Uriaşul, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Uriaşul, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Urca din balcon ca pe nişte trepte şi îşi lua micul-dejun pe terasa blocului-turn. Nu mânca mult un covrig şi câţiva metri din cablul de la televizoarele locatarilor. Antenele le pigulea doar. Cobora apoi pe scara de incendiu şi - odată ajuns pe pământ - îşi vedea de treburile lui obişnuite.

Îi plăcea, de pildă, să smulgă copacii proaspăt sădiţi şi să-i planteze din nou în gura vreunui canal, cu coroana în jos. Putea, fără niciun efort, să culce un bloc de patru etaje la pământ şi - pe peretele astfel amenajat - să joace fotbal de unul singur, dar numai cu o minge plină de noroi. Muta, jucându-se pur şi simplu, o alee în mijlocul unui rond de flori şi viceversa. Era uriaşul cartierului şi în fiecare dimineaţă - trezindu-se din somn - oamenii alergau curioşi la ferestre să vadă ce nouă idee îi trăsnise prin minte. Uneori, vedeau că din blocul lor de zece etaje rămăsese doar parterul. De fapt, era suficient ca uriaşul să pună într-un anumit fel degetele pe câteva butoane ale liftului şi etajele de sus rămâneau în aer.

Veneau delegaţii din toate colţurile oraşului ca să-l vadă şi oamenii îl arătau de departe cu degetul. Uneori, uriaşul nu era acasă, dar asta nu deranja pe nimeni. Isprăvile lui erau atât de formidabile, încât vizitatorii rămâneau oricum cu gurile căscate. Şi poate că era mai bine că nu-l vedeau. Căci unii dintre ei, care sub impresia basmelor din copilărie şi-ar fi închipuit pe uriaşi ca pe nişte... uriaşi, ar fi fost, poate, decepţionaţi. Uriaşul nostru nu era din speţa lui Gargantua, să zicem. Măsurat, nu avea mai mult de 1,59. La cântar, 45,500 kg. (Cu cabluri, se vede, nu te poţi îngrăşa.) Dacă însă treceai cu vederea aceste amănunte, nu puteai să nu rămâi impresionat de puterea lui cu adevărat urieşească.

Avea - altfel totul rămânea de neînţeles - o forţă interioară, ceva asemănător cu puterea ce sălăşluieşte într-un cazan cu aburi sau, poate, în acel mecanism greu de lămurit care face cu putinţă ca o furnică, o neînsemnată furnică, să tragă după ea o rădaşcă. Altminteri cum s-ar putea explica, de pildă, că micul uriaş - dacă ne putem exprima aşa-era în stare să ciocănească după plac la geamul oricărui apartament cu faţada spre stradă, şi încă atât de zdravăn, că geamul zbura în cioburi? Cred - şi nu e doar o părere personală-că toată puterea sa sta în degete. Cu cinci degete, eventual chiar de la picioare, putea smulge din pământ orice pancartă. Îi trebuiau doar trei degete pentru ca o ladă cu gunoi plină, aşteptând maşina ICAB-ului, să nu mai poată fi găsită decât în vitrina noului magazin din cartier. Cu două degete de la mâna stângă prefăcea urechile a cinci copii în zece gumilastice, iar cu un deget... Ei bine, ce să mai vorbim! Cel mai adesea folosea un singur deget, îl ducea la frunte... Atunci, fără ca cineva să-şi dea seama, cutia lui craniană se dilata, capul îi devenea, după caz, pătrat sau rombic şi bineînţeles atât de mare, încât putea să zămislească în voie orice idee, oricât de titanică.

Ei bine, faima sa trecuse de mult hotarele cartierului nostru, ITB-ul pusese curse speciale spre împărăţia noului uriaş, retrăgând câteva din direcţia grădinii zoologice ce rămăsese cu jumătate din numărul vizitatorilor obişnuiţi, oamenii se resemnaseră de mult să se scoale cu noaptea în cap pentru a prinde un loc în autobuzele cu pricina, când o turburătoare veste se răspândi în oraş: uriaşul DISPĂRUSE! De câteva zile nimeni nu mai dăduse ochii cu el. Ipotezele cele mai felurite se ridicau şi cădeau ca nişte popice... „şi-a luat tălpăşiţa?” „Dar încotro?” „A plecat în vacanţă?” „Exclus. Era în plin trimestru trei.” „Bolnav?” „Cu neputinţă!” Urmele ultimei sale „distracţii” între blocuri rămăseseră la vedere ca şenilele unui tanc beat, alimentat cu alcool în loc de motorină. Şi atunci?

