Urmările Răscoalei lui Horea (1784)

Răscoala fiind sfârşită, şi nobilimea şi regimul se grăbesc să tragă concluziile. Ea nu numai ca lovise puternic clasa stăpânitoare; zgudui pentru un moment întregul edificiu social, ameninţând cu răsturnarea lui din temelii, cu răsturnarea orânduirii feudale înseşi. Nobilimea mai ales trebuia să caute neapărat mijloacele pentru a preveni repetarea unei astfel de primejdii. Căutând originile răului însă, ea nu vede sau nu vrea să vadă nimic din cauzele obiective ale răscoalei. Cauzele le găseşte în ura naţională şi religioasă faţă de unguri, în agitaţiile preoţilor români.

Le găseşte în libertatea pe care au dat-o ordonanţele imperiale iobagului român de a-şi putea acuza pe domnul său: văzându-l confruntat cu dânsul şi pedepsit pentru excesele sale, a pierdut „iubirea” şi respectul care îl legau înainte de el. Le găseşte în „duritatea” poporului român, care n-a fost ţinut în frâu destul, faţă de care regimul de până acum a fost prea blând.

Numai frica şi severitatea legilor îl pot ţine în frâu, opinează nobilimea comitatului Hunedoarei: „Căci e aşa de dur neamul românilor, că numai cu pedeapsa cu moartea poate fi înfricat şi prea puţin cu închisoarea sau cu alte genuri mai uşoare de pedeapsă”. În setea ei de răzbunare, nobilimea, întemeindu-se pe severitatea legilor vechi ale principatului, pe

Aprobate şi Compilate sau pe Tripartitum, vine cu cele mai cumplite propuneri. Nu numai făcătorii de rele mai mari şi conducătorii să fie loviţi cu moartea; să se pedepsească exemplar şi preoţii români. Chiar sate întregi să fie lovite de străşnicia pedepsei. Satele mai turbulente să fie pustiite cu totul sau, dacă împăratul nu ar voi aceasta, pe locuitorii lor să-i mute în Bucovina şi acolo să-i facă grăniceri, cum cer ei, iar în locul lor să aducă alţi iobagi, şvabi sau alte neamuri mai blânde, propune acelaşi comitat al Hunedoarei, cel mai activ din toate.

Nobilimea comitatului Alba cere ca în satele răsculate conducătorii, juzii, juraţii să fie traşi în ţeapă, iar ceilalţi locuitori să fie decimaţi. În caz de răscoală a ţăranilor, armata să intre în acţiune imediat, „să-i omoare, să-i taie, să-i pustiiască şi să-i împrăştie fără nici o cruţare, ca pe cei mai crânceni duşmani ai patriei”. În satul unde ar mai izbucni răscoală, să fie loviţi cu moartea aţâţătorii poporului, preoţii, apoi juzii şi juraţii cu încă câte trei locuitori. Casele împrăştiate prin munţi să fie numaidecât pustiite şi locuitorii lor să fie aşezaţi în locuri mai potrivite, undeva la o margine. Un plan nobiliar de liniştire a ţării propunea ca locuitorii satelor răsculate să poarte, sub pedeapsă de 50 de beţe, în spate, cusut pe tundră, semnul furcilor tăiat din pănură albă. Şi altele.

Raporturile dintre nobil şi supus le exprima bine nobilimea comitatului Cluj în memoriul său: „Nobilimea Transilvaniei nu locuieşte între zidurile oraşelor şi cetăţilor, ci în sate, şi aşa oricând poate ajunge în astfel de situaţii critice, în care numai în arme îşi poate găsi siguranţa şi pavăza, şi într-adevăr, dacă ar fi dezbrăcată de armele sale, e sigur că repede de tot s-ar isprăvi cu nobilimea”. În orbirea răzbunării, în groaza că răscoala s-ar putea reaprinde, nobilimii nici prin gând nu-i trecu să facă vreo concesie.

