemir sau cel despre un ridicol poem epic de mari proporţii al lui Aristia.

Deosebit de însemnată este în paginile Propăşirii şi contribuţia în proză a scriitorului nostru. Găsim aici, în primul rând, evocarea plină de poezie a frumuseţilor patriei: O primblare la munţi, în care mai târziu va încorpora cu îndemânare arhitectonică şi simţ artistic micile schiţe uşor melodramatice Călugărul şi pistolul, Teodor şi Mărinda, apărute iniţial independent tot în această revistă. Aflăm apoi remarcabila şi ingenioasa nuvelă Istoria unui galbân, atât de românească în întregul ei conţinut - chiar dacă procedeul îi va fi fost sugerat, cum s-a spus, de un model străin - prin autenticitatea tabloului social, atât de preţioasă prin realismul ei, prin vigoarea criticii sociale, prin actualitatea ei în momentul în care apărea, prin îndemânarea şi naturaleţea cu care e desfăşurată povestirea şi sunt legate diversele episoade.

În această vreme, Alecsandri mai creează în proză câteva autentice tablouri de moravuri, în care se îmbină în mod armonios verva spumoasă şi plină de spirit cu satira usturătoare a observatorului atent, din ce în ce mai familiarizat cu mijloacele literare ale realismului, cum este Borsec, publicată în parte în „Propăşirea”, apoi, după suprimarea acesteia, în întregime într-un „calendar” al lui Mihail Kogălniceanu pe 1845, unde apare şi puternica „gravură” literară care e Iaşii în 1844.

Paralel cu această bogată activitate, în 1844, an de mare febrilitate creatoare pentru scriitorul nostru, el revine şi la dramaturgie. Deşi conducerea teatrului o părăsise mai demult, Alecsandri rămăsese totuşi, ca scriitor, cucerit de scenă şi de modalităţile ce le oferea aceasta, aşa că va deveni pentru întreaga sa viaţă intim legat de ea. Împrejurările, de altfel, îl împingeau tot mai mult în această direcţie. Reviste sau ziare nu erau uşor de publicat. Când se publicau, cenzura era foarte severă şi făcea aproape imposibil să se comunice publicului ceea ce acesta, de fapt, dorea şi-i era necesar, ceea ce însuşi scriitorul ar fi vrut: demascarea ticăloşiei, abuzurilor, nedreptăţii, neomeniei, un mesaj de încredere în forţele pozitive ale omului, câteodată chiar o chemare la luptă.

Alecsandri, care, câţiva ani mai târziu, avea să spună într-o splendidă formulare, ca sintetizează crezul scriitoricesc patruzecioptist, că „talentul creează îndatoriri”, simte că obligaţia lui de scriitor este să denunţe răul, chiar să cheme la luptă pentru înlăturarea acestuia. Cu această conştiinţă şi în asemenea împrejurări grele pentru a spune adevărul direct, scriitorul recurge la teatru şi îndeosebi la comedie. Într-o scrisoare de prin 1844 el mărturisea unui amic: „...Fiindcă încă la noi nu posedăm libertatea tribunei, nici arma zilnică a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea năravurilor rele şi ridicolelor societăţii noastre”.

Părând că, dintr-un fel de comoditate şi dorinţă de succes ieftin, pune accentul pe mijloacele uneori uşoare ale comediei, Alecsandri crea însă tocmai teatrul care era necesar în acel moment, teatrul ce putea fi accesibil unui public încă insuficient format, compatibil cu o limbă încă insuficient fixată şi mai cu seamă putând fi slujit cu mijloacele unor actori încă neexperimentaţi.

Pe de altă parte, prin comediile sale, Alecsandri putea strecura mult mai uşor faţă de rigorile cenzurii elemente de critică socială, de satiră, câteodată ascuţită şi vehementă, la adresa moravurilor claselor asupritoare din vremea aceea, dând impresia unor glume nevinovate, a unor jocuri de cuvinte amuzante etc., dedesubtul cărora însă, spectatorii din sală sau eventualii cititori - buni cunoscători ai realităţilor în care trăiau - puteau afla perfect sensul real.

Aceste condiţii speciale determină pe scriitorul nostru să revină la dramaturgie şi mai ales la comedie în cursul anilor cu o reală eficienţă, cu un mare ecou în publicul ce înţelegea intenţiile lui adevărate şi, ca atare, îl aplauda mai tare, îl aprecia mai mult. În această perioadă de bogată şi multilaterală activitate, el dă scenei ieşene comediile Spătarul Haţmaţuchi, Creditorii, Rămăşagul, piese de mai mică întindere, cum şi comediile de mai mari proporţii Iorgu de la Sadagura, reprezentată în ianuarie 1844, şi Iaşii în carnaval, în decembrie 1845.

Cea dintâi aduce pe primul plan o critică la adresa cosmopolitismului, cultivat de clasa boierească şi atât de dăunător în acel moment dezvoltării spiritului naţional, afirmării individualităţii poporului nostru şi geniului său propriu. Iorgu de la Sadagura rămâne, fără îndoială, cea dintâi piesă cu adevărat şi în întregime românească în schema, în subiectul, în personajele, atmosfera şi în tabloul social pe care toate acestea se proiectează, în conflictul şi semnificaţia ei generală. Ea a cucerit publicul încă de la prima reprezentaţie prin replicile vii, prin ritmul susţinut, prin desfăşurarea antrenantă, prin comicul suculent, prin autenticitatea tipurilor, cum şi prin marea actualitate a problemelor ce le aborda. Este o piesă a cărei importanţă, cu toate stângăciile ei, rămâne evidentă, iar prima ei reprezentare marchează o dată însemnată în dezvoltarea dramaturgiei româneşti.

Cea de a doua din piesele amintite, Iaşii în carnaval, chiar dacă exagerează uneori folosirea unora din mijloacele facile ale comediei pe care le aflăm, de altfel, şi în Iorgu de la Sadagura pe alocuri, se impune totuşi ca o creaţie meritorie prin verva ei continuă şi cuceritoare, prin arta cu care introduce elemente de teatru popular, acestea fiind totodată o ingenioasă disimulare pentru exprimarea unei ascuţite critici sociale îndreptată împotriva tiraniei, obscurantismului şi abuzurilor orânduirii feudale. Remarcabilă este de asemenea şi actualitatea ce o avea în acel moment piesa, promptitudinea cu care scriitorul consemna şi înfiera racile contemporane.

În anii aceştia de rodnică muncă literară se aşează şi cunoscutul episod de iubire al poetului cu Elena Negri, episod ce se desfăşoară, cu un sfârşit tragic, din primăvara anului 1845 până în mai 1847. Pe sora prietenului său Costache Negri, Alecsandri o cunoscuse curând după întoarcerea sa de la studii din străinătate. Idila începe însă - aşa cum o serie de poezii şi datele lor ne-o arată - câţiva ani mai târziu, la Mânjina, proprietatea lui Costache Negri din partea de jos a Moldovei, unde se strângeau adesea tinerii şi entuziaştii patrioţi din ambele părţi ale Milcovului, acolo unde poetul cunoaşte şi pe Nicolae Bălcescu, de care îl va lega apoi o strânsă şi caldă prietenie. Suferindă şi trebuind să-şi îngrijească sănătatea, Elena Negri pleacă în mai 1846 în Apus.

Alecsandri pleacă de asemenea curând după aceea la Constantinopol, şi se regăsesc la începutul lui octombrie la Veneţia. După două luni, sănătatea Elenei înrăutăţindu-se, sunt obligaţi să se îndrepte spre sudul Italiei. Se stabilesc mai întâi pentru scurtă vreme la Neapole, apoi, împreună cu prietenul lor N. Bălcescu, el însuşi suferind, la Palermo, în Sicilia. Stadiul prea avansat la care ajunsese boala Elenei Negri face însă orice întârziere pe aceste meleaguri zadarnică. Se îmbarcă pentru a se reîntoarce în patrie, dar înainte ca vaporul să fi ajuns la Constantinopol, tânăra femeie îşi dă ultima suflare.

Episodul acesta de iubire inspiră o seamă de poezii lui Alecsandri, mai târziu cuprinse în ciclul Lăcrimioare. Sunt în aceste poezii şi versuri insuficient realizate, respirând pe alocuri un oarecare convenţionalism. Cu toate acestea, poeziile din ciclul dedicat Elenei Negri conţin elemente valoroase, marcând mai cu seamă un incontestabil progres faţă de lirica de dragoste românească de până atunci, senzuală, artificială sau convenţional clasicizantă.

Poezia de dragoste a lui Alecsandri din Lăcrimioare aduce în cele mai bune versuri ale ei o vibraţie caldă şi profundă. Este adevărat, el nu excelează în acele poezii care consemnează momentele grave sau disperarea. Şi totuşi, chiar în această direcţie, în ciclul Lăcrimioare aflăm realizări emoţionante, bine stăpânite până la capăt într-o discretă notă de încordare, de nelinişte sau de melancolie, cum ar fi Despărţirea sau mai cu seamă poeziile Lăcrimioare şi Aşteptarea. Mult mai autentic răsună însă în genere lira în acest ciclu când poetul se îndepărtează de tragic şi de disperare, al căror cântăreţ Alecsandri n-a fost totuşi niciodată.

Nu e vorba atât de cântece pline de soare şi tinereţe, cum sunt Cântic de fericire, Barcarolă veneţiană, Canţonetă napolitană etc., lipsite, poate, de adâncime, cât de poeziile în care Alecsandri, fără să abandoneze tonurile vii, potrivite imnului plin de încredere în viaţă şi iubire, aborda totuşi aspectele grave ale sentimentului de iubire, aducând îndeosebi aici contribuţia cea mai însemnată la dezvoltarea şi înălţarea spirituală şi artistică a poeziei erotice româneşti. Se întâlnesc într-adevăr în ciclul Lăcrimioarelor poate cele dintâi reale biruinţe expresive din poezia românească de dragoste.

Poetul are în unele din ele o fluiditate care nu e superficialitate, o anumită transparenţă, o anumită elevare în însuşi lexicul său, în împerecherea cuvintelor şi în câteva neaşteptate imagini, noi şi superioare liricii erotice de până atunci, izvorând din spiritul modern care domina modalităţile sale literaro şi, totodată, din însăşi noutatea şi profunzimea sentimentului ce-l trăia. Căci Alecsandri este printre cei dintâi, dacă nu chiar cel dintâi în literatura noastră pentru care poezia închinată iubirii izbucneşte dintr-o reală şi puternică dramă personală, cel dintâi pentru care, pe de altă parte, în mod constant iubirea nu este nici sentimentul abstract ce poate fi proslăvit în sine, nici senzualitatea dominantă în genere în lirica noastră de până atunci.