Ei bine, explicaţia era alta, şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap. Dispariţia uriaşului era un fapt de ambiţie. Da! Acest neaşteptat concediu, resimţit atât de acut de toţi cei din jur care nu-şi mai puteau concepe viaţa zilnică fără el - aşa cum nu şi-ar fi putut-o închipui fără muştar la crenvurşti - se datora unei ambiţii. N-aş putea jura că lucrurile s-au întâmplat chiar aşa cum vi le voi povesti, dar asta numai pentru că - din principiu - nu jur niciodată. Cel mult, îmi dau cuvântul. Poftim, asta o fac...

Aşadar, într-o bună zi, când tocmai dispecerul ITB-ului telefona alarmat pentru a se „întări” linia asaltată de câteva batalioane de curioşi veniţi special din provincie să-l vadă, uriaşul nostru se trezise cu... un deget la frunte. Care deget anume şi în care poziţie, n-aş putea-o spune! Dar nici el însuşi. I se întâmpla din când în când să se trezească în această poziţie, dar atât de rar, încât nici chiar el nu era în stare să repete gestul în mod conştient. Destul că în acele clipe capul i se rotunjea după toate posibilităţile şi atunci - lucru aproape de necrezut - mergea la şcoală. În ziua aceea plecă, aşadar, la şcoală. De fapt, se opri în dreptul şcolii, pentru că - urcând pe gard, apoi în bătrânul nuc care umbrea un sfert din faţadă - sări direct pe copertină. De aici era un singur pas până la burlan. Nu avea decât să întindă mâna. În câteva clipe fu pe acoperiş, de unde, strecurându-se printr-un chepeng, putea ajunge cu uşurinţă pe coridorul de la etaj. De aici, oriunde. Depindea de combinaţia degetelor. Fu, după toate probabilităţile, o combinaţie spontană. Aşa se face că uriaşul nostru se pomeni în clasa a doua. El era de câţiva ani în clasa a patra...

Cei dintr-a doua, mulţi cu bărbia de-abia la nivelul pupitrului, nici nu-i observară prezenţa. Lucrau singuri, adânciţi în rezolvarea unei probleme de aritmetică. Caietele din acea zi stau mărturie atât despre problema în sine, cât şi despre modul ei de rezolvare.

- Ce faceţi voi? întrebă uriaşul.

- Rezolvăm o problemă!

- Toţi 30?

- Da! E o problemă grea, tare grea.

- Cum adică grea? zise uriaşul şi o tresărire i se citi în ochi. Dacă-i grea, e pentru mine! Daţi-o-ncoa’!

Ca un aspirator sorbi parcă vreo câteva caiete, îşi aruncă o privire asupra lor, apoi izbucni în râs. Un râs de uriaş.

- Sst! îndrăzni o fetiţă. Ne deranjezi, nu putem rezolva problema!

- Asta-i problemă?! Uahaha! în doi timpi şi trei mişcări n-am ce alege din ea. Care va sa zică: „Câţi cocoşi şi câte puicuţe au scos două cloşti având douăzeci de ouă fiecare, dacă prima a scos opt cocoşei, iar a doua cu cinci puicuţe mai mult?...” Păi e simplu, pufni uriaşul, privindu-i pe prichindei. Înmulţiţi numărul cloştilor cu cocoşeii...

- Glumeşti! zâmbi un băieţaş.

Uriaşul rămase o clipă încurcat, apoi râse strâmb:

- Sigur că glumesc... Împărţim puicuţele la cloşti! Râse toată clasa. Uriaşul nu. Răcni:

- Staţi! N-am terminat!... Pe urmă scădem cloştile din cocoşei şi gata!

Acum copiii râdeau cu lacrimi.

- Gura, că vă fac jumări! Trebuie linişte!

Uriaşul se încruntă, închise ochii, o sudoare fină îi brobonise fruntea, iar când deschise din nou ochii, pe jumătate, o ciudă teribilă îi scapără în privire. Nu putea să rezolve problema. Dar nici să recunoască nu putea. Zise printre dinţi, strângând caietele în pumni:

- Asta-i problemă pentru mine? Eu pot rezolva probleme mult mai grele.