Printre nobili nu se găsi nici-unul să vină măcar cu vreo idee de îndreptare. Nobilimea e preocupată doar de pedepse, despăgubiri, măsuri de prevedere, îndată ce, după încheierea lucrărilor comisiei, rămase iarăşi stăpână şi judecătoare a iobagului său. E iarăşi nevoie de intervenţii oficiale pentru a-i tempera excesele. Împăratul însuşi o sfătuieşte să se calmeze, că doar n-are să ţină gardă la poarta fiecărui castel nobiliar.

Statul în schimb procedă cu mai multă prudenţă. Cu acelaşi gând de a preîntâmpina o nouă izbucnire, recurse la alte mijloace, mai blânde, mai amăgitoare. Comisarul regal, contele Jankovics, în raportul său final din 6 iulie 1785, rezumând rezultatele cercetărilor sale, cauzele răscoalei le găsea în:

  • asupririle dregătorilor domeniali şi camerali şi ale domnilor de pământ;
  • conscripţia militară;
  • neluarea la timp de măsuri eficace de către guvern pentru liniştirea lucrurilor;
  • întunecimea plebei (ruditas plebis), aceasta e cauza pentru care poporul român a fost atras atât de uşor la răscoală.

Drept cauză a propagării răscoalei socotea faptul că ea n-a fost oprită cu hotărâre imediat; neintervenţia imediată a armatei a putut întări în ţărani falsa credinţă că le sunt îngăduite fărădelegile şi i-a putut aţâţa şi mai mult. Drept remedii pentru a asigura liniştea şi a preîntâmpina revenirea răului propunea:

  • întrucât originea răului e mai ales greutatea şi arbitrarul sarcinilor faţă de stăpânii de pământ, să se introducă un urbariu general pe toată ţara, definindu-se sesia şi moşia iobăgească contribuabilă, adaptându-se prestaţiile la ea, scăzându-se cele prea grele, cum ar fi cele patru zile de lucru cu palmele pe săptămână;
  • respectarea întocmai a urbariului şi de către stăpâni şi de către ţărani, plângerile ţăranilor pentru încălcarea urbariului să se cerceteze şi remedieze fără întârziere, pricinile să fie judecate, cercetările urbariale ale comitatului să fie supuse anual guvernului; să se interzică organelor militare să mai înscrie iobagi şi sate la oaste fără ordinul împăratului;
  • să se facă o separaţie exactă a justiţiei militare de cea civilă;
  • comitatul cerând în caz de primejdie ajutor militar, să i se dea numaidecât;
  • incultura şi morala scăzută fiind cauza pentru care poporul român poate fi aţâţat atât de uşor la tulburări, să se instituie şcoli naţionale şi un seminar pentru pregătirea preoţilor neuniţi;
  • casele împrăştiate, mai ales în munţi, în care din această pricină se conspiră uşor şi sunt greu de ţinut sub observaţie, să fie strânse în sate regulate.

Împăratul fu de acord cu concluziile şi propunerile comisarului său şi ia măsuri de îndreptare în consecinţă: Cu executarea căpitanilor, opri execuţiile. Condamnările celelalte la moarte le comută în închisoare sau muncă silnică pe termene mai reduse sau în pedepse corporale. Pe mai mulţi dintre conducătorii răscoalei îi deporta, împreună cu familiile lor, departe, în sudul Banatului. Printre cei deportaţi era şi Horea cel tânăr, Ion. Dar trebuia venit şi cu remedii, cu încercări de îndreptare a relelor care au dat naştere răscoalei.

Trebuiau încercate îndreptări înainte de toate în munţi, pe domeniul Zlatnei. Comisia întreprinse iarăşi cercetări întinse, acum sub noul comisar Mihail Brukenthal. Cercetările dovediră deplin temeiul plângerilor ţăranilor de aici, şi astfel din ele rezultară, în cursul anilor 1785 şi 1786, o serie de măsuri imperiale:

  • se restabili păşunatul liber în domeniul de sus, precum şi libertatea defrişării în locurile de unde nu poate fi adus lemnul; se desfiinţa accrescentia, orice stăpân feudal trebuind să-şi plătească singur slujbaşii;
  • minerii sunt scutiţi de toate sarcinile publice, fie ordinare, fie extraordinare;
  • supuşii domeniului să nu mai fie obligaţi la cei 13.180 de stânjeni de lemne anual, oficiul silvic urmând să se tocmească liber pentru făcutul şi căratul lor;
  • să nu mai fie obligaţi la cositul şi strânsul fânului domeniului;
  • să nu mai fie obligaţi la transportul fierului de la Hunedoara şi la cărăuşitul băuturilor pentru domeniu, asupra acestora urmând iarăşi să se tocmească liber;
  • cârciumăritul să se arendeze ţăranilor pe trei ani, în condiţii uşoare, şi să nu mai fie asupriţi în legătură cu el;
  • să fie pedepsiţi arendaşii armeni care au încălcat dreptul de cârciumărit al ţăranilor şi au provocat tulburarea de la Câmpeni şi să se evalueze din nou paguba lor de atunci, exagerat despăgubită;
  • rudele iobagului mort fără urmaşi să nu-i mai răscumpere averea cu preţul ei, ci, după obiceiul dinainte, numai cu 12 şi cu 6 florini, după mărime;
  • să se cerceteze încasările juzilor şi dregătorilor, obligându-i să restituie îndoit ceea ce au luat abuziv;
  • să se restituie ţăranilor tot ce au plătit peste „taxa dominală” şi să li se plătească retroactiv toate prestaţiile (tăiat şi cărat de lemne, făcutul fânului, cărăuşitul fierului, vinului).

Lichidarea ţinu mult, dădu naştere la socoteli complicate şi mai ales menite să scadă sumele de restituit. Pentru munci, de pildă, domeniul în 1776 nu plătise nimic, între 1777-1785 plătise doar 655,43 1/2 florini. Pentru evaluarea muncilor prestate se stabili să se calculeze cu preţurile asupra cărora domeniul a convenit cu ţăranii de aici la sfârşitul anului 1785, adică cu 12 creiţari ziua de lucru cu palmele şi 51 cea cu vitele.

Evaluare pe care chiar guvernul o socoti prea mică. În 1784, după opinia provizorului din Zlatna, preţul curent al zilei de lucru cu palmele era de 20 de creiţari, iar al celei cu vitele de 1 florin. Totuşi, sub pretextul că la lucru ţăranii au trimis obişnuit doar oameni bătrâni şi copii, iar carele le încarcă doar pe jumătate, comisia socoti să calculeze drept o zi de lucru deplină patru zile cu palmele sau două cu vitele şi la preţurile scăzute stabilite în 1785.

După toate calculele astfel subtilizate, suma de restituit iobagilor se cifră la 12.722 de florini. Dar când urmă să se facă restituirea, comisia fu de părere ca suma să nu se restituie, ci să fie depusă şi dobânzile ei să fie cheltuite pentru înfiinţarea de şcoli aci. Comisarul opina: să se scadă din ea mai întâi datoriile, adică restanţele satelor, şi numai restul să se depună şi întrebuinţeze pentru nevoi culturale. La ceea ce se alătură şi guvernul.

Cercetându-se acum datoriile, pe 1785-1786 ele se cifrară la vreo 24.000 de florini, deci la aproape îndoitul sumei de restituit. Şi nu erau plătite nici cheltuielile de întreţinere a comisiei. Astfel, în loc de vreo restituire sau depunere în scopuri culturale, se puse acum problema încasării restanţelor. Ele trebuiau plătite până la începutul anului 1788. Raţionamentele comisiei fură primite şi de împărat, doar cu o mică intervenţie: la suma de restituit să se adauge şi dobânzile. Încasările însă merg greu: ţăranii nu vor să plătească. Pentru reprimarea „spiritului de împotrivire”, guvernul recomandă folosirea mai întâi a mijloacelor obişnuite în comitat şi, dacă ele nu vor duce la scop, „mijloace mai severe”, adică execuţia cu ajutor armat.

Dar cu acestea nu se închidea problema gravă a muncilor cerute de nevoile multiple ale domeniului şi mai ales de minerit. Ele trebuiau acum plătite la preţul zilei. Muncă salariată liber contractată propunea şi comisarul Mihail Brukenthal. Numai că cu aceasta se deschidea iarăşi vechea problemă: munca liberă salariată era prea costisitoare pentru fiscul care îndrepta veniturile mineritului spre visteria imperială şi nu se putea asigura nici debitul ei constant în condiţiile date. Aici nu erau suficiente braţe de muncă lipsite cu totul de mijloace de producţie ca să-i asigure constanţa şi ieftinătatea, iar în afară erau legate în cătuşele raporturilor feudale. Astfel, întreprinderile nu-şi dau randamentul, întârzie adesea, se opresc din lucru, încât până la urmă domeniul reveni iarăşi la munca plătită, obligatorie.

În 1789, domeniul încheie contract cu satele sale sau le impuse contract pentru muncile necesare. Plăţile muncii a trebuit să le ridice mult faţă de răstimpul dinaintea răscoalei (30 de creiţari pentru făcutul unui stânjen de lemne, 4 creiţari pentru transportul la Abrud a unei vedre de băutură etc.); se stabileau totuşi sub preţul celor libere. Muncile apoi nu erau limitate şi trebuiau să se facă sub regimul pedepselor corporale. Acest contract rămâne la baza raporturilor peste o jumătate de veac, deschizând o nouă perioadă în lupta iobăgimii de aici. Dar toate acestea priveau doar munţii. Răscoala însă cuprinsese deopotrivă şi pe iobagii domeniilor nobiliare şi ameninţase să cuprindă toată iobăgimea. Trebuiau încercate şi mijloace generale de îndreptare sau de prevenire a unei reizbucniri.

Pornind de la ideea că pricina principală a răului rezidă în faptul că în Transilvania nici până acum nu s-a ajuns la o stabilire şi uniformizare a sarcinilor iobagului faţă de stăpânul său şi că aceasta e sursa abuzurilor şi nemulţumirilor, împăratul ordonă începerea lucrărilor în vederea unei reglementări urbariale pe întreaga ţară. Lucrări întinse începură încă în anul 1785, care continuară şi în anul următor. Se întreprinse o conscripţie urbarială generală, înscriind starea iobagilor şi sarcinile în uz. La o reglementare urbarială însă nici de astă dată nu se ajunse. Problema era dificilă, rezistenţele mari. În 1787 mai durau încă discuţiile de amănunt; apoi complicaţiile externe ale imperiului îndreptară atenţia împăratului în altă parte.

Dar veni şi cu o hotărâre menită să fie, în genere, cheia raporturilor dintre stăpânul feudal şi iobag de acum încolo. E patenta de „desfiinţare a iobăgiei” din 22 august 1785. Patenta repeta măsura pe care împăratul o luase şi în alte ţări ale sale - la 1781 în Cehia, Moravia, Silezia, la 1782 în Stiria, Carintia, Austria de Jos - şi pe care o luase şi aici în a doua sa călătorie, din 1783, la Sibiu, dar nu ajunsese să se publice şi să se pună în aplicare.

Textul patentei din 22 august 1785 s-a răspândit tipărit în patru limbi: latină, germană, maghiară şi română. În introducere, împăratul porneşte de la ideea că fericirea popoarelor sale se poate asigura înainte de toate prin îmbunătăţirea agriculturii şi stimularea industriei şi că acestea nu se pot obţine decât prin „libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură” şi de la „statul public” şi siguranţa proprietăţii bunurilor în măsura în care se cuvine după lege iobagilor.

Astfel hotărăşte:

  • Condiţia iobăgească, în înţelesul obligaţiei veşnice şi legării de glie, se şterge şi nici numele de iobag în acest sens să nu se mai întrebuinţeze. Prin urmare, toţi „colonii”, de orice neam şi religie ar fi, se declară în persoana lor oameni de „liberă migraţiune” (adică de liberă strămutare), aşa sfătuind şi cerând dreptul naturii şi binele public. Încetează în consecinţă orice proces de revendicare a libertăţii.
  • Colonul să fie liber să se căsătorească chiar şi fără consimţământul stăpânului său, să înveţe carte sau meserii şi să le exercite oriunde.
  • Nici un colon şi nici fiul, fiica sau alt membru al familiei sale să nu poată fi silit să servească la curtea stăpânului împotriva voinţei sale, ci să se tocmească liber, dacă vrea.
  • Colonul, bunurile sale mobile şi cele câştigate de el, adică „estimaţia” (valoarea folosinţii) cuvenită lui a pământurilor, fâneţelor, morilor sau viilor, poate după plac să le vândă, dăruiască, schimbe, zălogească, să le testeze copiilor sau altor consângeni, să le lase cui vrea, pe lângă menţinerea dreptului de veci care-i revine stăpânului după lege şi a sarcinilor legate de ele.
  • Pentru asigurarea colonilor în ceea ce posedă, ei să nu poată fi mişcaţi din sesia şi moşia lor tară un motiv legal şi fără cunoştinţa comitatului şi nici să nu fie mutaţi în alt loc sau alt comitat.
  • Cât pentru cele necuprinse aici, până la reglementarea urbarială colonii să se conformeze ordinelor de până acum şi dacă vor fi supăraţi, comitatul să le rânduiască asistenţă fiscală şi să le facă dreptate.

Diploma se încheie cu speranţa că şi colonii, după acestea, îşi vor spori sârguinţa în economie, spre binele public şi fericirea lor. Textul patentei reproduce aproape neschimbate principiile unei reforme generale, născute din nevoile generale ale imperiului şi pornite de la realităţi din alte părţi ale lui. Reforma s-a născut acolo din nevoile de adaptare a raporturilor feudale la dezvoltarea economică-socială, la cerinţele industriei manufacturiere cu deosebire - care, în căutare de mână de lucru liberă, se simţea stânjenită de îngrădirile feudale şi mai ales de legarea de glie a iobagului - precum şi din nevoia de a stimula economia agrară. Dar şi sub presiunea răscoalei ţărăneşti din Boemia şi a primejdiei răscoalelor ţărăneşti din imperiu în genere. Acolo a şi avut consecinţe importante economice-sociale, a descătuşat braţele de muncă pentru dezvoltarea industrială, a deschis larg drumul noii economii şi destrămării raporturilor feudale.

Publicarea ei în Transilvania şi Ungaria s-a făcut în urma răscoalei lui Horea. Sub impresia stărilor din Transilvania, împăratul proclamase desfiinţarea dependenţei personale încă din 1783, la Sibiu. În faţa rezistenţei nobilimii însă, nu s-a publicat. În discuţiile care au urmat, împăratul însuşi s-a lăsat convins de argumentaţia autorităţilor şi nobilimii Transilvaniei (ca şi a Ungariei) că aici raporturile sunt altele şi nu e nevoie de ea, că în Transilvania o asemenea reformă ar stârni doar mişcări ţărăneşti, că ridicarea legării de glie ar aduce cu sine emigrarea ţăranilor români în Principatele Române. Revenirea împăratului şi publicarea patentei şi aici, se datorează astfel de-a dreptul răscoalei.

Prin patentă împăratul „nu desfiinţa iobăgia, ci doar legarea de stăpân şi de glie, redând iobagului dreptul de mutare pe care îl pierduse prin legea din 1514. E totuşi un important pas înainte în istoria raporturilor feudale, un pas important Spre dizolvarea lor acum. Importantă era iarăşi asigurarea, din contră, a iobagului pe moşia sa, din care nu poate fi alungat fără un motiv legal. În ce priveşte dreptul de proprietate al iobagului, textul nu aduce nimic în plus faţă de Tripartitum (întrebuinţează chiar expresiile lui), care tocmai îl privează de dreptul de proprietate. Era un câştig pentru iobag oprirea stăpânului de a-l luă fără voia lui în serviciul curţii. După cum era un câştig dreptul la învăţătură şi meserii, care-i deschidea posibilitatea de a se smulge din cătuşele iobăgiei.

Totul depindea de măsura în care iobagul se putea folosi acum de aceste drepturi. Posibilitatea aceasta însă, în condiţiile raporturilor feudale şi ale stadiului de dezvoltare economică de atunci, era destul de limitată. Mai întâi de rezistenţa stăpânului şi de mijloacele de a-l împiedica pe iobag de la exercitarea drepturilor sale, care-i stăteau ca stăpân la îndemână. Era limitată apoi de condiţiile economice.