Pentru scriitorul nostru iubirea este un simţământ care înnobilează şi înalţă pe om, şi o spune cu o căldură şi o înfrigurare puţin obişnuită la el în poezia 8 mart, bucata care marchează începutul iubirii, certitudinea reciprocităţii: „Sunt ore fericite, sunt tainice plăceri / Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri / Atunce falnic omul rădică a sa frunte / Şi-n ceruri cu mândrie aţintă ochiul său. / Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte, / Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu! / Atunci mai dulce steaua luceşte-n miez de noapte, / Şi-n ziori seninul pare mai vesel, mai curat; / Ş-a zilei mii de glasuri, ş-a nopţii mii de şoapte / Îl proclamează-n fală a lumii împărat!”

În concepţia poetului nostru, nu numai sentimentul iubirii împărtăşite sau prezenţa femeii iubite înnobilează şi înalţă, dar însăşi amintirea iubitei rămâne o adevărată călăuză pentru el printre amărăciunile şi vicisitudinile vieţii: „Tu, care eşti perdută în neagra vecinicie, / Stea dulce şi iubită a sufletului meu! / Şi care-odinioară luceai atât de vie / Pe când eram în lume tu singură şi eu!... / Un suvenir poetic, corona vieţii mele, / Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea...” idee care se regăseşte, de altfel, mai târziu şi în alte poezii, în Întoarcerea în ţară sau în Floarea oceanului.

Revenit în patrie în mai 1874, Alecsandri stă retras o bună bucată de vreme. Prin iulie vizitează băile de la Balta-Albă, care-i prilejuiesc paginile de proză cunoscute, savuros tablou de epocă ce mărturiseşte siguranţa şi maturitatea cu care el putea fi un remarcabil prozator. Pe când era la Palermo, la începutul anului 1847, Alecsandri scrisese şi expediase în Moldova piesa într-un act Piatra din casă, uşoară comedie de moravuri, fără un mare relief artistic, dar nu lipsită de ascuţişuri critice. Ea se joacă pe scena ieşeană în mai 1847. Către sfârşitul acestui an, scriitorul era tot mai preocupat de coordonarea bogatului material folcloric cules de-a lungul anilor, pe care încă din 1844, după cum se anunţase în „Propăşirea”, intenţionase să-l publice.

Meditând îndelung în această vreme asupra doinelor, baladelor şi atâtor altor mărturii artistico ale curatelor simţăminte şi moravuri ţărăneşti, scriitorul se simte ispitit să dea contemporanilor săi, cu un ceas mai înainte de publicarea acestor comori literare, o mostră cât mai vie a lor. Din asemenea intenţii a luat naştere sceneta O nuntă ţărănească, care, deşi cu o intrigă destul de simplă şi cu un final care idiliza raporturile dintre boieri şi ţărani, rămâne deosebit de interesantă prin aceea că aducea pe scenă, în faţa spectatorilor, obiceiurile de la ţară cu prilejul nunţii. Piesa devenea astfel o complexă imagine a autenticităţii naţionale, a virtuţilor morale şi însuşirilor artistice de oare dau dovadă oamenii din popor.

O nuntă ţărănească s-a reprezentat de câteva ori, în februarie şi martie 1848. Din amintirile scriitorului rezultă că atât repetiţiile, cât şi spectacolele acestei piese au slujit ca un bun pretext pentru a acoperi numeroasele întâlniri ale intelectualităţii progresiste în vederea organizării mişcării revoluţionare din Moldova de la 1848. În momentul când declanşarea mişcării se hotărăşte, scriitorul, care se afla şi a rămas în centrul acestei îndrăzneţe acţiuni patriotice, scrie viguroasa chemare la luptă pentru libertate din poezia-manifest Cătră români, devenită mai apoi Deşteptarea României, neîndoielnic cel mai înflăcărat imn închinat revoluţiei de la 1848: „Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare, / Ş-acum neamurile toate cătră dânsul aţintesc... // Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbiie? / Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? / Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, / La obşteasca fericire, / La obştescul viitor?... // Hai, copii de-acelaşi sânge! Hai cu toţi într-o unire / Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim. / Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire, / Pentru-a mamei desrobire / Viaţa noastră să jertfim! // Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! / Care vede-n a lui ţară libertatea renviind, / Fericit, măreţ acela oare sub un falnic soare / Pentru patria sa moare, / Nemurire moştenind”.

Scriitor care îşi câştigase îndeosebi prin poezia şi teatrul său o faimă ce se răspândise în toate provinciile româneşti, artist-cetăţean, fruntaş al mişcării patriotice, Alecsandri se află, cum am spus, în centrul evenimentelor de la 1848. Împreună cu o comisie restrânsă, el redactează cele 35 puncte revendicative ce au fost prezentate domnitorului Mihail Sturdza, manifestând în felul acesta în mod clar participarea activă, făţişe la mişcarea revoluţionară, indignarea faţă de samavolniciile şi nedreptăţile vechii orânduiri feudale.

Mihail Sturdza izbuteşte însă prin viclenie şi brutalitate să înăbuşe mişcarea şi să aresteze pe mulţi din fruntaşii ei. Scriitorul, ca şi alţi câţiva dintre tovarăşii săi de luptă, izbuteşte să scape din cursa ce fusese întinsă. Fuge mai întâi în munţi, sperând într-o răscoală a ţăranilor ce ar fi putut duce la răsturnarea lui Sturdza şi a regimului său, apoi, ameninţat să fie prins de domnitor, ca şi alţi revoluţionari, trece graniţa peste Carpaţi şi exilul său începe. Se stabileşte mai întâi la Braşov. Ne aflăm acum iarăşi în una din acele perioade de intensă activitate patriotică şi scriitoricească a lui Alecsandri.

În acest oraş redactează fulminanta sa broşură Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu, pe oare o publică aici şi o răspândeşte larg, pentru a legitima mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi pentru a înfiera regimul feudal şi pe Mihail Sturdza personal. Colaborează în acelaşi spirit la „Gazeta de Transilvania”, salută cu entuziasm, în poeziile 15 mai 1848 şi Hora Ardealului, publicate în Foaia pentru minte..., marea adunare populară de la Blaj, colaborează la redactarea programului Principiile noastre pentru reformarea patriei, cel mai avansat al acestei epoci, oare prevedea, între altele, împroprietărirea ţăranilor fără să plătească vreo despăgubire moşierilor, cum şi Unirea Moldovei cu Ţara Românească.

În această perioadă revoluţionară, în care în Transilvania, din păcate, existau grave neînţelegeri între revoluţionarii români şi maghiari, Alecsandri scrie şi poezia Moţul şi secuiul, imagine a acestor triste neînţelegeri, uneori cu consecinţe tragico pentru oameni şi revoluţie însăşi, în care îşi face loc spiritul înţelegător, lipsit de şovinism al poetului. Cel care în 1844, cu prilejul dezrobirii ţiganilor robi mănăstireşti şi ai statului (cei,ai particularilor vor continua încă o bună bucată de vreme să rămână în vechea stare), afirma în fond nobila idee că numai cine nu robeşte pe altul merită să fie liber, acum spune acelaşi lucru prin gura moţului: „Puiule / Secuiule! / Nici eu să robesc la tine, / Nici tu să robeşti la mine”.

De la Braşov, împreună cu ceilalţi moldoveni, Alecsandri se îndreaptă spre Cernăuţi, unde se încearcă organizarea unei noi mişcări revoluţionare în Moldova - de astă dată pe baze mai largi, populare - pentru răsturnarea lui Sturdza şi a regimului pe care-l reprezenta el. O gravă epidemie de holeră care paralizează orice încercare de acţiune, apoi intervenţia trupelor turceşti şi ţariste antirevoluţionare, care a dus la înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească şi la răsturnarea guvernului provizoriu de aici, fac oa în curând toate speranţele să fie cel puţin pentru o bună bucată de vreme spulberate. Exilaţii români din Bucovina se îndreaptă aşadar pe rând spre Occident, pentru a pleda acolo, în faţa guvernelor marilor puteri şi îndeosebi celui al Franţei, obţinerea unui sprijin care să ducă la năruirea vechilor rânduieli sociale din patria lor, împotriva cărora ei se ridicaseră.

Alături de amicul credincios al lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Golescu-Arăpilă, la Paris, unde se stabileşte după plecarea din Bucovina, în toamna anului 1848, Alecsandri desfăşoară câteva luni de zile o prodigioasă activitate publicistică în favoarea cauzei revoluţiei democratice româneşti, fie prin cele mai răspândite ziare pariziene, fie prin reviste unde calitatea lui de scriitor, despre care se scrisese chiar dincolo de hotarele ţării, îi dădea acces, fie prin conferinţe ce le ţine în această vreme în unele cercuri din capitala Franţei. Când însă, în primăvara anului 1849, îşi dă seama că situaţia internaţională europeană nu e de natură să dea vreo speranţă într-un sprijin eficace al Franţei sau al altor puteri pentru cauza revoluţiei româneşti, nemulţumit şi de polemicile ce se angajaseră în tabăra emigranţilor români, Alecsandri încetează lupta politică la care luase parte cu atâta însufleţire şi se consacră din nou exclusiv literaturii.

Literatura, după cum s-a văzut, nu fusese de altfel total părăsită de Alecsandri nici în toiul luptelor celor mai aprige. Dimpotrivă, din ea făcuse mereu, încă de la începutul activităţii sale literare, dar mai cu seamă în ceasurile de grea cumpănă pentru patrie, o armă pe care o mânuise cu înde-mânare şi cele mai adeseori cu bune rezultate artistice. În mai 1849 face o călătorie la Constantinopol în legătură cu organizarea unui comitet unic al emigraţiei româneşti din cele două principate, în care el este singurul ales cu unanimitatea voturilor, semn al marii preţuiri de care se bucura scriitorul printre contemporanii săi.

Aici întâlneşte, între alţii, pe vechii şi bunii săi prieteni Costache Negri şi Ion Ghica, apoi pe tatăl său, venit anume din Moldova ca să-l revadă. Acesta îi aduse aici din patrie manuscrisele pe care nu avusese răgazul să le ia în grăbita lui plecare de la 1848. Întors din nou la Paris după această călătorie, Alecsandri se opreşte îndeosebi asupra poeziilor populare ce le strânsese şi, parcurgându-le în vederea definitivei întocmiri pentru publicare a volumului ce urma să le cuprindă, el se gândeşte să dea câteva dintre acestea revistei „Bucovina”, pe care o scotea amicul său Hurmuzache.

Trimiţându-le însă, poetul consideră că poate nu vor fi suficient înţelese, publicul nefiind îndeajuns de pregătit pentru surprinderea tuturor sentimentelor subtile şi tuturor rafinamentelor artistice ale acestei poezii populare desconsiderate până atunci, aproape necunoscute. De aceea, publicarea lor o însoţeşte în „Bucovina” de o serie de explicaţii şi exegeze pline de entuziasm şi fineţe - constituind, fără îndoială, în literatura noastră cea dintâi analiză mai amplă care punea accentul pe valoarea artistică a poeziei populare. Aceste pagini devin mai apoi înflăcărată bucată Românii şi poezia lor, piatră de temelie în dezvoltarea nu numai a folcloristicii, ci chiar a literaturii române, prin crearea unei mai adânci comprehensiuni a frumuseţilor literaturii populare.

Întors din nou în ţară în decembrie 1849, după aproape doi ani de exil, Alecsandri, ispitit de unele contraste ridicole ce-şi făceau loc în cadrul noilor schimbări din societatea contemporană lui, la insistenţele amicului său Millo, consacră de îndată o bună parte din timpul său creaţiei dramatice. Scrie în această vreme primele „cânticele comice”, Şoldan Viteazul şi Mama Angheluşa, apoi câteva comedii uşoare, uneori însoţite de muzică, pentru a le face mai atractive pentru public, în care erau prezente diverse aspecte ale vieţii sociale şi câte o notă critică la adresa lor, disimulată însă cele mai adeseori de un comic aproape burlesc. Se adaugă acestora Scara mâţei (1850), Crai-nou şi Doi morţi vii (1851), Kir Zuliaridi (1852), în care aflăm atitudinea de dispreţ sau măcar de dezaprobare a scriitorului pentru comportările reprezentanţilor claselor exploatatoare şi simpatia pentru oamenii din popor, pentru ţărani, cum şi certe căutări şi progrese ale scriitorului în tehnica dramatică.

Fără îndoială, însă, că cele mai însemnate din creaţiile dramatice ale acestei perioade sunt cele două comedii a căror eroină este coana Chiriţa: Coana Chiriţa în Iaşi (1850) şi Coana Chiriţa în provincie (1852), urmate mai târziu de scenetele lipsite de relief Coana Chiriţa în voiagiu (1864) şi Coana Chiriţa în balon (1874) - acestea două din urmă simple „cânticele comice” sau „farse de carnaval”, cum le intitulează de altfel însuşi Alecsandri.

În primele două din acestea scriitorul satirizează pe cei ce, fără să fi luat parte la mişcarea revoluţionară de la 1848, căutau să obţină maximum de avantaje din schimbările intervenite, parvenitismul, incultura, imoralitatea şi mărginirea din societatea vremii. Dacă în prima din cele două comedii în discuţie critica se îndreaptă în special în direcţia moravurilor de familie, cu destul de puternice implicaţii sociale, în cea de a doua, Coana Chiriţa în provincie, critica socială propriu-zisă este mai vie şi mai directă, dezvăluind ceva din suferinţele ţăranilor şi din atitudinea neomenoasă a exploatatorilor faţă de ei, dezvăluind mai cu seamă abuzurile administraţiei, obiceiul îndătinat al celor numiţi într-o funcţie de a face stare de pe urma ei etc.

Personajele din prima comedie, în afară de Chiriţa, nu sunt suficient de vii. În cea de a doua, însă, clacă Luluţa mai rămâne cam convenţională, iar Bârzoi cam schematic, Guliţă, Şarl, profesorul francez, Ion, ţăranul-fecior, sunt remarcabil prinşi, plini de viaţă şi de autenticitate. Dezvoltând cu multă vervă, construind cu mai multă siguranţă, proiectând pe un fundal social mult mai amplu decât în alte comedii de până atunci şi adâncind trăsăturile Gabiţei Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura, scriitorul a repurtat biruinţa cea mai de seamă din creaţia dramatică românească de până acum prin crearea figurii Chiriţei.

Oricâte apropieri se pot face de diverse piese alo lui Moliere, Picard şi Destouches, pe care le invocă cercetările laborioase şi meritorii ale profesorului Charles Drouhet, care s-a ocupat de izvoarele străine ale creaţiei lui Alecsandri, cele două comedii, Chiriţa în Iaşi şi Chiriţa în provincie, rămân o incontestabilă biruinţă a teatrului original românesc prin realismul tabloului social al Moldovei de la mijlocul secolului trecut şi nu mai puţin prin autenticitatea profund românească a eroinei principale.

Nici vorbă, Alecsandri nu oglindea în aceste comedii, ca şi în cele ce vor urma, toate racilele din societatea vremii, şi nici nu le aborda pe cele mai însemnate din acestea. Formaţia sa, neîndoielnic, contribuia în mod hotărâtor ca el să nu vadă, şi ca atare să nu înfăţişeze în toată amploarea şi adâncimea păcatele societăţii româneşti din acel moment istoric.

Dar nu e mai puţin adevărat, dacă ne străduim să înţelegem lucrurile în raport cu realitatea epocii respective, că lipsa în acea vreme a altor creaţii literare de un realism mult mai ascuţit decât al lui Alecsandri ne dă dreptul să conchidem că cenzura şi, în genere, rigorile autorităţilor nu îngăduiau înflorirea unor asemenea manifestări, ba chiar descurajau elaborarea lor - căci un scriitor adevărat, un scriitor militant, mai ales într-o asemenea perioadă, nu scrie pentru sine sau pentru posteritate, ci pentru contemporanii săi, acomodându-se formelor în care mesajul său le poate fi accesibil.

Ceea ce se întâmplase, nu cu mult înainte, „Daciei literare” şi „Propăşirii”, suprimate fără cruţare, lui Mihail Kogălniceanu, lui Costache Negruzzi, lui Alecu Russo, surghiuniţi pentru scrierile lor ceva mai îndrăzneţe - celui din urmă piesa incriminată fiindu-i distrusă şi pentru totdeauna pierdută - nu era desigur fără consecinţe - chiar în mod indirect - pentru conturarea unei conştiinţe şi luarea unei atitudini din partea scriitorilor, mai ales acum, într-o perioadă postrevoluţionară ca aceea de după 1848, de descreştere a spiritului revoluţionar.

Nu trebuie să uităm, apreciind activitatea literară plină de atâtea merite a lui Alecsandri, în oare însă nu sunt absente şi unele limite, că cea mai mare parte a ei se desfăşoară în acea epocă istorică în care - cum arată V.I. Lenin în legătură cu Herzen - „spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului încă nu ajunsese la maturitate”.

Cam în această vreme, prin 1852-1853, Vasile Alecsandri strânge în culegeri mai largi operele publicate până atunci în periodice, în broşuri, sau chiar unele inedite. Astfel, în 1852 dă la lumină prima culegere mai amplă a scrierilor sale dramatice de până atunci sub titlul Repertoriu dramatic. În acelaşi an, când încerca fără succes, din cauza cenzurii, să scoată şi revista „România literară”, apare de asemenea primul volumaş din îndelung pregătitele şi aşteptatele sale poezii populare, Balade (antice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, cuprinzând şi interesantele note explicative ale scriitorului. În sfârşit, după ce îşi împlineşte această veche dorinţă şi acest simţământ de datorie faţă de poporul său, publicând poeziile populare, scriitorul se gândeşte şi la propria creaţie lirică, şi în 1853 publică prima sa culegere de poezii, intitulată Doine şi lăcrimioare, care cuprinde, pe lângă cele două cicluri consemnate de titlu, şi ciclul Suvenire.

Plecând iarăşi din ţară în toamna anului 1852, Alecsandri rămâne multă vreme la Paris, cufundat în lucru, îngrijind publicarea celei de a doua broşuri de poezii populare şi a volumului cu propriile sale versuri, de care am vorbit. Vara anului 1853 o petrece în sudul Franţei, de unde porneşte apoi într-o interesantă călătorie, străbătând sudul Franţei, de-a lungul Pirineilor, de la Atlantic până la Mediterana, spre Marsilia, iar de aici ou vaporul la Gibraltar, apoi la Tanger, de unde face o scurtă incursiune în Africa.

Revine curând la Gibraltar, şi de aici începe călătoria sa în Spania, cu un mai îndelung popas la Madrid, călătorie atât de interesantă, despre care, din păcate, scriitorul nu ne-a lăsat însemnări mai cuprinzătoare. Se întoarce abia la sfârşitul anului 1854 la Paris, având ca tovarăş în lunga călătorie cu diligenta dintre cele două capitale pe cunoscutul scriitor francez Prosper Merimee, cu care devine de acum înainte prieten.

Trezind interesul lui Merimee pentru folclorul românesc, scriitorul francei, la rândul lui, îl hotărăşte pe scriitorul român să publice poeziile populare în limba franceză - ceea ce Alecsandri şi realizează în cursul anului următor, într-o traducere proprie, în cursul acestei lungi călătorii, el scrie relativ puţin: câteva poezii legate mai cu seamă de scurtul şi enigmaticul episod de dragoste al Mărgăritei, consemnat apoi şi în nuvela cu acest titlu. Abia mai târziu consemnă el impresiile călătoriei ce o făcuse în paginile atât de vioaie şi de sigure ca stil şi forţă de observaţie ale Călătoriei în Africa.

În vara anului 1854 tatăl scriitorului moare. Întors în ţară curând după aceea, Alecsandri merge la Mirceşti şi, odată ajuns aici, primul său gest este să elibereze, fără ca vreo lege să-l oblige la aceasta şi fără nici o despăgubire, pe toţi ţiganii robi de pe proprietatea sa. „Frumoasă zi - îşi amintea Alecsandri mulţi ani mai târziu - a fost aceea când din balconul casei de la Mirceşti am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi.”

În perioada războiului Crimeii, vreme de mari frământări diplomatice, de mari speranţe, dar deopotrivă şi de mari temeri pentru poporul nostru, pentru libertatea şi viitorul acestuia, patrioţii români intensifică lupta lor pentru reforme democratice şi Unire. Alecsandri se află şi de astă dată în primele rânduri. Scoate la începutul anului 1855, în sfârşit, mult-dorita revistă „România literară”, a cărei publicare fusese interzisă în 1852, revistă care grupează toate forţele de seamă ale literaturii şi publicisticii româneşti de pretutindeni, militând pe linia luptei pentru Unire, pentru libertate naţională şi socială.

De altfel, revista a fost suprimată înainte de a împlini un an da apariţie tocmai din cauza ideilor sociale îndrăzneţe pe care le răspândea. În această revistă, pe care Alecsandri o deschide, ca un pios omagiu postum, cu o scriere a amicului său Nicolae Bălcescu, colaborează Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Alexandru Hurmuzachi, Alecu Donici, George Creţeanu, Alexandru I. Odobescu şi mulţi alţii.

Alecsandri însuşi are o contribuţie foarte variată şi bogată: numeroase poezii (Păsărica mărei, Iahtul, O noapte la Alhambra, Seguidilă, Cânticul Mărgăritei, Anul 1855, Vis de poet etc.), proză (Un salon din Iaşi, cum şi prima parte a Călătoriei în Africa), o serie de articole, iar într-un amplu supliment periodic numeroase noi poezii populare, Cântece populare a românilor din Moldova, din Transilvania, din Banat şi din Valahia, parte culese chiar de el în diversa călătorii, parte comunicate de alţii sau transcrise după alta culegeri, cum erau ale lui Anton Pann, pe care, de altfel, le indica, scriitorul urmărind mai presus de orice, în acest spirit al unităţii naţionale, să ilustreze toate provinciile româneşti prin culegerea sa de folclor.

În vara anului 1855 el pleacă din nou la Paris, întorcându-se abia în luna decembrie, prin Marea Mediterană, pe la Constantinopol. De aici poetul face o îndrăzneaţă şi grea pentru acele vremuri călătorie în Crimeea, la Sevastopol şi în împrejurimile acestui oraş. Urmele războiului, încă în desfăşurare, erau îngrozitoare, şi scriitorul este cutremurat de priveliştea lor, consemnându-şi în poezia La Sevastopol oroarea faţă de acest nimicitor flagel, faţă de monarhii care îl provoacă.

Sunt prezente însă deopotrivă în această poezie compasiunea pentru cei ce suferă şi speranţa că din aceste tragice întâmplări se vor naşte împrejurări favorabile pentru împlinirea năzuinţelor poporului său: „Un şir de mari corăbii stau înecate-n port. / Oraşul Sevastopol, ars, dărâmat şi mort, / Întinde pe o culme ruina sa măreaţă, / Fantasmă învălită c-un giulgi de albă ceată!... // Trecut-au pe aice cutremur sfărmător? / Potop trimis din ceruri cu foc pedepsitor? / Nici aprigul cutremur, nici flacăra cerească, / Dar au trecut urgia şi ura omenească! // Şi au lăsat în urmă grămadă la un loc / O lungă risipire cenuşărită-n foc, / Şi multe, fără număr, de tainice mormânturi... // Când va sosi, o! Doamne, un timp mai mângăios / În care să pătrundă cuvântul lui Cristos? / Să peară duşmănia din trista omenire. / Să nu mai fie omul unealtă de peire? // Când răsări-va-n ceruri frumoasa, blânda zi / Ce din orbire cruntă pe regi îi va trezi? / Ş-a răspândi în lume simţiri mântuitoare, / Dreptatea, libertatea, frăţia-ntre popoare?... // O, Doamne! fie, fie ca sângele vărsat / Pe sub aceste ziduri într-un război turbat / Să deie-o roadă bună, un drept de renviere / Pentru-a mea ţară scumpă ce zace în durere”.

Întors în ţară la sfârşitul lunii decembrie 1855, Alecsandri se angajează în primele rânduri ale luptei pentru Unire, în sprijinul căreia lucrase de altfel şi în cursul călătoriei ce o făcuse în străinătate. Scrie în aceste împrejurări pagini literare de pledoarie pentru Unire, cum sunt piesele Păcală şi Tândală şi Cinel-Cinel. Chiar Cetatea Neamţului, dramă construită pe schema nuvelei lui Costache Negruzzi, trebuie considerată tot ca o contribuţie la intensificarea acestei lupte pentru Unire. De un imens ecou agitatoric au fost însă poezii ca Moldova în 1857 şi mai cu seamă acea neuitată, răscolitoare şi mobilizatoare Hora unirei, care, pusă pe muzică, în câteva zile după scrierea ei a fost, în ciuda interdicţiei ulterioare a caimacamului şi a guvernului antiunionist, pe toate buzele şi în toate inimile, rămânând până în zilele noastre un adevărat imn al solidarităţii naţionale.

Participă de asemenea în această perioadă şi la numeroase acţiuni strict politice, semnând şi chiar redactând numeroase memorii, făcând parte din delegaţii ale partidei unioniste ce se prezentau diverşilor plenipotenţiari străini, acţionând cu hotărâre în pregătirea alegerilor pentru divanurile ad-hoc. În preajma Unirii, în toamna anului 1858, este numit de noua căimăcămie - unionistă - ministru de externe al Moldovei, post în care are noi prilejuri să manifeste simţămintele sale democratice - desfiinţând cenzura presei - şi de apărător al demnităţii naţionale, în raporturile cu diplomaţii ţărilor ostile Unirii. Rămâne ministru de externe şi după alegerea lui Cuza ca domnitor, împrejurare în oare joacă un rol deosebit de însemnat. Curând după aceea este trimis în Apus cu o grea misiune diplomatică, pentru a obţine din partea Franţei, Angliei şi a Piemontului recunoaşterea alegerii lui Al. I. Cuza ca domnitor al ambelor principate.

În timpul misiunii sale, în care întâlneşte personalităţile politice europene cele mai proeminente ale vremii, pe Napoleon III, regele Italiei, Cavour etc., izbutind să-şi îndeplinească cu succes sarcina încredinţată, apoi în timpul războiului franco-italo-austriac, din nordul Italiei, Alecsandri nu uită că este şi scriitor. Acum sau ceva mai târziu consemnează el amintirile din călătoria diplomatică ce o întreprinsese, în pagini de proză, publicate mai târziu sub titlul Extract din istoria misiilor mele politice, dând un mare relief literar faptelor şi personalităţilor înfăţişate, în aceeaşi vreme scrie poezii ca Pilotul, La Palestro, La Magenta, Corona vieţei etc., în care salută cu entuziasm eroismul italienilor în luptă pentru eliberarea patriei lor. Tot cam în această perioadă scrie şi poeziile Cântice şi sărutări şi La poeţii romani, adevărate mărturisiri de credinţă artistică, chemări înflăcărate adresate scriitorilor contemporani la o activitate literară mobilizatoare, patriotică, în mijlocul poporului, în slujba acestuia.

Întors în ţară după misiunea sa diplomatică în Apus în vara anului 1859, Alecsandri, care între timp devenise ministru de externe şi în guvernul de la Bucureşti, continuă o rodnică luptă politică, alături de Al. I. Cuza, în vederea recunoaşterii definitive a Unirii şi a pregătirii unor reforme democrate. Dezgustat de reacţionarismul şi demagogia în continuă creştere a politicienilor burgheziei şi moşierimii, din ce în ce mai ostili politicii de reforme democratice a lui Cuza, scriitorul, care fără îndoială n-avea formaţia unui încercat luptător politic, nu mai vede obligaţia ce i-ar fi revenit de a rămâne în mijlocul bătăliei, susţinând în continuare direct, pe tărâm politic, acţiunea democratică a domnitorului. Ca atare, în mai 1860, el se retrage din viaţa politică activă şi se stabileşte definitiv la proprietatea sa de la Mirceşti, pe malul Şiretului, a cărui luncă puţin după aceea avea să o facă atât de cunoscută prin Pastelurile sale.

Retragerea la Mirceşti n-a însemnat însă decât o manifestare a dispreţului său pentru lumea politicienilor epocii. Ea nu a fost în esenţa şi practica ei nici un moment o izolare de viaţă şi de interesele poporului său într-un fel de turn de fildeş. E semnificativ şi concludent din acest punct de vedere nu numai că scriitorul nostru acceptă a părăsi Mirceştii pentru a îndeplini, în 1861-1862 şi în 1863-1864, lungi şi grele misiuni diplomatice în Apus, misiuni încredinţate de domnitorul Al. I. Cuza, în sprijinul politicii acestuia, dar şi faptul că el continuă să scrie şi că operele sale din această vreme urmăresc în linii mari frământările sociale, satirizând multe din tendinţele dăunătoare ale epocii. Astfel, chiar din primele luni de şedere la Mirceşti, în 1860, scrie o serie de comedii în care biciuieşte deşănţarea demagogică şi retrogradă a politicienilor celor două partide ce se coalizau împotriva tendinţelor reformatoare democratice ale lui Cuza. Între acestea, în primul rând, se cer amintite Rusaliile sau Satul lui Cremine şi Zgârcitul risipitor.

Zgârcitul risipitor este o dramă în patru acte cu multe elemente şi mijloace de comedie, în care scriitorul satirizează demagogia politicienilor şi gazetarilor liberali din acea vreme, sesizând nu numai caracterul retrograd, nefast pentru ţară, al opoziţiei lor faţă de politica domnitorului Al. I. Cuza, dar şi tendinţa pe atunci abia dată la lumină de a sa constitui „monstruoasa coaliţie”. Este adevărat că satira la adresa retrograzilor este în această piesă mai îngăduitoare decât cea la adresa demagogilor. Trebuie să vedem în aceasta nu numai un ecou al poziţiei clasei căreia scriitorul îi aparţine, dar şi o consecinţă a faptului că el considera mai primejdioase pentru ţară acţiunile viguroase ale clasei recent parvenite la putere şi dornice de îmbogăţire decât opoziţia fără eficacitate a clasei boiereşti într-un ireversibil declin.

Făgăduielile şi formulele politicienilor demagogi ce se dădeau în mod abuziv drept reprezentanţi ai ideilor de la 1848 (în această privinţă au scris ceva mai târziu articole edificatoare atât Mihai Eminescu, cât şi I.L. Caragiale, Alecsandri anticipând prin atitudinea lui poziţiile acestora din Scrisoarea III şi O scrisoare pierdută, ca şi din alte pagini) sunt întâmpinate cu o justificată neîncredere de către scriitorul nostru, ca de atâţi contemporani şi urmaşi ai săi. Dar el în chip firesc nu poate afla o soluţie satisfăcătoare şi, în consecinţă, profund nemulţumit, dar fără o ieşire, ajunge uneori la rezolvări false ale conflictelor sociale ce le înfăţişează, în conştiinţa sa se produc confuzii, limitări, rămâneri în urmă. Ele îşi fac loc, sub o formă sau alta, în creaţiile literare ale lui Alecsandri din această vreme şi din anii ce vor urma şi în aceste împrejurări obiective, care nu înrâuresc numai pe scriitorul nostru, trebuie căutată originea lor.

Piesa Rusaliile satirizează aceeaşi demagogie sterilă şi primejdioasă pentru ţară, critica mergând mai adânc aici decât în Zgârcitul risipitor prin aceea că scriitorul pune în lumină nu numai practica ei la centru, dar şi ravagiile pe care începe să le facă preluată fiind de către clientela politică din întreaga ţară. Demascând deci şi aici pe adversarii politicii de reforme a lui Cuza, adăugind o critică la adresa stricătorilor de limbă - foarte activi şi ei pe planul lor la vremea respectivă - scriitorul, care împleteşte cu discreţie numeroase elemente de folclor în ţesătura piesei, după cum confirmă de altfel însuşi titlul, opune bunul-simţ popular atât tendinţelor de exagerare etimologizantă, cât şi demagogiei politicianiste, manifestată în discursuri şi articole de ziar, ceea ce anticipează în mod evident momente şi procedee satirice din O noapte furtunoasă.

Este neîndoielnic că pentru Alecsandri ţărănimea rămânea singurul element pozitiv şi singura pavăză împotriva oricărei primejdii. Semnificativ este faptul că pentru perioada dinainte de 1848, în piesa Boieri şi ciocoi, alături de ţăranul Arbore, el vedea ca factor pozitiv şi chiar activ pe tânărul intelectual revoluţionar Radu, dar pentru perioada de la 1860, nici în Rusaliile, nici în Zgârcitul risipitor, Alecsandri nu mai aducea nici o figură pozitivă în afară de ţăranii din cea dintâi şi de slujitorul Martin - venit şi el tot de la ţară - din cea de a doua. Nu este mai puţin adevărat totuşi că în înfăţişarea ţăranilor realismul scriitorului nostru continua să fie într-o măsură deficitar, el neizbutind să vadă în toată profunzimea şi în concretul său întreg dramaticul adevăr al vieţii ţărăneşti, mizeria, boala, întunericul care o dominau.

În această perioadă de după 1860 Alecsandri compune şi cea mai numeroasă parte din aşa-numitele sale „canţonete” sau „cânticele comice”, scurte scenete, monoloage dramatice menite să contureze diversele tipuri sociale mai caracteristice ale epocii respective. Într-o scrisoare, dramaturgul însuşi explica astfel obiectivele pe care le-a urmărit: „Am socotit că nu ar fi, poate, o lucrare greşită de a compune pentru curiozitatea urmaşilor noştri o galerie de tipuri contemporane, iar pentru a da acestor tipuri o expresie mai vie, am adoptat pentru ele forma dramatică şi le-am prezentat publicului sub rubrica de Cânticele comice”.

Primele sale „cânticele comice” Alecsandri le prezentase publicului cu zece ani mai înainte: Şoldan Viteazul şi Mama Angheluşa. Acum el revenea la această specie, dar era departe de a face din ea numai un mijloc de documentare a urmaşilor asupra unor tipuri sociale caracteristice. „Cânticelul comic” devenea sub pana lui Alecsandri, în foarte multe cazuri, o formă eficace de satirizare în public a unor vicii şi tipuri sociale negative contemporane, mai rar de evocare caldă a unor tipuri pline de pitoresc pe cale de a dispărea definitiv (cum erau Barbu Lăutaru şi Surugiul).

În toamna anului 1860, când scriitorul nostru revenise la creaţia dramatică, el scrise cânticele satirice Clevetici, ultrademagogul şi Sandu Napoilă, ultraretrogradul, iar în anii 1864 şi 1865, oare vor constitui o nouă perioadă rodnică pentru creaţia sa dramatică, Barbu Lăutaru, Surugiul, Ion Păpuşarul, La Bucureşti, Gură-Cască, om politic, Paraponisitul, Covrigarul şi Kera Nastasia sau mania pensiilor. Toate s-au bucurat de o bună primire din partea publicului, care afla în cele satirice ceva din nemulţumirea şi batjocura lui proprie faţă de o serie de aspecte negative ale vieţii publice. Dar cea mai mare popularitate au cunoscut-o cânticelele dedicate lui Clevetici şi lui Sandu Napoilă, tocmai pentru că erau cele mai ascuţit critice, cele mai actuale şi consacrate unor figuri din cele mai tipice şi mai vinovate de pe scena vieţii sociale şi politice româneşti din acel moment.

Acestor cânticele comice, cam în aceeaşi vreme, scriitorul, în bună dispoziţie creatoare, le adaugă comediile Millo director, Concina, Harţă Răzeşul, Ginerele lui Hagi Petcu, Agachi Flutur, Arvinte şi Pepelea şi Drumul-de-fier - fiecare din acestea cuprinzând săgeţi critice la adresa relelor moravuri sociale contemporane, dar şi o din ce în ce mai vădită sforţare a scriitorului spre înnoirea mijloacelor sale dramatice, spre adâncirea semnificaţiilor şi a caracterelor.

În 1863 Vasile Alecsandri publică o nouă ediţie a volumului său de poezii Doine şi Lăcrimioare, îmbogăţit acum şi cu ciclul Mărgăritarele. Încă din ciclul Suvenire, poetul cuprinsese poezii dintre 1844 şi 1850, scrise cu prilejul unor evenimente deosebite sau consacrate unor personalităţi de seamă din epocă, poezii ca Desrobirea ţiganilor, Adio Moldovei, La mormântul lui Gr. Romalo, Întoarcerea în ţară şi Strofe lui C. Negri, în care tema patriotică şi cetăţenească era pe primul plan.

În noul ciclu al Mărgăritărelelor, care cuprinde şi poeziile inspirate de episodul erotic al Mărgăritei sau altele cu caracter intim, Alecsandri acordă un loc încă mai predominant acestei teme. Se află aici Deşteptarea României, Sentinela romană, N. Bălcescu murind, Anul 1855, La Sevastopol, poeziile legate de lupta pentru Unire, cele ca Pilotul, La Palestra, La Magenta, Gondola trece, Corona vieţei, inspirate din lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională a poporului italian, poezia Cristos a înviat, mai târziu urmată de Pohod na Sybir, salutând cu înflăcărare şi încredere lupta plină de grele jertfe a poporului polonez asuprit, şi altele.

În poeziile lui Alecsandri care au fost grupate în ciclul Suvenire şi mai ales în Mărgăritarele valorificarea filonului folcloric continuă de asemenea cu crescând succes. Se observă în genere, în primul rând, îndemânarea superioară cu care poetul izbuteşte să folosească modalităţile poeziei poporane în tot mai variate împrejurări. Astfel, îndemânarea, arta aceasta apar în poezia de iubire, în Dorul, Doina iubirei, Stelele, cum şi în remarcabilele Cântice de lume. Ea este vizibilă de asemenea în evocarea unor momente din trecutul istoric sau în prelucrarea unor legende şi credinţe populare, cele mai adesea cu un obiectiv patriotic evident, cum sunt Banul Mărăcină, Visul lui Petru Rareş.

Îndelungata şi atenta aplecare a poetului din anii aceştia asupra manuscriselor sale cu poezii populare, în vederea editării lor din 1852-1853 şi a reeditării lor amplificate în 1866, l-a dus la o mai deplină stăpânire a tainelor măiestriei folclorului, la posibilitatea unei prelucrări încă mai creatoare, mai fireşti, la o întreţesere mai plină de efecte a diverselor motive folclorice. Biserica risipită este un grăitor exemplu pentru arta evident superioară cu care scriitorul reuşeşte acum să stăpânească şi să manevreze cele mai delicate nuanţe, să transforme un motiv sumbru într-unui luminos, să sublinieze tragicul într-o graţioasă notă de umor, să construiască un ingenios final, cu atât mai plin de poezie cu cât abia se dezvăluie îndrăzneala lui din penumbra de care intenţionat e înconjurat.

Cu aceasta intrăm însă în domeniul legendelor, de altfel ca şi cu Banul Mărăcină, Dragoş, Visul lui Petru Rareş, şi cu amplele creaţii din 1852 şi 1856 Mărioara, Florioara şi Înşiră-te, mărgărite. Acestea două din urmă, cu toate unele lungimi şi inegalităţi din cuprinsul lor, reprezintă, prin amploarea lor, prin maturizarea mijloacelor, prin expresiva lor simplitate, culmea poeziei lui Alecsandri inspirată de folclor din această perioadă, o treaptă nouă esenţială de la Doine, pe drumul care duce - şi prin Mioriţa - la Luceafărul lui Eminescu, adică la zenitul creaţiei lirice româneşti.

În această vreme, în 1863, scriitorul nostru publică la Paris Grammaire de la langue roumaine, pentru înlesnirea străinilor caro ar fi dorit să înveţe limba noastră, manifestându-şi în felul acesta încă o dată atenţia pentru problemele limbii şi bunul-simţ cu care cele mai adesea rezolva aceste probleme. De altfel, încă din „România literară”, cu o serie de colaboratori ai săi, în fruntea cărora se aşeza Alecu Russo, iar ceva mai târziu în Rusaliile şi în alte piese ale sale, Alecsandri se ridică împotriva etimologismului, împotriva oricărei îndepărtări de realitatea limbii poporului, oricărei forme de pedantism care putea face cultura mai greu accesibilă maselor largi.

Ales, în 1866, membru al Societăţii Academice, nou înfiinţată, devenită apoi curând Academia Română, scriitorul îşi susţine cu hotărâre în acest for punctul de vedere cu privire la problemele scrierii limbii noastre, arătând că ea nu poate avea altă temelie şi alt izvor decât limba autentică a poporului. Iar atunci când acest punct de vedere nu este acceptat, adoptându-se scrierea etimologică, ce a culminat prin aberaţiile dicţionarului lui Laurian şi Massim, el, în semn de dezaprobare a acestei hotărâri, se retrage din Academie până când, după zece ani, această instituţie renunţă la exagerările absurde ale etimologismului ca principiu în scrierea limbii române.

De altfel, în anii aceştia, îndeosebi în seria de articole Dicţionar grotesc, apărute în „Convorbiri literare”, Alecsandri îşi continuă lupta împotriva etimologismului şi a clişeelor ridicole din limba vorbită sau scrisă în epocă. În 1866, în sfârşit, apărea colecţia mult amplificată Poeziile populare ale românilor, prin aceasta poetul marcând un nou moment însemnat în dezvoltarea cunoaşterii folclorului nostru de către cercurile mai largi de cititori.

Retras din viaţa politică în 1860 şi rezistând tentaţiilor ce i se oferea insistent de a reveni, prin 1868 Alecsandri simte nevoia să justifice retragerea sa, să exprime în imagini artistice oprobriul pentru lumea politicienilor şi a afaceriştilor aflaţi îndeosebi la oraşe şi omagiul său pentru lumea satului - în mijlocul căreia se retrăsese şi pe care într-o primă etapă o cântase în Doine - ca singura temelie pozitivă a patriei. De aici izvorăsc de fapt Pastelurile, unul din ciclurile cele mai valoroase din poezia acestui scriitor, constituind o etapă nouă, superioară nu numai în creaţia lui Alecsandri, dar în însăşi evoluţia şi rafinarea poeziei româneşti în ansamblul ei.

La o atentă exegeză, în Pasteluri se află, aşadar, mult mai mult decât o simplă cântare a naturii, cum se consideră îndeobşte. Tablourile sunt străbătute de un sens profund, pe care poezia descriptivă în genere nu-l cunoştea - poate nu pretutindeni suficient de puternic pus în valoare - prin prezenţa fiorului vieţii simple, a omului din popor surprins în diferite auguste gesturi ale rodnicei munci ancestrale legate de ţarină.

Nu se află în acest ciclu nici opoziţia rousseauistă între sălbăticie şi civilizaţie, nici pitorescul cam convenţional din sumbrele evocări preromantice sau dulcea lumină falsă din idilele gessneriene, nici natura agrestă a disperatei solitudini romantice, nici fuga de viaţa adevărată din recele tablou al parnasienilor. Unii cercetători (Dumitru Caracostea, Paul Cornea) observau că în aceste poezii, consacrate, după părerea lor, exclusiv naturii, nu apar marea şi muntele, considerând că aceasta s-ar datora faptului că poetul n-ar fi fost sensibil la nemărginire, la sublim, uitând însă că în alte cicluri ale poetului aceste două elemente ale naturii sunt totuşi prezente. Absenţa lor în Pasteluri este determinată de sensul real al întregului ciclu.

Alecsandri evocă aici în mod deliberat natura, aş zice, domestică, cea care constituie cadrul cel mai obişnuit al vieţii ţăranului român: ogoarele, lanurile, lunca din marginea satului, anotimpurile cu muncile lor. De aceea, deşi poezii „descriptive”, Pastelurile, luate în ansamblu, cuprind o semnificaţie ce depăşeşte pe a fiecăruia în parte şi, în consecinţă, dă fiecăruia o pondere pe care izolat, cu toată indiscutabila frumuseţe, n-ar avea-o. Valoarea deosebită o conferă acestor poezii faptul că incontestabilele împliniri artistice nu cuprind numai elogierea frumuseţilor pur şi simplu sau chiar a naturii patriei, ci se înalţă imnul plin de încredere adresat adevăratei „ţări” - ţăranului şi satului în cadrul naturii româneşti - unde domnesc munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală, tot ce este pozitiv, frumos şi cu adevărat nobil în această ţară şi în acest popor, în contrast cu lumea parazitară a politicienilor şi oamenilor de afaceri de la oraşe.

Sensul acesta al Pastelurilor îl confirmă de altfel clar unele pagini din corespondenţa particulară a scriitorului. Nu întâmplător în aceste poezii, tocmai pentru că au în fond această semnificaţie de afirmare a valorilor etice populare şi de indirectă blamare a ceea ce e parazitar, nerodnic, în societatea românească a vremii aceleia, nu apar nici un conac boieresc, nici un paie, nici o castelană, nici un visător în meditaţie, dar întâlnim în schimb, ca într-o apoteoză lipsită de emfază, ţărani simpli în desfăşurarea muncilor lor obişnuite.

Era şi aici, sub toate aspectele, o încălcare pe care scriitorul şi-o îngăduia faţă de vechi şabloane din poezia descriptivă pe care le nesocotea, încălcare ce face biruinţa sa cu atât mai semnificativă şi mai valoroasă, iarăşi nu numai în cadrul creaţiei sale, dar pentru întreaga poezie românească. Parafrazând ceea ce spusese cândva poetul Dimitrie Bolintineanu despre însemnătatea apariţiei Doinelor, de la oare poezia noastră „se români”, se poate spune cu acelaşi temei că de la apariţia Pastelurilor poezia românească deveni cu adevărat modernă. Parcurgând toată poezia noastră până la acest ciclu, poezia lui Eminescu apare ca un miracol. Citind Pastelurile, înţelegi cum a devenit ea în mod firesc posibilă.

 

Anul 1872 aduce două preţioase contribuţii în proză: Introducere la scrierile lui Costache Negruzzi, vast, bogat informat, plin de pitoresc şi de ascuţit spirit critic tablou al unei întregi epoci sociale, în care încadrează activitatea literară a amicului său, apoi o altă elogioasă şi plină de înţelegere prezentare, cea a operei folcloristice lăsate de Anton Pann.

Dar anul 1872 este şi anul în care el începe elaborarea şi publicarea unei noi serii de poezii: Legendele. Chiar dacă puternicele sale credinţe patruzecioptiste se estompau şi-l făceau cu timpul să rămână cam în urmă şi insuficient de sensibil la mereu noile nevoi ale epocii, constituie un merit al scriitorului faptul că nu a trădat niciodată aceste vechi credinţe şi a continuat să observe, prin prisma lor, în genere în mod critic, societatea contemporană lui.

După detronarea lui Al. I. Cuza şi aducerea unui principe străin, în anii de intensă dezvoltare capitalistă a României, Alecsandri vedea cu nemulţumire, alături de jugul otoman, ce nu fusese încă înlăturat, apăsând asupra poporului nostru şi noul jug al înrobirii economice de către marele capital european apusean. Acest dublu jug pe el îl doare cu atât mai mult cu cât era aici o chestiune da demnitate naţională, dar şi umană, masele populare - acelea pentru care el se avântase în mişcarea revoluţionară de la 1848 şi cărora le făcuse elogiul în Pasteluri - fiind cele asupra cărora continuau să apese tot mai mari poveri din cauza intereselor economice ale claselor conducătoare.

Cu sensul de disimulată critică a acestui dublu jug scrisese Alecsandri Boieri şi ciocoi, în plină desfăşurare a afacerii Strussberg, faţă de care piesa era, de fapt, o reacţiune şi o manifestare a dezaprobării autorului. Amplă frescă a frământărilor sociale clin anii ce au premers mişcarea revoluţionară de la 1848, drama aceasta, care ar fi putut fi una din cele mai de seamă biruinţe ale teatrului lui Alecsandri, are, din păcate, diminuată valoarea din cauza confuziilor scriitorului, a incapacităţii sale - a cărei sursă am explicat-o mai înainte - de a vedea cauzele şi soluţiile reale, ajungând astfel, în unele scene, la diversiuni naţionaliste, la idilizarea a ceea ce el numea „boieri buni şi patrioţi” şi chiar la o dezlegare poate insuficient de semnificativă a conflictului.

Cu acelaşi sens de critică la adresa scăderilor prezentului pe care o avea, pe una din laturile ei, piesa Boieri şi ciocoi, evocă scriitorul nostru în noul său ciclu de poezii, Legende, între altele, câteva momente de nobil eroism din trecut, în creaţii ample, de mare patos, cu ceva din retorica romantismului, ca Dumbrava-Roşie şi Dan, căpitan de plai, creaţii în care filonul istoric se împleteşte ingenios cu cel folcloric. Parcă întinerit, ca legendarul Anteu în atingere cu pământul, la peste cincizeci de ani scriitorul continua să prelucreze în mod create şi cu mijloace înnoite folclorul în poeme epice de largă respiraţie şi de mare rafinament artistic, cum erau remarcabilele Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi, Legenda lăcrimioarei, sumbra Grui-Sânger sau Ghioaga lui Briar, aceasta din urmă cu un final învăluit într-o penumbră plină de mare poezie.

Acestora li se adaugă în această vreme (1875-1876) unele din cele mai delicate şi mai desăvârşite creaţii ale scriitorului nostru, legendele Toamna ţesătoare, admirabilă odă închinată toamnei, apoi Răzbunarea lui Statu-Palmă, urmată de patru legende oarecum legate între ele: Noaptea albă, Vântul de la miazăzi, Prier şi fata iernei şi Poiana farmecătoare, în care artei de delicat mânuitor al nuanţelor prin cuvânt pe care o cucerise poetul i se adaugă umorul, o notă nu cu totul nouă la el, dar niciodată ca aici manevrată, cu atâta firesc popular şi cu atâtea subtile efecte artistice.

În aceste legende, Alecsandri, de la care, fără îndoială, Eminescu prelua creator o bogată experienţă în Călin ca şi în Scrisoarea III, duce limbajul liric la o limpezime şi la o simplitate ce nu afectează întru nimic bogăţia lăuntrică şi care au făcut posibilă simplitatea şi limpezimea lui Eminescu din Luceafărul sau din poezia de dragoste din perioada finală. În legendele sale, străbătute de un puternic avânt patriotic, alături de figurile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau bătrânul Dan, Alecsandri elogiază cu îndrăzneală figuri aproape contemporane, pe luptătorii pentru progres din revoluţia de la 1848 (Strofe improvizate lui C. Rolla) sau pe domnitorul Cuza.

Preamărind figuri luminoase din trecutul istoric ca pildă pentru prezent, înfierând tirania şi descompunerea morală feudală, îndeosebi din Imperiul otoman, în poeme epice largi ca Murad Gazi-sultanul şi Becri Mustaţa, Hadja Murad-paşa, Alecsandri stimula marile virtuţi ale poporului, spiritul său de luptă pentru libertate, ura sa împotriva asupritorilor, contribuind astfel, între altele, la pregătirea atmosferei pentru războiul din 1877. De aceea, Balcanul şi Carpatul nu e numai o uvertură a noului ciclu de poezii, Ostaşii noştri, prilejuit de războiul pentru Independenţă, ci, s-ar putea spune, şi un acord final simbolic al Legendelor, reprezentând una din verigile ce leagă solid diferitele părţi ale acestei vaste şi variate creaţii poetice, atât de unitară şi da armonios construită în ansamblul şi în adâncul ei.

În lumina sensului profund pe care-l au Pastelurile şi Legendele, se înţelege mai uşor entuziasmul cu care a cântat poetul nostru războiul pentru Independenţa naţională. Dar se înţelege de asemenea de ce el pune în lumină - în ciclul Ostaşii noştri ce i l-a consacrat - îndeosebi eroismul oamenilor din popor, în care el îşi aşeza întreaga încredere. Peneş Curcanul, Sergentul, Păstorii şi plugarii, Fraţii Jderi şi altele din poeziile acestui ciclu, culminând cu avântata Oda ostaşilor români, în care scriitorul găseşte note vibrante şi puternice, sunt adevărate imnuri prin care scriitorul omagiază vitejia, omenia, simplitatea, patriotismul fără emfază, natural al oamenilor din popor, gata să-şi jertfească viaţa pentru libertatea şi propăşirea ţării lor. Şi iarăşi, opoziţia dintre măreţia gestului de dăruire spontană a sângelui şi vieţii pe care o consimt aceste fiinţe generoase, asupra cărora apasă toate greutăţile şi toate primejdiile, şi lipsa de recunoştinţă a conducătorilor de atunci ai ţării impresionează puternic sensibilitatea şi conştiinţa poetului.

Poeziile lui din acest ciclu izvorau nu numai din bucuria de a vedea patria independentă, iar ignoratele virtuţi ale poporului afirmate strălucit în faţa lumii întregi, dar şi din speranţele ce însufleţiseră masele largi în ideea că prin cucerirea acestei independenţe se vor cuceri îmbunătăţiri pentru propria lor viaţă. Tocmai de aceea, în faţa realităţilor, a nerecunoştinţei arătate eroicilor ostaşi, dezamăgirea şi indignarea lui Alecsandri sunt cu atât mai mari, astfel că de data aceasta, după lungă vreme, critica la adresa conducătorilor capătă forme directe şi vehemente atât în Epistola generalului Florescu, pe care o aşeza semnificativ, ca un trist epilog, în încheierea ciclului, cât şi în Eroii de la Plevna.

Poeziile din ciclul Ostaşii noştri impresionează prin spontaneitatea cu care poetul a răspuns şi a dat expresie sentimentelor populare, prin evocarea profundului patriotism eu care în acele împrejurări grele oamenii simpli s-au jertfit pentru ţara lor, prin avântul, căldura, măiestria cu care, la o mare înălţime faţă de nenumăraţii săi contemporani ce au abordat aceeaşi temă, el a întrupat figurile şi momentele cele mii nobile ale acestui război de eliberare.

Curând după cucerirea imensei popularităţi create de poeziile larg răspândite ale ciclului Ostaşii noştri, în primăvara anului 1878, Alecsandri repurtează un nou mare succes: poezia sa Cânticul gintei latine este premiată de un juriu internaţional în cadrul concursului unei asociaţii culturale din sudul Franţei, în fruntea căreia se afla marele poet provensal Frederic Mistral. Fără îndoială, la acordarea acestui premiu contribuiseră şi o serie de consideraţii de ordin politic, dar rămâne incontestabil că ea a prilejuit o manifestare internaţională de simpatie pentru poporul nostru, o mai largă cunoaştere a lui, cel puţin în cercurile de romanişti europeni, şi o creştere a prestigiului lui Alecsandri.

În iarna 1878-1879, la Mirceşti, Alecsandri realizează o însemnată creaţie a deplinei sale maturităţi, drama Despot-Vodă, „legendă istorică în versuri”, în cinci acte, jucată în octombrie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Evocare de largi proporţii a unui episod din trecutul istoric al poporului nostru, piesa poate fi considerată, într-o măsură, romantică prin unele din procedeele folosite în construirea personajelor sau rezolvarea situaţiilor. Ea însă depăşeşte romantismul pe anumite laturi în primul rând printr-o ancorare destul de temeinică în realitatea concret-istorică pe care o înfăţişează.

Despot-Vodă, ca şi Dumbrava-Roşie sau Dan, căpitan de plai, formulează în chip indirect o serie de aluzii critice la adresa momentului în care apărea. Piesa aduce în felul acesta, ocolit, critica boierimii, cu intrigile şi lipsa ei de grijă faţă de popor, chiar o critică la adresa domnitorului străin şi a practicilor domniei sale. Scriitorul înfierează lăcomia, tirania, trufia lui Despot, adăugind chiar ca un adevărat memento că „e lesne a luneca pe povârnişul ce duce de la tron la tiranie”. Deosebit de interesant e, de altfel, construită figura lui Despot: privită în ceea ce ea avea uman contradictoriu, reuşind să surprindă cu fineţe tragica sa luptă între înălţare şi cădere. Scriitorul nu-l priveşte ca pe aventurierul de rând, ci ca pe omul totuşi înzestrat, pe care împrejurările osiile - ostile şi pentru că el nu le înţelege suficient - până la Urmă îl doboară.

Poporul, pe care scriitorul îl privea necontenit ca singurul temei sănătos al ţării, este şi aici privit cu simpatie şi cu înţelegere, evocând suferinţele lui. Este interesant de observat pentru evoluţia ce se petrecea în conştiinţa scriitorului în legătură cu rolul poporului că, după Boieri şi ciocoi, şi în Despot-Vodă asistăm la o răzvrătire a maselor, caro sfârşesc prin a-şi impune voinţa, autorul ţinând să sublinieze prin gura unui personaj al acestei piese: „Că cine-şi cată reazăm afară din popor / Se reazămă pe-o umbră de nour trecător”.

Este adevărat că apar şi note ce pot fi interpretate ca alunecări spre atitudini şovine. În ansamblul ei, însă, piesa are un mesaj patriotic şi umanist. Înţelegerea şi umanismul cu care construieşte pe principalul erou al piesei sale - semnificative ele singure - îl fac pe scriitor să pună pe acesta să rostească la un moment dat cuvinte de mare nobleţe tocmai împotriva mentalităţii de intoleranţă naţională (actul II, scena VIII).

Despot-Vodă se aşează pe linia ascendentă din dramaturgia majoră a lui Alecsandri, pe care o începea piesa Boieri şi ciocoi. Ea e construită cu aceeaşi vădită intenţie de a nu concentra acţiunea numai în jurul personajului principal, care să domine şi să umbrească tot restul, ci se străduieşte să dea o imagine a vieţii sociale, cu moravurile, tradiţiile şi interesele ce o domină. Alecsandri se dovedeşte în stare a realiza această frescă, mai puţin densă ca în piesa anterioară, totuşi vie, construind cu fineţe personaje complexe şi rezolvând cu îndemânare din punct de vedere dramatic situaţii complicate.

Scrisă în versuri largi, curgătoare, cu o uşoară grandilocvenţă pe alocuri, ea respiră siguranţă arhitectonică şi stilistică, într-o măsură poate şi din cauza prezenţei continue a acelui element folcloric pe care Alecsandri îl stăpânea şi îl manevra cu atâta îndemânare. Îndeosebi prin chipul cum este tratată figura lui Despot, în cadrul unei creaţii dramatice ample, logice şi armonioase în ceea ce avea ea esenţial, piesa lui Alecsandri marchează drumul ascendent nu numai al dramaturgiei sale, dar al dramaturgiei istorice româneşti însăşi, spre Vlaicu-Vodă şi Apus de soare.

Sânziana şi Pepelea (1880) este dramatizarea plină de fantezie a unor episoade din poveştile noastre populare, tratate cu spirit creator şi ingeniozitate, în genul în care o făcuse cu puţin mai înainte în câteva splendide legende. Împerechind folclorul cu umorul, cu un umor sănătos, ţărănesc, oglindind în felul acesta ceva din poziţia maselor populare, din nemulţumirea lor, scriitorul îşi îmbogăţeşte nuanţele subtilei sale note satirice. Sânziana şi Pepelea este în acelaşi timp, fără întreaga adâncime ce ar fi putut-o avea, o satiră a vieţii politice, cu săgeţi la adresa miniştrilor şi a capului statului, şi o elogiere a biruitoarelor forţe pozitive ce rezidă în sinul poporului.

În aceeaşi perioadă el scrie şi două remarcabile bucăţi de proză: paginile de amintiri închinate prietenului său de demult, umilul dar isteţul fecior de ţigan rob Vasile Porojan, a cărui moarte, în 1880, stârneşte o privire plină de melancolie a scriitorului, învăluită intr-o infinită poezie, spre îndepărtatele vremi ale copilăriei, cum şi „scrisoarea” către Ion Ghica, denumită Iată-ne cu iarna în ţară... (1881), care a slujit drept prefaţă la prima ediţie a Scrisorilor lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri.

Ultimele creaţii majore ale scriitorului nostru sunt două opere dramatice, a căror acţiune o aşează de astă dată în lumea aulică, nu însă cu totul fără aluzii la cea contemporană. Era în alegerea unor asemenea subiecte şi o întoarcere spre clasicismul antic, dar era şi cadrul în care - cu uşorul scepticism ce-i domină apusul vieţii - el îşi află de fapt cei doi alter ego: poeţii latini Horaţiu şi Ovidiu, pentru a exprima frământările aparent calmei sale bătrâneţi, pe oare puţini scriitori români au avut-o şi căreia încă mai puţini au izbutit să-i dea atâta echilibru şi nobleţe.

Fântâna Blanduziei (1884) este din anumite puncte de vedere o piesă unică în literatura noastră. Cu o discreţie, cu un simţ al nuanţelor admirabil stăpânite, ea pune în lumină drama bătrâneţii poetului ce-şi simte inima încă tânără, drama iubirii unui bărbat vârstnic, ce-şi închipuie o clipă că e iubire admiraţia ce i-o poartă o tânără, dar care curând se trezeşte în faţa tristei realităţi. Piesa rămâne, fără îndoială, o marc biruinţă literară, mai cu seamă în momentul în care apărea, prin suflul de autenticitate ce dă personajelor, prin atmosfera de poezie ce învăluie totul, prin fineţea gândirii şi a simţirii, prin seninătatea, care sunt ale lui Alecsandri însuşi - omul şi scriitorul ce domină întreaga piesă, cu atât mai puternic cu cât permanent sunt exprimate printr-o impresionantă graţie şi limpezime a versurilor.

Cea din urmă din creaţiile dramatice ale lui Alecsandri este Ovidiu, jucată pentru prima oară în martie 1885, refăcută la sfârşitul lui 1886 şi publicată în volum postum, după ce scriitorul sfârşise corecturile textului tipărit cu două zile înaintea morţii sale. Din punct de vedere literar inferioară Fântânei Blanduziei, scrisă într-o perioadă de mari sfâşieri lăuntrice, Ovidiu este un adevărat testament literar al scriitorului. Construită, cu toate schimbările intervenite, cu mai puţină consistenţă, piesa rezistă totuşi prin ultimul ei act, pe care - semnificativ pentru profunda nevoie de eliberare ce o resimţise scriitorul - l-a scris la început. În întreaga piesă şi îndeosebi în ultimul act dominante sunt, alături de marea dragoste pentru patrie, gingăşia simţirii, împăcarea lăuntrică şi înălţarea spirituală, adică acele trăsături care erau stăpânitoare şi în conştiinţa lui Alecsandri însuşi, mai cu seamă acum.

În aceşti ani lira sa de poet răsună rar şi ocazional. Între cele mai însemnate creaţii lirice din această perioadă se aşează oda Ţara (1886), senină dar fierbinte chitare a patriei în spirit popular, ţesând cu îndemânare de bătrân meşter motivele şi modalităţile folclorului, izbutind să dea cuvintelor şi imaginilor o fluidă transparenţă şi totodată o impresionantă vigoare lăuntrică, marcând, prin comparaţie, drumul pe care-l parcursese el, şi cu el întreaga lirică românească de la Doine (1842) până în preziua secolului nostru.

O alta este Plugul blăstemat (1888), ecou al răscoalelor ţărăneşti din 1888, prin care marele scriitor marca permanenta sa simpatie pentru nedreptăţiţii muncitori ai ogoarelor. În sfârşit, ultimele două pe care le amintim sunt nu mai puţin caracteristice pentru Alecsandri. Atacat de unii critici şi scriitori în ultimii ani ai vieţii, căutându-se micşorarea însemnătăţii sale adeseori prin compararea cu Eminescu, bătrânul poet scrie poezia Unor critici, pe care o lasă între manuscrisele sale, ca o chemare către posteritate, mărturisind conştiinţa de sine, dar şi o mare seninătate, o obiectivitate faţă de propria operă, cuprinzând în final un splendid elogiu pentru tânărul său confrate, nobil răspuns la versurile ce acesta i le adresase cu aproape două decenii înainte prin Epigonii: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte ş-ajungă cât de sus, / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.

În această stare de spirit, când câţiva gălăgioşi - pe care Eminescu cel dintâi i-ar fi dezaprobat - încercau să conteste meritele poetului, în poezia Fluierul, lăsată de asemenea în mod intenţionat printre postume, cu un impresionant gest de decenţă şi demnitate, el îşi face cu reală modestie un adevărat examen de conştiinţă, în care domină sentimentul ireversibilei bătrâneţi, dar în finalul căreia biruia omagiul pe care acest adevărat descoperitor al poeziei populare ca temei al poeziei şi literaturii noastre culte îl aducea folclorului: «În poiana verde am găsit un fluier / Şi i-am zis în treacăt: „O! fluier pierdut, / Ai avut odată mult maestru şuier, / Care uimea lumea, ş-acum eşti tăcut. // Astfel şi poetul viu în tinereţă, / Gingaş, cu iubire, dulce a cântat, / Dar i-a plecat fruntea trista batrâneţă / Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat.” // Fluierul răspunde: „Frate, frăţioare. / A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins, / Dar a noastră soartă e mulţămitoare; / Am cântat o doină, şi e de ajuns”».

„Pentru a judeca şi preţui meritul unui scriitor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură al limbei în care a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină... A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă şi avută, pentru a-şi exprima ideile şi simţirile, este un avantagiu imens pentru acei chemaţi a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecţionate; un cultivator harnic şi priceput are posibilitatea de a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu demult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzician, ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat şi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoştinţă curagiosului pionier care a abătut pădurile sălbatice şi a pregătit pământul pentru holdele viitorului?” Astfel îşi începea Alecsandri, în 1872, studiul său consacrat lui Costache Negruzzi şi fără îndoială că foarte îndreptăţitul său criteriu de judecată se cuvine să ne fie călăuză şi nouă atunci când îi apreciem creaţia literară.

Neîndoielnic, scriitorul nostru a lăsat o operă vastă, multilaterală, desfăşurată pe jumătate de secol din istoria şi istoria literaturii poporului nostru, o operă poetică, o operă dramatică, o operă de prozator şi de folclorist din care, oricât s-ar fi învechit pe unele laturi, nenumărate pagini au intrat definitiv în tezaurul literaturii noastre clasice, păstrându-şi astăzi încă întregul lor farmec. Nu se pot aprecia realele proporţii ale acestui scriitor decât dacă-l profilezi pe ansamblul mişcării literare din ţara noastră din secolul al XIX-lea, dacă ţii seama nu numai de ceea ce a dat el personal ca operă literară, dar în ce condiţii, cu ce slabe tradiţii şi călăuze ale înaintaşilor şi ce anume a dat - în ciuda puţinului ce-l prelua el - literaturii noastre întregi, deschizându-i drumuri noi în fiecare din domeniile pe care le-a cultivat.

Alecsandri este chiar mai mult decât pionierul de care vorbea el când pregătea elogierea lui Negruzzi. Este un adevărat întemeietor al literaturii române moderne, dar şi o parte constitutivă a ei, în sensul că nu s-a mulţumit să deschidă drumuri noi în poezie, în dramaturgie, în folcloristică, în proză, dar a continuat şi după aceea să lucreze cu pasiune ani îndelungaţi, reprezentând astfel o călăuză şi un îndemn, aducând o contribuţie uriaşă însuşi procesului de dezvoltare a literaturii noastre.

Privit în felul acesta, lui Alecsandri îi sporesc meritele prin aceea că el constituie o adevărată punte de trecere de la literatura noastră veche sau de la modestele dibuiri ale începutului celei moderne spre însăşi literatura contemporană. Într-adevăr, el duce poezia noastră de la Văcăreşti, Costache Conachi şi Gheorghe Asachi la Mihai Eminescu; dramaturgia noastră, de la aproape nimic la cea mai înaltă culme a ei, la I.L. Caragiale, sau, în alte direcţii, la Vlaicu-Vodă şi Apus de soare; folcloristica noastră, de la infinit de puţin la marea preţuire şi valorificare a folclorului, reprezentate, pe de o parte, de culegerile lui G. Dem. Teodorescu, Jarnik-Bârseanu şi Grigore Tocilescu, iar pe de altă parte, de strălucite creaţii cum sunt Călin, Luceafărul, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Gelu; proza noastră, de la Însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, dincolo de Nicolae  Gane şi Iacob Negruzzi, la Alexandru I. Odobescu, Ion Ghica şi Duiliu Zamfirescu; limba literaturii însăşi el a îmbogăţit-o imens, contribuind cu un instinct sigur la fixarea şi nuanţarea ei pe toate tărâmurile, făcând posibili continuatori, întruchipând în chipul cel mai complet în epoca sa tot ce a fost mai profund şi mai caracteristic în sânul poporului său.

Pe bună dreptate, încă din 1870, pe atunci foarte tânărul Mihai Eminescu, care în Epigonii îl numea „acel rege-al poeziei”, scria: „Cine vrea să studieze caracteristica, fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela îl consiliem cu tot dinadinsul să studieze comediile d-lui Alecsandri”. Când intervenea împotriva detractorilor scriitorului, în 1886, Titu Maiorescu avea de asemenea deplină dreptate să insiste asupra marii valori pe care o reprezintă totalitatea creaţiei lui, atât de necesară şi de la timp venită, în procesul de dezvoltare al societăţii şi al literaturii noastre, dându-i una din cele mai complete, mai izbutite caracterizări.

„În Alecsandri - spunea criticul de la «Convorbiri literare» cu acea artă a formulărilor lapidare şi nuanţate ce-i era proprie - vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară - el ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre no; - el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru - el a descris-o; ...când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti - el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă - el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale literare”.

Mărturie a unui contemporan suficient de competent, de lipsit de entuziasm neprecugetat în manifestările sale şi de obiectiv, mărturia lui Titu Maiorescu, ca şi acelea ale lui Mihai Eminescu şi B.P. Hasdeu, justifică întru totul caracterizarea ce o făcea personalităţii scriitorului nostru, mulţi ani mai târziu, un reprezentant al tinerei generaţii ce-i urma şi al epocii noastre chiar şi anume marele Mihail Sadoveanu, care, în 1928, spunea: „... Începând din preajma anului 1840, vreme de jumătate de veac, Vasile Alecsandri a întrupat în sufletu-i generos şi a exteriorizat cu marele-i talent toate aspiraţiile neamului nostru. Alecsandri a fost primul din elita românismului luptător, interpret şi cântăreţ. A fost unul din creatorii României moderne, şi prin prestigiul şi strălucirea talentului său a simbolizat întreaga epocă şi întreaga operă”. La distanţe aşa de mari una de alta, aceste mărturii şi caracterizări, între nenumărate altele ce se mai pot invoca, confirmă locul deosebit de însemnat pe care Vasile Alecsandri îl ocupă în dezvoltarea literaturii române.

Check Also

Balduin, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Proiectul acestei drame istorice, consemnat în manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.253, fila 13r-v, conţinând …

Legenda lui Jolde, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Ideea acestei drame istorice, nedusă până la capăt, încolţeşte în mintea lui Alecsandri la Mirceşti, …

Becri-Mustafa, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Schiţa unei drame istorice în trei acte cu acest titlu se află pe fila 14r …

La Bucureşti, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În scrierile sale dramatice de după 1862, Vasile Alecsandri critica multele păcate ale administraţiei şi …

Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

După apariţia în volum a lui Despot-Vodă, Vasile Alecsandri părăseşte Bucureştii, pe la jumătatea lui …