- De exemplu? întrebă un băieţel blond din prima bancă.

- De exemplu... dacă te trăsnesc cu un singur bobârnac te-am şi dat de-a berbeleacul!

- Şi asta-i problemă? Eşti de trei ori mai mare ca mine!

- Da? Atunci... cu trei degete pot smulge din pământ un copac. El e mai mare ca mine!

Ei şi? se strâmbă băieţelul. Mai greu e să-l plantezi! Atunci să te văd!

Pot să sparg un geam de la etajul 10 cu praştia şi de la 6 fără praştie!

- Asta poate şi vântul!

- În faţa mea tremură blocurile...

- Asta poate orice gură-cască. E de ajuns să trânteşti uşa.

- Copiii ţipă după mamele lor numai când mă văd!

- Pentru asta e de ajuns să fii bătăuş. Asta nu e o problemă.

- Şi care e, bă, aschimodie?!

- Asta din caiet, de exemplu! Asta cu cloştile! spuse calm blondul.

- Da?

- Da!

- Bine! O rezolv! scrâşni uriaşul. O să mai auzi tu de mine! Zbură direct pe geam. Nucul gemu sub greutatea lui şi îl zvârli direct pe gardul şcolii... Dar aici...

Ei bine, de aici i se pierdu urma. Era văzut din când în când pe la marginea cartierului, dând târcoale cuibarelor cu cloşti.

Uneori, putea fi văzut stând pe vine lângă un coteţ. Încerca să numere ouăle de sub vreo cloşcă. Era zgâriat şi ciupit... După vreo două săptămâni, găsi o cloşcă ce clocea fix douăzeci de ouă. Îi mai trebuia una. O căută din zori până seara. O descoperi, în sfârşit, la marginea unei comune. Atunci se puse pe pândă, aşteptând să scoată puii. Ieşiră în aceeaşi zi, dar uriaşul nu izbutea deloc să afle care era cocoşei şi care puicuţă. Semănau, erau la fel. Trecură câteva săptămâni de aşteptare şi de alte ciupituri. În sfârşit, cocoşeilor le crescu o creastă cât măciulia de chibrit. În aceeaşi noapte îi numără. Adormi frânt de oboseală, cu capul pe cuibar. Se trezi în zori strănutând. Câţiva puişori îl ciuguleau de nas. Uriaşul sări în picioare şi o luă la goană. Avu un singur gând: să ajungă cât mai repede la şcoală, în clasa a doua, şi să dea puştilor rezultatul problemei. Şi aşa întârziase destul.

La ora 8 şi 5 minute era pe gardul şcolii. Şi apoi nucul... copertina... burlanul... chepengul... coridorul...

La ora 8,5 minute şi 30 de secunde se năpustea în clasă. Clasa era goală. Şi celelalte clase. Toată şcoala! La 8 şi 6 minute era din nou în stradă. Era plină de copii.

- Ei! Voi dintr-a doua! ţipă uriaşul atât de puternic, că frunzele nucului începură să foşnească din senin.

Şi când copiii făcură roată în jurul său, uriaşul îi privi părinteşte, apoi mutându-se mândru de pe un picior pe altul - zise:

- Nu vă chinuiţi! Am rezultatul...

- Ce rezultat, nene? întrebă blondul căruia soarele verii îi jupuise un rând de piele de pe nas.

- De la problema cu cloştile... cu cocoşeii... cu puicuţele.

- A! se dumiri băieţaşul. Am rezolvat-o de atunci! în cinci minute...

- Cum în cinci minute?! clipi năuc din ochi uriaşul. Nu se poate! Imposibil! Păi trebuie trei săptămâni numai până se clocesc ouăle...

- Da, dar noi nu suntem cloşti! spuse blondul, cojindu-şi o pieliţă de pe nas şi îi întoarse spatele. Roata copiilor se sparse şi ea.

Ce-a mai fost, nu v-aş putea spune! În orice caz, din ziua aceea ITB-ul n-a mai fost solicitat să întărească linia spre cartierul nostru. Oamenii preferau să viziteze grădina zoologică... Copiii la fel. Era vacanţă.

Cât despre uriaşul nostru, poate doar pomii, antenele şi cloştile din cartier să nu fi aflat că nu e decât un mic... găinar. Eu, de pildă, am aflat-o de la un copil de trei ani şi două luni.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …