Urbanizarea şi transformările sociale în secolul al XIX-lea

Demografia

Revoluţia demografică care a însoţit prefacerea industrială a economiei nu a însemnat exclusiv creşterea numerică a populaţiei. Ea a determinat deopotrivă schimbări ale oamenilor de natură fizică şi psihică şi apariţia unui nou tip de familie bazată pe noi raporturi între membrii săi.

Lumea rurală

Evoluţia lumii rurale a secolului al XIX-lea, încă predominantă în aproape toate societăţile europene, a fost marcată de revoluţia agrară şi de exodul rural. Generată în parte de mirajul unui loc de muncă şi al unui salariu mai bun, deplasarea populaţiei săteşti către oraş a fost accelerată de dezvoltarea reţelelor rutiere şi feroviare şi a avut drept consecinţă scăderea numărului de angajaţi din agricultură. O altă cauză a acestui exod a fost şi modernizarea agriculturii datorată revoluţiei agrare.

Sub impactul acestui proces, la nivelul ţărănimii s-au produs, în sens progresist, modificări importante în modul de organizare a activităţii şi muncii, în modul de viaţă şi în mentalităţi. Acestei ţărănimi moderne i s-a suprapus din a doua jumătate a secolului al XIX-lea o pătură de proprietari, de la cei mărunţi până la marii proprietari funciari. Semnele acestor evoluţii au fost vizibile cu precădere în Europa Occidentală, în timp ce în restul continentului s-au lăsat multă vreme aşteptate.

Urbanizarea

În preajma anului 1800, oraşul a devenit centrul întregii societăţi. Oraşele moderne s-au dezvoltat graţie funcţiilor lor economice, datorate unor industrii dinamice şi unor căi de comunicaţie importante. Multe dintre ele au avut în egală măsură importanţă bancară şi comercială. Capitalele, regionale sau naţionale, care îndeplineau funcţii politico-administrative, au fost populate de funcţionarii aparatului de stat şi de furnizorii serviciilor. De asemenea, funcţiile culturale, asigurate de instituţiile de profil şi în special de universităţi, au reprezentat un important factor al dinamismului urban.

Creşterea populaţiei urbane a generat extinderea şi specializarea spaţiului orăşenesc. Centrul oraşului a început a fi rezervat afacerilor şi administraţiei, iar bogaţii şi săracii s-au concentrat în cartiere distincte. Aglomerările haotice şi mizere au făcut loc străzilor largi şi drepte, iar gările, fântânile, pieţele au sporit frumuseţea şi utilitatea oraşelor. Edilii s-au preocupat în mai mare măsură de aprovizionare, igienă şi transport public.

Exemplar pentru o urbanizare timpurie şi accelerată este cazul Angliei; la mijlocul secolului al XIX-lea, populaţia urbană şi cea rurală erau în echilibru, iar în anii 1880 trei englezi din patru locuiau la oraş. La fel de numeroase erau şi oraşele germane, care reprezentau, alături de cele din Anglia, peste jumătate din totalul oraşelor cu peste 100.000 de locuitori existente în acea epocă în Europa. Multe dintre ele, în special cele din regiunile miniere ale Ruhrului sau din zonele carbonifere ale Angliei, nu erau decât aliniamente uniforme de case din cărămidă.

În restul Europei, evoluţia oraşelor a fost inegală. În Rusia, ţară eminamente rurală în secolul al XIX-lea, dezvoltarea urbană a fost rapidă doar în anumite cazuri, precum cel al Moscovei, a cărei populaţie s-a dublat după 1850. Multe alte oraşe ruseşti sau europene au rămas însă aproape neschimbate.

Burghezi şi muncitori

Transformările din agricultură, avântul marelui comerţ şi progresul industrializării au generat ascensiunea burgheziei: industriale, bancare, rentiere, comerciale sau aflate în serviciul statului. Liberală prin definiţie, stimulată de concurenţă şi preocupată de obţinerea unui profit cât mai mare, burghezia avea ca valori de bază munca, spiritul de iniţiativă, familia şi religia.

Pe măsura creşterii avuţiei şi a nivelului de instrucţie s-a conturat o elită burgheză care a acces la putere şi la responsabilitate, constituind adevărate dinastii: Rothschild, Krupp, Schneider, Dietrich. Concomitent a apărut clasa de mijloc a micilor patroni şi întreprinzători, a liber-profesioniştilor şi a inginerilor, implicată tot mai activ în viaţa economică şi politică a societăţii.

Clasa muncitoare, care era în continuă creştere numerică, reunea categorii diverse de lucrători: muncitorii calificaţi, o categorie privilegiată, lucrătorii la domiciliu şi, cei mai numeroşi, muncitorii necalificaţi din marea industrie - proletariatul. Concentraţi în fabricile şi uzinele din marile centre industriale, aceştia s-au confruntat cu condiţii grele de viaţă şi de muncă.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea au apărut şi primele îmbunătăţiri datorate politicii paternaliste a unor burghezi, dar mai ales unei legislaţii a muncii şi a protecţiei sociale. Primele măsuri de acest gen au apărut în Anglia, iar apoi în Franţa şi în Germania, în rest, apariţia lor a fost tardivă. Peste tot ele au fost rezultatul organizării sindicale şi al luptei politice a muncitorilor.

Legislaţia muncii

  • 1841: interzicerea muncii copiilor mai mici de 8 ani şi reducerea duratei zilei de muncă pentru ceilalţi în Franţa;
  • 1854: sfârşitul săptămânii de lucru sâmbăta la orele 14 (Anglia);
  • 1869: durata zilei de muncă pentru copiii între 12 şi 14 ani redusă la 6 ore în Prusia;
  • 1874: interzicerea în Franţa a muncii copiilor sub 13 ani;
  • 1875: săptămâna de lucru în Anglia redusă la 54 de ore pentru copii şi femei;
  • 1882: primele legi în Rusia limitând munca în cazul copiilor.

Legislaţie socială

  • 1852: autorizarea ajutorului reciproc în Franţa;
  • 1883-1889: legi sociale în Germania privind boala, bătrâneţea, invaliditatea;
  • 1892: legi sociale în Danemarca.

Urbanizarea şi transformările sociale în România

Modernizarea târzie şi incompletă a economiei româneşti a făcut ca urbanizarea şi structura socială a societăţii româneşti să cunoască transformări de fond abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Exodul rural, accelerat după reforma din 1864, a dus la creşterea numărului de oraşe şi a populaţiei urbane în Bucureşti, laşi, Galaţi, Brăila, Ploieşti. Bucureştiul s-a împodobit cu clădiri în stilul Parisului. În 1882 s-a introdus iluminatul electric, iar din 1893 tramvaiul electric. Lumea rurală românească a evoluat în direcţia unei polarizări accentuate între marea şi mica proprietate, cea mijlocie lipsind aproape cu desăvârşire.

Promovarea unei politici economice naţionale după 1859 a încurajat dezvoltarea burgheziei naţionale, care şi-a consolidat treptat poziţiile economice şi politice. Modernizarea economiei şi necesităţile de organizare juridică şi administrativă au dus la apariţia unei clase de mijloc. Muncitorii reprezentau o altă componentă importantă a populaţiei urbane, constituind, la începutul secolului al XIX-lea, 10% din populaţia activă.