Pentru iobag, scăzuse ispita de a se muta pe moşia altui stăpân, sarcinile acum erau în genere la fel de grele, iar pentru îndreptarea spre oraş sau spre producţia manufacturieră, în condiţiile opreliştilor orăşeneşti (mai ales pentru români) şi la nivelul dezvoltării industriale de aici, se deschideau mai reduse posibilităţi. Populaţia se înmulţise, pământul de cultură se redusese, se individualizase, pentru iobag se punea acum mai mult problema păstrării pământului său decât al părăsirii lui. Ţăranii răsculaţi nici nu pomenesc de dreptul de liberă mutare; ei s-au răzvrătit pentru greutatea sarcinilor iobăgeşti şi cer să nu mai fie iobagi, în genere, la nivelul dezvoltării economice-sociale de aici reforma n-a mai putut avea aceleaşi consecinţe pe care le-a avut în ţările ereditare ale imperiului.

Efectele ei au trebuit să fie mai reduse. N-a rămas totuşi fără însemnătate. Mai lent desigur, dar totuşi îşi face efectul, deschide o nouă fază în raporturile feudale, schimbă chiar concepţia despre iobăgie. Dar dacă ea avu prea puţine urmări practice imediate, produse în schimb o nouă agitaţie. Şi textul, şi intenţiile patentei pentru ţărani erau mai greu de înţeles; ea dădu naştere la tot felul de răstălmăciri.

Mulţi înţeleseră că s-a desfiinţat iobăgia însăşi; refuză serviciile iobăgeşti, vorbesc iarăşi de împărţirea pământurilor, cer pământ fără slujbe. Aşa văzură şi rostul măsurătorilor de pământ făcute în vederea reglementării urbariale. De noul drept al liberei mutări, pentru că diploma nu prevedea şi condiţiile, se folosesc părăsindu-şi stăpânii fără să se mai achite de îndatoririle lor. Ţăranii însă sunt lămuriţi în curând, prin măsuri administrative, prin forţa militară, prin ordinele împăratului însuşi.

Dreptul de mutare se leagă de termene, se circumscrie, se condiţionează mai întâi de achitarea tuturor îndatoririlor, apoi de obligaţia pentru iobagul care pleacă de a aduce pe altul, de aceeaşi valoare, în locul Iui. Împăratul doar atât avu de obiectat la aceasta, că înlocuitorul poate să fie şi de valoare mai scăzută. Ba guvernul întrebă acum dacă nu e obligat şi jelerul să-şi lase om în loc la plecare? Încât împăratul trebui să-i explice că dispoziţia sa n-a fost menită să îngreuneze mutarea oamenilor liberi.

Se circumscriseră şi motivele pentru care iobagul putea fi scos din moşia sa: dacă nu-şi lucrează ca gospodar sârguincios pământul; dacă se îndatorează cu peste două treimi din valoarea imobilelor sale; dacă nu-şi îndeplineşte sarcinile faţă de stăpân un an fără să poată invoca vreo lovitură naturală; dacă persistă în nesupunere şi împotrivire şi după ce i s-au aplicat pedepsele în uz, muncă, arest blând sau înăsprit, fără sau cu fiare la picioare. Ele lăsau deci stăpânului şi posibilităţi de interpretare şi de alungare a iobagului său, la nevoie.

Potrivit noii concepţii despre iobăgie, împăratul încercă îndreptări şi în justiţia feudală. După dispoziţii răzleţe menite să deschidă iobagului şi alte foruri de judecată decât cel al stăpânului feudal, în 1787 veni cu o serie de ordine reglementând amănunţit sferele de competenţă şi procedura. Pornind de la principiul că nici stăpânul feudal nu trebuie să fie judecător în propria-i cauză, veni cu mai multe dispoziţii menite să îngrădească arbitrarul judecăţii feudale, să-i ofere iobagului nu numai drept de apel împotriva judecăţii stăpânului său, dar şi posibilitatea de a-l chema însuşi în judecată. Obligă pe stăpânul feudal să ţină cel puţin o dată pe săptămână „zi oficială”, în care să asculte, în faţa judelui şi a unui jurat, orice plângere a iobagului său şi, dându-i dovadă de aceasta, iobagul să ducă pâra la comitat, care în pricini mai mari trebuie să refere şi guvernului.

Iobagului îi oferă şi posibilitatea de apărare, instituind avocaţi oficiali ai sărăcimii, care să-l apere gratuit. Dă dispoziţii pentru sancţionarea abuzurilor, a dregătorilor feudali abuzivi. Ordine speciale interziceau pedeapsa cu beţe a iobagului. Toate însă fără să iasă din spiritul justiţiei feudale în genere şi fără să piardă din vedere, după cele întâmplate, primejdia răzvrătirii supusului. Iobagul are dreptul să ceară dreptate, dar e şi dator cu ascultare şi supunere faţă de stăpânul său. Trebuie asigurată solid şi imutabil supunerea indispensabilă bunei ordini şi prosperităţii publice, iobagul răzvrătit trebuie pedepsit exemplar şi, ca pedeapsa lui să fie un exemplu şi pentru ceilalţi, ea să se execute la locul iobagului vinovat.

O îndreptare şi de ordin economic. Cu o ordonanţă din 12 martie 1787, împăratul lăsa libertate de vânzare şi cârciumărit tuturor producătorilor de vin, tot anul. Ridica deci restricţia care reducea dreptul de cârciumărit al iobagului producător doar la cele trei luni, de la cules până la 25 decembrie. Cu complicaţiile externe însă se puse capăt şi acestor preocupări.

Foarte greu se punea în practică propunerea contelui Jankovics de a se înfiinţa şcoli româneşti pentru a ridica poporul din întunecimea care l-a dus la răscoală. Propunere care a fost adoptată şi de împărat, deşi însuşi avea îndoieli că numai atât ar fi suficient. Când cancelarul Esterhazy propuse să se înfiinţeze cât mai curând şcoli româneşti în munţi, ca să se poată face cetăţeni ai statului din aceşti oameni, care „sânt asemenea fiarelor sălbatice”, el replică indignat că poate cu acelaşi succes s-ar putea transforma fiarele sălbatice dacă cel puţin stăpânii lor ar primi prin şcoală principii mai bune.

Propunerea de a ridica şcoli se izbea şi ea de rezistenţa nobilimii, care credea, dimpotrivă, că tocmai cultivarea poate trezi acest popor la conştiinţă şi îl poate face şi mai primejdios pentru ea. Şcolile săteşti, din mijloacele proprii ale ţăranilor, se creau greu desigur, sporeau totuşi, în târguri, în satele mai mari şi, mai ales, în cele nesupuse puterii feudale. Pe domeniul fiscal al Hunedoarei încercările nu duseră la rezultat.

Pe domeniul Zlatnei, cu multă greutate se înfiinţară câteva. Fireşte, cu scopul de a-l deprinde pe ţăran doar cu elementele şi, mai ales, de a-l ridica la conştiinţa îndatoririlor sale civice. „Intenţiile mele nu au fost niciodată să fac din acest popor un învăţat sau să-l luminez peste măsură, năzuinţa mea merge doar până la a-i preschimba în cetăţeni aşezaţi, harnici, folositori” spune un inspector şcolar la 1795.

Reformele erau limitate şi se aplicau greu din pricina rezistenţei nobilimii, care avea destule mijloace pentru a le eluda. Ele deschideau totuşi mereu breşe în raporturile feudale, ajutau la transformarea lor, întărind în acelaşi timp şi iobăgimea în conştiinţa drepturilor sale şi, fireşte, şi în conştiinţa că lupta ei nu e zadarnică. În pragul morţii, împăratul îşi revocă reformele. Nu însă şi pe cele privitoare la ţărani. Doar dieta de după moartea lui va reveni asupra lor. Nu le va putea elimina însă nici ea cu totul. Dreptul de mutare al iobagului, vom vedea, va trebui să-l menţină şi ea.